Maroc Ziua 11

E ultima zi de Marrakech, dar cum plecăm abia pe după-amiază mai avem timp de o plimbare prin acest fascinant oraş. La sugestia lui Lollek, care a văzut deja luxoasa clădire de pe Avenue Bab el-Jdid, mergem să vizităm La Mamounia. Hotelul de cinci stele de lângă Place Bab Jdid, probabil cel mai renumit din metropola roşie, îşi datoreşte existenţa unui conac burghez din secolul al XIX-lea, Palais de la Mamounia, construit în spaţiul pustiu din afara medinei. Clădirea actuală datează din prima parte a secolului al XX-lea, când Căile Ferate decid construirea unui stabiliment de lux, caracterizat prin sobrietate şi modernism. Renovările ulterioare îi suprapun însă aspectului iniţial un decor opulent, situat la joncţiunea tradiţiei marocane cu art-déco.

Curtea umbrită de palmieri înalţi găzduieşte două foişoare ce amintesc de cele aflate în curţile interioare ale palatelor maure din medina – mozaic zellij, frize din stucatură, tavan din lemn sculptat şi pictat. Acestora însă li se adaugă înfăţişarea lustrelor şi coşurilor de gunoi, toate îmbrăcate în sticlă colorată, dispusă în chingi metalice după moda franceză sau spaniolă a secolului trecut. Cu aceleaşi teme ne întâmpină şi faţada intrării principale, pe unde este permis accesul turiştilor. Uşor miraţi, vedem că nu există nici urmă de ostilitate în rândul personalului hotelului faţă de turiştii care intră aici doar pentru o vizită. Se pare însă nu-i chiar atât de greu să înţelegi că nu-i musai ca unei clădiri care-şi menţine utilitatea primară să i se reprime valoarea istorică şi turistică. Ceea ce putem vedea înăuntru este parterul monumental, cu o recepţie inundată de roşul tavanului splendid şi de lumina reflectată în cristalele candelabrelor. Acesteia i se adaugă un salon de zi cu plafonul pictat în galben-verde şi adâncit în semiobscuritate de draperiile grele din catifea, un hol descris de un spaţiu imens intersectat de coloane cu capitelurile dantelate discret, mici săli-anexă ce respiră aerul folcloric marocan prin uşi, tapiţerii şi nişe mozaicate. Putem arunca vreo două priviri şi spre curţile interioare ce înconjoară fântâni de marmură sau sunt străbătute de coridoare sprijinite pe coloane zvelte, dar nu avem acces în ele; mi-ar fi plăcut să văd grădina uriaşă de măslini şi portocali, singura rămasă din reşedinţa sultanului alouit care a locuit aici în secolul al XVI-lea. Observ însă că, deşi este un palat în adevăratul sens al cuvântului, hotelul nu sufocă prin fast. Din contră, cred că eleganţa şi discreţia sunt punctele forte ale decorului, suficient cât să-şi impună statutul, dar lăsând în acelaşi timp loc ochiului să respire şi să asimileze îmbinarea stilurilor. Nu este de mirare că figuri marcante s-au cazat aici de-a lungul vremii, unele lăsându-şi amprenta în istoria hotelului: Maurice Ravel (care a şi cântat la pian), Winston Churchill (al cărui nume îl poartă astăzi barul), Charles de Gaulle, Richard Nixon, Ronald Reagan, Édith Piaf, Ray Charles, Elton John, Chaplin, Marlene Dietrich, Orson Welles, Nicole Kidman, Sophie Marceau; evenimentul ultimilor ani a fost găzduirea nunţii fiicei lui Vladimir Putin.

După ce ieşim din La Mamounia, ne mai plimbăm o vreme pe străduţele souq-urilor, după care ne pregătim de plecare. Ajungem cu toţii după-masă la autogară (lipită de gara centrală) şi ne urcăm în autocarul de Essaouira, de care ne despart 175 de kilometri şi mai bine de trei ore de mers printr-un aer sufocant de fierbinte.

Descoperirile arheologice plasează în preistorie înfiinţarea unei mici aşezări pe malul Atlanticului, în golful numit astăzi Essaouira, acolo unde prezenţa Insulei Mogador oferă suficientă protecţie faţă de puternicele vânturi marine. Mai târziu, în secolul al V-lea î.e.n., navigatori fenicieni ai Cartaginei stabilesc aici un avanpost comercial pe nume Migdol, întrucât locul este considerat drept cel mai bun punct de ancorare de pe coasta vestică a Magrebului. În perioada romană, din apele întinse între insulele învecinate se exploatează purpura de Tyr, extrasă din scoici şi aflată la mare căutare în rândurile aristocraţiei datorită culorii intense. Evul mediu se desfăşoară sub dominaţie musulmană, când micul port are aceeaşi soartă zbuciumată ca întregul teritoriu marocan, căreia i se adaugă comerţul cu zahăr şi adăpostirea cuiburilor de piraţi; este notabil însă că din această perioadă se pare că vine numele sub care este cunoscut mai târziu europenilor, Mogador – după numele unui sfânt înmormântat aici, Sidi Mogdoul. Începutul secolului al XVI-lea este marcat de expansiunea portugheză care împânzeşte coasta atlantică până la Agadir cu fortăreţe, una dintre ele fiind Castelo Real de Mogador. Aceasta însă are o viaţă scurtă şi punctează una dintre nenumăratele încercări ale puterilor navale europene de a cuceri zona. Essaouira cea de astăzi datează din secolul al XVIII-lea, când sultanul alouit Mohammed al III-lea decide stabilirea unor legături comerciale cu europenii şi găsirea unui port adecvat cât mai aproape de Marrakech. Oraşul este construit astfel într-o notă modernă cu ajutorul inginerilor şi arhitecţilor francezi, englezi şi genovezi, iar noul său nume înseamnă „cel frumos conceput”. Toate acestea, la care se adaugă încetarea navigaţiei din Agadir, fac ca Essaouria să se dezvolte şi să prospere, urmare a comerţului înfloritor al Africii subsahariene cu întreaga lume a celui ce rămâne până la sfârşitul secolului al XIX-lea cel mai important port marocan. Alături de Tanger, Essaouira este principala preferinţă a diplomaţilor străini şi a companiilor europene în a-şi stabili sediul marocan. În timpul protectoratului secolului al XX-lea, prezenţa franceză este puternică, concretizată în spaţiul militar, administrativ, economic şi educaţional, consecinţele fiind vizibile şi astăzi: numărul mare de localnici care continuă să vorbească bine franceză şi existenţa uneia dintre rarele biserici creştine din Maroc. Ultimul episod notabil din istoria recentă a portului este transformarea lui într-un magnet al mişcării hippie datorită aerului său degajat, boem şi artistic, iar efectele anilor ’70 sunt prezente şi astăzi. Cu toată medina sa tradiţional marocană, cred că Essaouira este cea mai europeană aşezare pe care o vizităm în tot sejurul, cu excepţia alpinului Ifrane.

Ajungem în autogara Supratours din Essaouira pe la orele 18 şi ne bucurăm că nu avem de mers mult până la intrarea în medina; Bab Marrakech este la o aruncătură de băţ, iar pe sub ea trece a doua arteră ca mărime a medinei, Avenue Mohammed el-Qouri. Prima la stânga este Rue d’Agadir, pe care mergem până aproape în capătul opus. Ne oprim la numărul 12, acolo unde se află Riad Nakhla unde am făcut deja rezervări pentru două nopţi, învăţaţi minte după Marrakech. Înţelegem repede de ce e recomandat de Lonely Planet: deşi preţul este destul de mic, riadul e extrem de curat, intim şi personal, cu o mică bibliotecă internaţională lângă recepţie, o curte interioară spre care se deschid holurile fiecărui etaj (ca nişte saloane slab luminate) şi o superbă terasă alb-albastră cu vedere largă spre medina, oraşul nou şi marea cu plaja întinsă. Îmi place teribil Nakhla, atât pentru modul în care arată, cât şi pentru personalul foarte amabil.

După ce ne cazăm şi ne împrospătăm puţin, o luăm la pas pe străduţe. Essaouira nu are prea multe obiective turistice punctuale, dar farmecul ei constă în alunecarea uitată de timp prin labirintul de străduţe ale medinei în care Orson Wells a filmat o parte a scenelor din Othello. Primul lucru pe care vrem să-l facem cât mai este încă lumină e să găsim biserica catolică unde Paul vrea să meargă mâine la slujba de Înălţare. Înţelegerea de acasă a fost ca în data de 29 să ne aflăm într-un oraş, de preferat mare; ceea ce nu se aştepta Paul e că cele mai multe oraşe marocane, fie ele şi metropole, nu au biserici creştine, nici măcar catolice (o concesie făcută de soţul meu), darămite ortodoxe. Dacă am fi mâine în Marrakech de exemplu, partea mea de înţelegere ar fi îndeplinită, însă degeaba pentru că acolo nu-i nicio biserică. Întâmplător însă, în Essaouira există un astfel de lăcaş de cult funcţional, Église Notre-Dame, situată în afara medinei pe Avenue El-Moukaouama. O găsim destul de uşor şi dăm şi de preotul catolic, un francez bătrân, cu barbă lungă şi albă, cu privire blândă şi uimită de aşa o întâlnire. Paul află cu această ocazie că slujba de mâine are loc, într-un mod atipic, spre seară şi rămâne să revină atunci.

Cum distanţa faţă de plajă este mică, hotărâm să dăm o tură pe acolo, să punem şi noi picioarele goale pe nisipul oceanic marocan şi poate să intrăm şi puţin în apă. De cum păşim pe plaja pustie şi ameţită de vârtejuri, îmi dau seama de naivitatea mea când mi-am luat costumul de baie. Deşi până acum ne-am topit de cald prin oraşele vizitate, aici e de-a dreptul frig din cauza unui vânt puternic şi rece care bate permanent dinspre Atlantic. Constat repede că e primul loc unde port mânecă lungă nu pentru decenţă, ci protecţie, uneori chiar două rânduri de mâneci lungi. Totuşi, mă descalţ să simt nisipul fin şi uşor jilav sub tălpi şi intru până la genunchi în apa sărată şi, deja nicio surpriză, foarte rece. O fi Golful Essaouira un paradis al surferilor, tocmai datorită vântului ce animă valurile, dar în niciun caz şi al amatorilor de bălăceală şi înot; din câte aflu din descrieri, nici în miezul verii nu se schimbă prea mult situaţia. Mă bucur însă de frumosul peisaj marin şi de undele limpezi, sub care nisipul prinde tipare repetitive.

Reintrăm în medina prin Bab Sbâa şi ne apare în faţă una dintre clădirile emblematice din Essaouira, turnul cu ceas – L’Horologe – prelungit în zidurile trainice şi crenelate care se întind pe Avenue Oqba Ibn Nafiaa până la Bab el-Menzah. Trecem prin bolta care se deschide pe sub turn şi imediat ne surprinde privirea firma unui anticariat – paradis pentru Paul, care petrece următoarea jumătate de ceas răscolind rafturile, sub privirile uşor bănuitoare ale vânzătoarei. Aceasta însă devine extrem de amabilă după ce venim la casă cu braţele pline de cărţi, iar suma plătită este destul de mare. Adevărul e că am mai lua câteva volume din clasici francezi, ediţii frumos legate în piele, dar ne gândim cu groază la căratul în spate şi limita de greutate de la avion. Traversăm micuţa Place Chefchaouni, colorată viu în alb şi alabastru şi umbrită de coroana enormă a unui arbore, pentru ca apoi Rue el-Hajjali să ne ducă în zig-zag, pe lângă magazine de covoare şi ceramică artizanală, restaurante întunecoase şi riaduri, până în scuarul central al medinei şi inima sa turistică – Place Moulay Hassan. Cred că aici se vede cel mai bine îmbinarea culturilor europeană, arabă şi africană: o piaţă largă asemeni celor pariziene sau italiene, felinare îndreptate spre cer, clădiri albe cu tivuri galbene sau albastre, logii, terase pe acoperiş, restaurante prelungite pe pavaj şi acoperite cu prelate multicolore, minaretul moscheii vechiului kasbah, palmieri, gelaterii şi cafenele, muzică tribală, zumzet permanent. Iar dincolo de toate acestea, digurile şi marea.

Ne îndreptăm ca atraşi de un magnet spre parapeţii ce protejează uscatul de mânia valurilor şi vedem imediat o parte din ruinele fostei fortăreţe portugheze, despărţite de mal prin ape captive şi stânci pline de alge, un rai al pescăruşilor. În imediata apropiere, cele câteva bărci colorate legate la ţărm, arcuita Porte Maritime şi un turn pătrăţos de observaţie anunţă începutul docurilor, protejate de Sqala du Port. Când arhitectul francez Théodore Cornut a proiectat oraşul, a trebuit să rezolve problema celor trei furii ale oceanului: valurile, vântul şi atacurile navale. Pentru aceasta, a construit două estacade (sau scale) care să protejeze zonele cele mai expuse ale medinei (portul şi ţărmul sud-vestic) prin ziduri groase, platforme necesare tunurilor şi turnuri de observaţie. Fiind deja seară, nu trecem dincolo de Porte Maritime, ci ne oprim în apropierea ei pentru a observa zborul frânt ale pescăruşilor în timp ce soarele coboară spre orizont. Apusul în Essaouira este ceva deosebit, pentru că nu ţi-e dat oricând să vezi cum lumina de un auriu muribund se amestecă cu pulberea valurilor sparte de stânci şi risipite în eter. Razele se scurg parcă în spuma densă, căreia îi lasă ultimele sclipiri înainte de a se stinge. Când deasupra zării nu mai rămâne decât o dâră de pâclă tivită cu halou iar vântul încremeneşte surprins câteva clipe, spunem noapte bună mării şi ne retragem înfriguraţi spre Sqala de la Ville (numită şi Sqala de la Kasbah).

Această scală se întinde între Bastion Ouest şi Bab Lihad şi are o dublă înfăţişare: exteriorul dinspre mare aminteşte de cetăţile tipic europene, în timp ce interiorul este cât se poate de marocan şi adăposteşte nenumărate magazinaşe, ateliere şi mici restaurante de familie, dispuse pe îngusta Rue Sqala. Ultimele lumini ale înserării, cărora li se adaugă lampadare colorate şi felinare stradale, ne prind într-o plimbare pe Derb Laalouj, în căutarea unui restaurant tradiţional. Intrăm până la urmă într-un „restaurant familial” din zonă (nu-mi amintesc numele şi nici dacă e pe Rue Mohammed Diouri sau Rue Mehdi Ibn Toumert), care se laudă că ar avea nenumărate preparate din fructe de mare. Cum Paul ţine post azi, e încântat de aşa o variantă, deci coborâm încrezători la demisolul boltit al tavernei. Însă, din păcate, meniul real este mult mai restrâns decât cel cartonat, aşa că trebuie să ne adaptăm ofertei. Totuşi, în Maroc nu poţi să spui că mori de foame într-un restaurant; nu luăm chiar felurile pe care ni le-am închipuit când am intrat în el, dar avem parte de o cină îndestulătoare şi gustoasă. Revenim apoi la hostel, îndrumaţi de lumina galbenă reflectată de felinare în zidurile Orologiului şi ale Moscheii Ben Youssef.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s