Maroc Ziua 10

Azi ne îngăduim o trezire ceva mai târzie, adică nu iar cu noaptea în cap. Şi cum nicio zi alături de Paul nu este lipsită de neprevăzut, dimineaţa începe cum nu se poate de bine. Nu avem dulap, aşa că toate pungile ne stau pe jos. Aseară când a făcut duş, bărbatul meu a păstrat bunul obicei de acasă de a imita raţele, aşa că o bună parte din apă a curs pe lângă; neavând uşă, pe lângă a însemnat direct în cameră, pe duşumea şi peste o parte din aceste pungi. Doar că acest lucru îl constatăm abia acum, când are nevoie de ceva din cea mai afectată pungă: cea cu chiloţi. Totul înăuntru e ud şi, deşi Paul îşi întinde izmenele la soare, nu au timp să se usuce până plecăm. Aşa că are trei variante: să adopte moda „italiană” (tare incomod în aceste zile călduroase), să poarte o pereche din sacoşa cu jeguri (iaaac!) sau să ia ceva de-al meu (pervers, nu?); din fericire nu am apucat să-mi port unica pereche de boxeri (supraelastici) din bagaj, aşa că i-o înmânez cu un zâmbet ironic. Îi pune pe el şi exclamă: păi ăştia sunt mai largi decât nu ştiu ce chiloţi pe care mi i-ai cumpărat mai demult! Îi amintesc totuşi să se abţină în public de la bancuri gen „praf îi fac chiloţii nevestei când ajung acasă, că tare mă strâng”.

Mâncăm micul dejun şi o pornim pe străzile trezite la viaţă, printre tarabagii zgomotoşi şi pisici arcuite pe şei de bicicletă. Facem o primă oprire comercială, la un tataie care mi-a atras atenţia din primele zile petrecute în Marrakech. Bătrânul sculptează în faţa dughenei sipete, rame şi elaborate piese de şah din lemn, după dorinţele cumpărătorilor; alături stau câteva pânze în ulei şi ceea ce m-a făcut pe mine să revin: pantofi din piele de cămilă, lucraţi şi pictaţi manual, în culori vii şi frumos potrivite. Pielea e moale şi vin superb pe picior, aşa că mă târguiesc pentru o pereche şi o cumpăr cu aproximativ 25 de euro, chiar dacă cel mai mic număr disponibil îmi e puţin cam mare. Mai facem o astfel de oprire câteva străzi mai încolo, în sufletul souq-ului de textile, pentru djeballaua lui Paul. El are exact problema opusă faţă de mine, pentru că tot ce probează îi e prea mic, mai ales scurt la mâneci. Găseşte până la urmă una, dar mie nu-mi place deloc şi, după cum se va dovedi mai târziu, e şi prost lucrată la manşete şi nu numai. Măcar are satisfacţia negocierii.

Cu desagii plini, urmăm străduţele care traversează centrul şi ajungem dincolo de Mellah, în Rue de la Kasbah. Este evident ce urmărim: vizitarea Catacombelor Saadienilor, pentru care ne prezentăm la începutul programului. Ansamblul funebru a fost ascuns până acum o sută de ani de o împrejmuire din ziduri groase al căror scop chiar acesta era: de a face uitat magnificul monument. Răspunzători pentru căderea în uitare sunt sultanii dinastiei Alaouite, care au încercat să şteargă întru totul moştenirea rivalilor saadieni, însă din pioşenie mormintele doar le-au ferit vederii. Şi, într-un fel, îi poţi înţelege că au văzut în necropolă un afront adus umilinţei în faţa morţii. Domurile funerare, cel propriu şi cel am mamei sale (care în total adăpostesc şaizeci de membrii ai dinastiei originare din Valea Drâa), şi curtea mare cu mormintele servitorilor şi ostaşilor acoperite de mozaic au fost construite de sultanul Ahmed el-Mansour ed-Dahbi, la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Domul cel mic, al mamei, reprezintă un ansamblu de două camere (mortuară şi de rugăciune) şi două logii într-o paletă relativ restrânsă de culori, desfăşurată între albul zugrăvelii, bejul coloanelor de susţinere din marmură sau al stucaturilor şi cafeniul închis din gravura tavanului; mozaicul pardoselii şi zellij-ul lateral, deşi albastru-roşu-verde-galben, păstrează nuanţe neutre, deloc ostentative, aproape confundate cu restul solemn al edificiului. Nici podoaba formelor nu este exacerbată – chiar dacă vedem obişnuitele motive florale şi caligrafice în stucaturi şi cedrul plafonului, acestea alternează cu zone pustii şi păstrează o atmosferă rece şi sobră, amintindu-ţi permanent unde te afli.

În schimb, sultanul nu a precupeţit nimic în privinţa propriei clădiri funerare, pentru că nu poţi numi edificiul un simplu mormânt. Cele trei camere care-l compun au destinaţii clare, iar decorul tot mai bogat şi mai scump vine în concordanţă cu acestea, însă păstrează o schematică similară. Sala de rugăciune, Sala celor Trei Nişe (locul de veci al tinerelor prinţese şi concubine) şi Sala celor Douăsprezece Coloane (camera centrală unde se află mormântul sultanului) îmbină cele mai somptuoase piese ale arhitecturii mauro-hispanice, iar rezultatul invadează privirea şi taie răsuflarea. Marmura de Carrara, zellij ca un caleidoscop colorat şi stucaturi elaborate umplu în întregime zidurile, pentru ca plafonul din lemn de cedru să fie nu numai prelucrat după rigorile muqarnas, dar şi acoperit complet cu aur pur. Deşi atât arta, cât şi armonia sunt la ele acasă, iar între formă şi culoare nu există nici cea mai mică discrepanţă, nu o dată ajungi să te întrebi dacă nu-i un pic prea mult.

După această vizită în trecut, ne gândim că ar fi cazul să ne ocupăm şi de ceva mai recent, aşa că, pentru prima dată, părăsim medina şi ne aventurăm în oraşul nou, mânaţi de curiozitatea despre cum arată Guéliz – alt nume pentru Ville Nouvelle. Mergem până la Garre de Marrakech pentru a cumpăra bielete spre Essaouira pentru următoarea zi, admirăm de afară eleganta clădire cu dom a Teatrului Regal, apoi o luăm printr-o căldură cumplită pe Avenue Mohammed VI până la Jardin Oliveraie. Aici refuzăm o tură pe dromader (ne-a ajuns deşertul), facem dreapta pe Avenue Prince Moulay Rachid şi, după nu foarte mult timp, ajungem în La Ménara, unul dintre cele mai importante parcuri urbane ale oraşului şi parte a unei extinse zone verzi la sud-est de medina. Grădina îşi datoreşte originile şi solul fertil (propice măslinilor şi pomilor fructiferi) unui enorm rezervor de apă săpat în secolul al XII-lea şi alimentat cu pârâuri captate din munte. Pe malul acestuia se construieşte în secolul al XVI-lea un foişor cochet, despre care se spune că sultanii saadieni îl foloseau în scopuri amoroase; de fapt, foişorul cu acoperiş verde piramidal şi loggie deschisă spre apă este cel care dă ulterior numele grădinii – menzeh. Parcul în sine datează din secolul al XIX-lea, când este amenajat în forma de astăzi, iar rezervorul se transformă în lac bine delimitat. Astăzi, bazinul întrebuinţat pentru exerciţii militare şi pentru irigarea grădinilor dimprejur (printr-un complex sistem subteran numit qanat) are un aspect mai degrabă neîngrijit, dar cred că impresia este dată în special de apa tulbure. Se pare însă că aceasta nu-i decât plină de mâl, pentru că le prieşte de minune nenumăratelor broscuţe ţestoase care se urcă sfioase pe câteva crengi; extrem de simpatice creaturi: mici, verzui cu dungi portocalii, cu ochii din chihlimbar viu. Pavilionul păstrează la scară redusă toate elementele arhitecturii maure, cele mai frumoase fiind plafoanele şi uşile din lemn pictat, precum şi arcul ce descrie trecerea printr-o astfel de uşă. Principalul său atu este însă balconul, punct de observaţie asupra întregului domeniu – lac şi grădină înverzită.

Pe unul dintre maluri, lângă un mic magazin de suveniruri, întâlnim ceva ce n-am mai văzut până acum: un caligraf la lucru. Tânărul cu mâinile pătate de cerneală roşie şi tuş negru meştereşte la câteva cartoane care preiau, sub iscusinţa lui, numele destinatarului ce şi le-ar aşeza pe birou. Cartoanele fie au margini tipărite cu modele tradiţionale marocane, fie prezintă figuri tipice locului; în mijloc, caligraful scrie fonetic cu litere arabe numele cerut de client, iar dedesubt acelaşi nume, în caractere latine. Apoi le înrămează sub geam şi obţine un suvenir simplu, stilat şi cât se poate de autentic, care poartă în literele cursive şi fără de cusur o adevărată tradiţie. Ustensilele sunt la fel de simple ca rodul muncii caligrafului – un creion obişnuit, câteva creioane kohl, o riglă, un tăietor pentru carton, peniţe şi o călimară. Un modest birou de lucru sub umbrela aducătoare de umbră. În afară de un meşter priceput, găsim în tânărul oacheş şi un interlocutor simpatic, umblat prin lume cu ocazia diferitelor expoziţii, cultivat şi descuiat la minte. Stăm puţin de vorbă pe marginea scrierii arabe şi aflăm o grămadă de chestii interesante despre dialectele acestei limbi, atât de diferite încât în afară de riscul ca un marocan şi un egiptean (de exemplu) să nu se înţeleagă există cel ca cei doi să se înţeleagă total aiurea – cuvinte identice care înseamnă chestii absolut diferite şi fără nicio conexiune evidentă. În plus, aflăm cât de important e rolul diacriticelor în araba scrisă, în special al accentelor; fără ele, chiar şi un bun cunoscător al limbii abia dacă ar înţelege sensul din context. Înainte de a pleca, ne arată şi fotografia pe mobil a unei mici opere de artă pe care nu are voie s-o expună, din cauza rigorii islamice referitoare la reprezentările umane – portretul regelui obţinut din litere şi cuvinte.

Luăm apoi taxiul spre altă parte a oraşului, în nord, unde ajungem pe lângă zidul lung al medinei. Aici, pe Boulevard Prince Moulay Abdallah, se află o mică oază de verdeaţă, luxuriantă şi colorată: Jardin Majorelle. Deşi ne este mai cunoscut ultimul proprietar (creatorul de modă Yves Saint-Laurent), parcul urban este realizat la începutul secolului al XX-lea de expatul francez Jacques Majorelle, pictor orientalist, arhitect şi decorator. Grădina botanică din Marrakech reprezintă opera vieţii sale şi este, într-adevăr, o frumoasă îmbinare vie de arhitectură, design, spirit artistic european şi tradiţie marocană – „o grădină impresionistă” sau „o catedrală a formelor şi culorilor”, după spusele lui Majorelle. Arborii înalţi, cactuşii contorsionaţi, florile multicolore, ierburile umbroase în care îşi găsesc adăpostul nenumărate specii de păsări endemice nordului Africii, canalele cu apă limpede propice peştilor exotici şi lacul împânzit de nuferi formează o mică junglă împărţită în parcele de către factorul uman: alei lungi străjuite de ghivece intens colorate, pavaj cu gresie sau mozaic, foişoare umbroase sprijinite pe coloane, borduri rectilinii, gărduleţe de bambus, fântâni de o geometrie perfectă şi vila în care a locuit şi creat Majorelle. Deşi paleta de culori este extrem de largă, predominant în acest tablou viu este albastrul cobalt devenit simbol al locului, de la care a împrumutat numele: albastru de Majorelle. Observăm cu încântare că, deşi aproape toate aceste culori sunt tari, agresive chiar, nu dau curs violenţei poate tocmai datorită artei de a le alătura şi de a le îmblânzi cu naturalul vegetaţiei. O descriere cum nu se poate mai bună o face Saint-Laurent, care a salvat grădina de la demolare (alături de Pierre Bergé) şi a cărui cenuşă a fost răspândită în acest loc atât de drag lui: „oază unde culorile lui Matisse se contopesc cu cele ale naturii”. Este extrem de frumoasă această grădină şi greu îţi vine să crezi că accesul liber printre copaci e îngrădit din cauza turmelor de neanderthalieni care şi-au scrijelit numele pe scoarţă. Vila, fost studio de pictură, are şi ea un farmec aparte, atât prin arhitectura interesantă (inspirată de Le Corbusier) ce contopeşte baza art déco cu elemente maure, totul înecat în albastru, cât şi prin expoziţia găzduită: Muzeul Berber, înfiinţat acum trei ani de către Bergé, în baza unei însemnate colecţii personale. Aceasta conţine unelte, bijuterii, costume, covoare şi instrumente muzicale ale triburilor indigene – un tablou panoramic ce se întinde de la Munţii Rif la Sahara, ilustrează diversitatea şi bogăţia culturală a acestor comunităţi care încă îşi păstrează vii tradiţiile.

Când suntem gata să părăsim grădina, ne întâlnim cu Ana bucuroasă nevoie mare că şi-a găsit covor, plus multe alte chestii decorative pentru casă. Acum vrea să viziteze şi ea parcul, dar mai întâi ne întreabă dacă avem planuri pentru mai târziu, întrucât a primit o invitaţie la un ceai şi nu vrea să meargă singură. Aflăm că este vorba despre cel care i-a vândut acele obiecte, sau prietenul vânzătorului, sau vărul lui, sau cine ştie exact. Nici ea nu ştie prea clar, doar că sunt trei „veri” cu trei magazinaşe şi fac cu schimbul de la unul la altul. Suntem cu toţii interesaţi de idee, încântaţi că vom putea cunoaşte mai îndeaproape pe cineva din Maroc. Am vrea să mergem în această vizită neprotocolară cu o mică atenţie, dar cum aici nu merge să ducem o sticlă de vin ne lăsăm păgubaşi. Dăm o tură pe acasă pentru un scurt moment de odihnă, apoi ajungem din nou în centrul medinei, în apropiere de Djemaâ el-Fna, pe Rue Riad Zitoun el-Jdid.

Aici se află prăvălia noului amic al Anei, abia trecut de adolescenţă, pe nume… Ibrahim. Măcar acest Ibrahim, deja al treilea iremediabil cucerit de Ana, are şi un nume de alint – Brahim. Lui i se alătură şi unul dintre cei doi „veri” şi ne aşezăm cu toţii în micul magazin, în jurul paharelor cu ceai fierbinte. Stăm o vreme de vorbă şi aflăm că Brahim are o mică afacere turistică împreună cu doi români (în special excursii în deşert), precum şi câteva detalii despre cum se transformă astă viaţa în zonele rurale, deşertice, de unde provine tânărul nostru interlocutor. Cel mai interesant ni se pare modul său de a gândi, simplu conform educaţiei primite, dar nu lipsit de filosofia naturală a omului care îşi pune întrebări. În plus, ne vorbeşte, cel puţin din auzite, şi despre filosofia europeană – Kant, Nietzsche, Hegel. Ne confirmă câteva lucruri pe care am apucat să le constatăm şi noi în scurta noastră şedere: marocanii sar adesea unul în ajutorul altuia şi nimeni care chiar vrea să muncească nu moare de foame; viaţa e grea, dar nu imposibilă, iar zbaterea continuă pentru mai bine dă roade. Cum ajungem şi în sfera politică, Brahim ne dezvăluie că e admirator al socialiştilor (sau chiar al comuniştilor), pentru că el crede că toată lumea ar trebui să aibă un trai îndestulător – deloc de mirare, comunismul a fost mereu o doctrină seducătoare în teorie. Paul încercă să-i indice că ceea ce spune intră în contradicţie cu faptul normal despre care tocmai vorbisem mai devreme, cum că oamenii muncitori reuşesc să se ridice deasupra condiţiei materiale în care s-au născut; în plus, îl întreabă ce părere ar avea dacă banii pe care îi scoate din vânzarea mărfurilor sale ar trebui să-i împartă în mod egal cu cei care nu vor să muncească. Nu ştiu dacă îl pune pe gânduri, dar întreaga conversaţie ne dă nouă de gândit – fascinanta cultură marocană şi contrastele ei.

După aproape trei ore de ceai şi palavre, cei doi antreprenori încearcă să ne şi vândă ceva din magazinele lor, deloc de mirare, dar reuşim să ne sustragem abil şi să ne alegem doar cu nişte fotografii. Restul serii ni-l petrecem la un mic restaurant din apropiere, stradal şi fără pretenţii, dar cu nişte sucuri geniale din fructe (mere, portocale, avocado sau curmale) amestecate cu lapte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s