Maroc Ziua 9

Ei bine, ghinion, când ne trezim la ora 5:30 răul nu mi-a trecut, ba din contră, parcă mă simt şi mai sfârşită. Încerc totuşi să mă aleg cu ceva din micul dejun, apoi fac bagajul de drum şi sper ca ieşirea la aerul rece – chiar foarte rece – de afară să mă mai dreagă. Abia se luminează la 6:30 când plecăm şi, în primă fază, aerul proaspăt chiar are efectul dorit. Traseul porneşte prin stânga clădirii de sus, urcă până la o cascadă nervoasă, traversează cursul de apă şi schimbă direcţia cu un cot la stânga, orientându-se spre est. Ca şi până la refugiu, poteca este destul de vizibilă şi doar din când în când bolovanii mari îi întrerup continuitatea. Cum ajungem pe pragul de deasupra apei, eu rămân în urmă, în dosul unei stânci cu problemele stomacului revenite şi presante. După un astfel de episod în mod normal m-aş simţi mai bine, numai că iluzia durează doar până îi prind pe ceilalţi din urmă. Chiar dacă nu mă mai doare burta la fel, mă simt sfârşită, am impresia că mă prăbuşesc la fiecare pas; iar apa cu care încerc să mă hidratez nu prea ajută. O contribuţie o are şi frigul care mă face să alternez momentele de transpiraţie cu cele de tremur; sunt maxim zero grade afară, dar vântul tăios dă senzaţia de mult mai puţin. Ghidul încearcă să stea după mine, dar până la urmă îi spun să nu mă mai aştepte pentru că-l am pe Paul şi, oricum, cărarea e clară.

Lollek şi Ana prind distanţă de noi, iar eu îmi târăsc picioarele în încercarea de a nu îngheţa. Mă opresc des, fac câteva fotografii cu primele raze de soare care se lovesc de pereţii stâncoşi, coloraţi brusc în roşcat, iar după astfel de pauze am iluzia că mă mişc mai bine. Iar iluzia durează câteva minute. Alături de mine, nici Paul nu se simte prea fericit. Dacă ieri a strâns din dinţi şi a încercat să ţină ritmul, reuşind asta în cea mai mare parte cu excepţia ultimei bucăţi, acum probabil că se întreabă ce (CE!) caută el pe-aici. Aici însemnând o nesfârşită succesiune de bolovani, grohotiş şi stâncă goală, fără pasaje tehnice, dar şi fără cea mai vagă diversitate. Fiecare pas seamănă teribil şi cu cel din urmă, şi cu cel faţă. Urcăm astfel timp de două ore, până în buza unui circ glaciar situat la aproximativ 3700 de metri. Se ghiceşte undeva în faţă-stânga trecătoarea Tizi’n’Toubkal (3940 m), dar îmi dau seama nu numai de faptul că, dacă e să continuăm în ritmul ăsta, vom da peste cap programul tuturor, dar şi de lipsa de plăcere pe care o experimentez. Mor de ciudă, pentru că muntele a fost principalul deziderat al acestei excursii pentru mine şi eu am fost cea care a insistat că trebuie neapărat să ajungem aici, în momente în care restul lumii era uşor îndoită. Şi, cu toată dorinţa mea de a ajunge pe Jebel Toubkal (4167 m) şi cu obişnuitul meu drag de munte, hotărăsc să mă întorc. Paul doar mă întreabă dacă sunt sigură şi, după ce confirm, nu insistă. Nici la vale nu-mi e prea uşor şi am impresia că-s momente în care mi se împleticesc picioarele, dar cumva reuşesc să le coordonez pe o coborâre care-ţi solicită toată atenţia. După un ceas suntem înapoi la refugiu, cu coada între picioare. Ne refugiem în dormitor unde doi belgieni în vârstă se sfădesc de zor, ne băgăm în pat şi încercăm să dormim.

După acest somn nu neapărat odihnitor, ne petrecem vremea la soare – singurul loc unde e cât de cât călduţ – şi le aşteptăm pe fete să se întoarcă. Noi am estimat maxim orele 12, dar ele apar după încă două ore şi confirmă faptul că, cu cât erau mai sus, cu atât le era mai greu să urce. Amândouă încearcă să-mi amăgească oftica de a nu fi ajuns pe vârf şi-mi spun că, într-adevăr, imaginea de acolo este foarte largă şi frumoasă, dar că drumul este cumplit – acelaşi de sus până jos, la fiecare pas, fără sare şi piper. Slabă consolare. Iar propunerea lor de a mai rămâne o zi pe munte o resping vehement; nu văd de ce mâine m-aş simţi mai în stare să fac ce n-am făcut azi. Mâncăm de prânz şi pornim la drum, spre Imlil, pe acelaşi drum pe care am urcat ieri, la fel de aglomerat. Evident, acum merge mai repede şi, cu popasuri puţine şi scurte, în patru ore suntem în sat.

De cum intrăm în Imlil, reducem ritmul de mers şi ne bucurăm puţin de această pitorească aşezare rurală. Însufleţiţi de beneficiile turismului, localnicii încearcă să vândă cât mai multe obiecte artizanale, în special djellaba, şaluri lungi de turban şi ceramică pictată. Toate acestea, realizate în culori vii, dau o frumoasă tuşă umană satului aflat între stânca cenuşiu-roşcată şi liziera verde a pădurii. Nu-i de mirare că în acest loc a fost turnată o parte dintre scenele din Şapte ani în Tibet. Interesant mi se pare că un comerciant, după ce află de unde suntem, nu ne întreabă dacă vrem să cumpărăm ceva, ci dacă vrem să facem schimb. Acesta este un moment în care ne pare tare rău că nu ne-am gândit să fi luat câteva mici obiecte de artizanat de acasă, pentru un mic schimb cultural. Mai facem câteva opriri într-o fabrică-magazin de ulei de argan, de unde de data aceasta cumpărăm câteva produse (ceva mai ieftin decât din trecătoarea în care am oprit acum câteva zile), şi pe la tarabele cu turbane unde reuşesc să-mi exersez talentul de negociator şi obţin un preţ bun pe un şal colorat.

După ce ne strângem cu toţii, apare ghidul cu catârul şi cu toate bagajele pe care le luăm în primire, lăsăm sacii de dormit şi beţele de trekking şi aşteptăm să apară maşina de întoarcere. Ne preia alt taxi cu alt şofer şi, după mai bine de două ore de condus, ne depune în apropierea centrului Marrakechului. De acolo până pe Rue el-Gza o luăm pe jos, cam fără chef. Intrăm în riadul unde avem camerele şi recepţionerii ne prezintă variantele: prima e chiar camera pe care am văzut-o când am făcut rezervarea, iar cealaltă e o cămăruţă pe acoperiş, în care se intră chiar de pe terasa de deasupra clădirii. Pentru că fetele s-au instalat deja în camera de la etaj, noi o preluăm pe cea de pe acoperiş, mai ales că în acest moment ni se cam rupe unde stăm. E curat, cam atât ne interesează; altfel, atât buda cât şi baia sunt despărţite de dormitor prin perdele, nu uşi, ceea ce face anumite aspecte cam prea publice. Temerea cea mare e că s-ar încinge prea tare tavanul pe timpul zilei, dar cum acum e plăcut şi toată ziua suntem mai mult pe drumuri nu credem că vom avea probleme. De pe treptele din faţa uşii nu numai că merge wifi-ul foarte bine pentru mici escapade pe net, dar vedem şi întreaga curte interioară a riadului, înţesată de stucaturi şi mozaic colorat. În plus, deasupra camerei noastre e o a doua terasă, ceva mai mică şi cu câteva scaune, de unde chiar că putem admira „toute la medina”, nu ca de pe casa lui Akram din Fez. Dacă ne gândim bine, tot acest aer de improvizaţie al dormitorului de pe acoperiş aduce a perioada hippie, când Marrakechul a făcut mari furori în rândul promotorilor occidentali ai curentului anilor ’60-’70. Paul chiar glumeşte: aici trebuie că a regulat-o Bob Dylan pe Joan Baez.

Suntem destul de obosiţi fizic şi psihic, s-a întunecat de ceva timp, aşa că hotărâm să încheiem ziua fără alte plimbări. Paul merge până la „grătargiul” descoperit acum două în souq-ul dinspre Bab Doukkala şi cumpără câte o chiflă cu multă carne pentru o cină acasă. Taman bine, am suficient timp să fac planul de bătaie pentru mâine. De asemenea, trec o notiţă în minte: trebuie să revin în Toubkal, eventual într-o tură strict montană, cu mai multe trasee şi vârfuri – există câteva circuite întinse pe mai multe zile extrem de tentante.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s