Maroc Ziua 8

Singurul lucru care mă face să mă bucur că plecăm iarăşi la drum este faptul că mergem la munte – obiectivul pe care mi l-am dorit cel mai mult încă de când am început să planificăm concediul în Maroc. Aşa că mă aşez cu entuziasm la micul dejun ultra-matinal pe care l-au pregătit proprietarii de la Amiran special pentru noi. Apoi, cu casele în spate, ne îndreptăm spre poarta care dă în Place des 7 Saints. Acolo ne aşteaptă un microbuz care ne depune în Djemaâ el-Fna, unde plătim excursia şi ne mutăm într-un Mercedes bej, de data aceasta un grand taxi extrem de bine întreţinut în ciuda vechimii, cu bordul şi interiorul portierelor din lemn lustruit. Acesta ne duce cei aproape 100 de kilometri până în Imlil (1740 m), sat aflat la poalele Atlasului Înalt de unde urcă cei mai mulţi turişti pe Toubkal.

În sat suntem preluaţi de ghidul montan, un bărbat trecut de patruzeci de ani, scund, ştirb, mustăcios şi negricios, cu o engleză acceptabilă. Ne organizăm bagajele pe bucăţi: ce ne trebuie la refugiu dar nu şi pe drumul până acolo se duce la catâr; câte un rucsăcel cu apă, ceva dulciuri şi aparatele foto păstrăm să luăm în spate; restul, adică grosul bagajelor, va rămâne într-o casă în Imlil. Tot pe catâr ajung şi sacii de dormit pe care tocmai i-am închiriat din sat; ca idee, sunt o grămadă de obiecte de echipament montan pe care le poţi închiria din Imlil – beţe (Ana şi Lollek iau câte două), colţari, pioleţi, corturi şi aşa mai departe. Chiar dacă în mod normal prefer să am propriul echipament, când din două săptămâni de dus rucsacul în spate prin Maroc petrec doar două zile la munte parcă n-aş căra sacul de dormit doar pentru atât. În schimb, nişte cearşafuri uşoare de pus în interiorul sacilor sunt suficiente. La ora 10 astfel echipaţi, o luăm din loc pe o uliţă a satului, catârul primul cu stăpânul lui, noi în urmă cu ghidul. În scurt timp catârul va dispărea din peisaj, întrucât tracţiunea sa integrală e mult mai rapidă decât a unor bipezi nu tocmai în formă.

Poteca este una şi foarte clară, chiar dacă nu există marcaje cum suntem obişnuiţi la noi. Urcăm câteva minute printr-un crâng tânăr, ultima umbră naturală în soarele de astăzi, apoi mergem pe un drum lat ce trece printre ultimele case ale satului, cele mai multe cu artizanat cu vânzare; privind în urmă putem vedea valea verde, plină de arbori şi aşezări umane, în contrast cu lipsa de viaţă a versanţilor ce o străjuiesc. Traversăm albia secată a râului care, în urmă cu aproape douăzeci de ani, a fost artizanul unei viituri cumplite abătute asupra Imlilului. Tocmai lăsăm în urmă ultimul sat, Aroumd (1840 m), ce împânzeşe un mic deal unde casele se înghesuie în coastele tot mai golite de vegetaţie. De aici încolo observăm cum ultimele ierburi şi cei din urmă arbuşti lasă loc grohotişului arid ce domneşte în aceşti munţi, parcă în aceeaşi măsură cu stânca semeaţă şi rece, care încă adună în crevase petice consistente de zăpadă. De fapt, muntele a fost cel care a stabilit perioada vizitei noastre în Maroc: prea devreme însemna temperaturi mai umane în deşert şi oraşe, dar un frig cumplit şi prea multă zăpadă în Toubkal; prea târziu şi ne-am fi topit de-a dreptul în restul ţării.

Urcuşul începe să-şi crească uşurel panta, apar serpentinele şi asudăm din greu sub soarele puternic. Ne oprim des pentru a mai bea o gură de apă şi pentru a face loc grupurilor care ne depăşesc sau coboară, ocazie cu care constatăm cât de aglomerată este poteca îngustă, bine bătătorită. Facem o primă pauză într-un loc unde cineva întreprinzător vinde suc de portocale proaspăt stors, dar şi alte băuturi îmbuteliate, ţinute în frigiderul natural al unui izvor abia ieşit din subteran. Ceva mai sus, cam la o oră şi jumătate de la plecare, ne întâmpină acoperişul din paie al unui adăpost numai bun să-ţi tragi sufletul. De aici putem deja să studiem Toubkalul în toată splendoarea şi ariditatea lui. N-aş da cei mai scunzi dintre Carpaţii noştri pe cel mai înalt munte din Nordul Africii, chit că în antichitate se credea că Atlasul sprijină pe umerii săi povara cerului. Totul aici este extrem de arid, de stânca gri-roşiatică cu greu se prinde câte un smoc de iarbă sau vreun pâlc de arbuşti încăpăţânaţi, izvoarele sunt rare, iar lacurile o utopie. Dar asta nu înseamnă că peisajul este lipsit de frumuseţe, din contră; mai ales dacă te afli aici ca noi, pentru prima dată, efectul stâncilor parcă mai înalte decât cerul este strivitor, iar marea de bolovani pe care înălţimile o despletesc spre tine parcă te copleşeşte. Deşi lipsită de o prea mare diversitate naturală, imaginea nu este văduvită şi de măreţie, ba uneori pare a fi mai mult decât poţi duce, sufocantă, şi nu din cauza soarelui amiezii. În plus, pata de culoare sunt vietăţile care o animă: oameni pe jos sau călare, catâri şi capre, însoţiţi de straie, pături şi zorzoane colorate. Toate aceste făpturi se mişcă neîncetat, strigă, se agită, dau din copite, behăie şi compensează pentru lipsa de viaţă a pietrelor sterpe.

Cea mai importată şi lungă oprire o facem la ora 12 pentru masa de prânz, luată în locul numit Sidi Chamharouch (2350 m) – de fapt un popas amenajat la jumătatea drumului spre refugiu, acolo unde se traversează din nou valea cursului de apă, aici însă bine udată de pârâul furios; numele este dat de un sfânt – regele spiritelor – îngropat în apropiere şi din acest motiv până aici se fac des pelerinaje. În timp ce aşteptăm ca masa să fie gata, adică încă un tajine fierbinte, observăm furnicarul de oameni care urcă, coboară sau se opresc la una din cele câteva dughene de la Chamharouch, fie pentru a lua ceva de băut sau mâncat, fie pentru a cumpăra suveniruri. Mi se pare tare haios panoul în care turiştii sunt informaţi ce n-au voie să facă în Parcul Naţional Toubkal; dacă patru dintre lucruri – culesul florilor, aruncatul gunoaielor, focul şi mineritul – mi se par normale, nu prea văd cum s-ar potrivi în peisaj celelalte două: pescuitul şi, mai ales, scufundările. Aşa cum am mai spus, orice masă marocană ţine mult, aşa că nu avem de ales şi petrecem aici mai mult de un ceas şi jumătate, taman bine cât să ne piară total cheful de a mai urca.

Însă trebuie s-o facem şi simţim cum ne stă toată mâncarea în gât la prima pantă, cea mai abruptă de până acum. Bine măcar că-i scurtă. În timp ce o luăm în piept, mă întreb consternată şi revoltată cum reuşesc unii să o urce, dar mai ales să o coboare, pe catâr. Mie mi-ar fi o teamă cumplită la fiecare pas al animalului la care nu pot controla nici unde pune copita, nici ce piatră îi alunecă de sub ea în hău. După această pantă, urcuşul mai scade în intensitate şi uneori se aseamănă chiar unei curbe de nivel uşor ascendente. Valea pârâului, până acum destul de îngustă, îşi desface larg versanţii pentru a ilustra şi mai bine întinderea de stâncă cenuşie, grohotiş roşcat şi petice răzleţe de iarbă, ciulini sau muşchi, de un verde pal. Când locul se îngustează din nou, găsim în umbra unei stânci aproape verticale un alt adăpost unde poţi bea un suc de portocale sau poţi privi faţa opusă a văii, brăzdată de un pârâu desfăcut în cascade. Cred că de aici vedem cea mai umană faţă a acestui munte.

Poteca îşi continuă şerpuirea puţin sinuoasă şi nu prea suţinută pe lângă un alt adăpost asemănător, loc în care şirurile de stânci brăzdate de zăpadă se profilează clar pe cerul albastru, în timp ce din spatele noştri apare un pâlc de nori inofensivi, dar care mai atenuează tăişul aridităţii locului, mai ales când cei mai joşi dintre ei şterg efectiv povârnişul sau rămân agăţaţi între câţiva colţi. Nu după mult timp se întrevăd construcţiile solide ale destinaţiei noastre de astăzi, cenuşii ca şi fundalul cu care aproape se contopesc. La capătul potecii devenite aproape plate ce însoţeşte albia rămasă complet fără apă se află Refuge du Toubkal (3207 m), care ţine de Club Alpin Français; aici avem rezervată cazarea pentru la noapte şi deja abia aşteptăm să ne preluăm locurile. Este ora 16, suntem obosiţi şi mai ales transpiraţi, vrem să ne schimbăm în ceva uscat, călduros şi confortabil şi să ne odihnim pe îndelete. Ascensiunea pe Jebel Toubkal va avea loc mâine, la o oră foarte matinală, aşa că trebuie să profităm de timpul rămas liber.

Cele două clădiri principale ale refugiului sunt mari, construite solid din piatră şi frumos integrate în peisajul muntelui pe care-l deservesc. Sunt de fapt cabane în sensul pe care-l înţelegem în munţii noştri: camere mari cu priciuri, saltele şi pături, dulapuri partiţionate, rafturi de pantofi şi cuiere pentru beţe, săli de mese, bucătării funcţionale toată ziua, băi la comun cu apă rece. Adică un minim de confort, cel puţin în privinţa hranei şi somnului. Odată repartizaţi într-o cameră, ne întindem pentru un pui de somn înaintea cinei; se simte oboseala unei zile începute devreme. Când masa e gata, ne prezentăm în sala de mese şi primim supe fierbinţi şi tajine, iar ca desert un platou de fructe.

Nu ştiu dacă de la această masă, de la cea de prânz sau de la cu totul altceva pe mine mă ia un rău cumplit la stomac, însoţit de toate cele obişnuite unei astfel de stări. Mă îndoiesc că ar fi răul de altitudine care să-şi amintească să se manifeste la câteva ore după ce am ajuns la refugiu, dar altitudinea ar putea totuşi să amplifice răul cauzat de altceva. Devine irelevantă cauza şi încerc să tratez măcar efectul dar, deşi îmi propusesem să dorm neîntoarsă până când sună alarma, mai mult fac o noapte albă cu reprize de mers la baie şi somn chinuit. Şi ca lucrurile să devină şi mai plăcute, tragem şi o ceartă pe cinste după ce Ana şi Lollek convin cu ghidul să plecăm dimineaţă în traseu ceva mai târziu decât ora propusă iniţial, fără însă a ne întreba şi pe noi ce părere avem. În această atmosferă „sumbră” tot ce pot spera e ca până dimineaţă să-şi facă efectul medicamentele şi odihna şi să fiu în stare să urc.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s