Maroc Ziua 7

Azi avem o zi întreagă plină numai de Marrakech, după intriganta mostră primită aseară. Încerc deci să-l urnesc pe Paul devreme la micul dejun inclus în preţul camerei şi ne alăturăm celor două tinere britanice care se bucură de o vacanţă exotică, plină de neprevăzut. Se leagă repede conversaţia şi, după numai câteva fraze într-un accent adorabil, ne dăm seama de impactul cultural pe care îl are acest oraş (şi, extins, această ţară) asupra lor; ceea ce nu-i de mirare, dacă ne surprinde şi ne bulversează şi pe noi care, vorba ceea, suntem obişnuiţi cu niţel haos cotidian. Ne luăm la revedere de la Carlos, pregătit de întoarcerea în Spania, după care o luăm din loc doar eu şi Paul, cu energii proaspete şi sfaturi legate de optimizarea vizitei; pe Lollek şi Ana nu le mai aşteptăm de data aceasta, deja exasperaţi de întârzieri şi indecizii, dar rămâne să ne regăsim mai târziu, la masa de prânz.

Ieşim în aceeaşi Rue el-Gza, încă adormită sub acoperişul din paie sau pânză, întins pe toată lungimea souq-ului. Cum e foarte devreme, lipseşte forfota înnebunitoare de ieri, căci până şi scuteriştii inconştienţi abia acum încep să se trezească. Urmăm strada în linie dreaptă, pentru ca apoi să continuăm pe Rue Riad el-Arous şi Rue Sid Abd el-Aziz care ne afundă în inima souq-urilor ce par mai înghesuite decât sunt din cauza umbroaselor „parasolare” improvizate. Pieţele sunt încă slab populate, atât negustori cât şi clienţi, dar aglomeraţia şi vânzoleala cresc sensibil odată trecuţi de intersecţia cu Rue Mouassine. Tot mai des trebuie să facem loc micilor brişti trase de măgăruşi sau motoretelor cu trei roţi şi remorcă, până când spaţiul se lărgeşte brusc, umbrarele dispar iar lumina plăcută a unei dimineţi încă răcoroase dezvăluie Place ben Youssef. Aceasta se desfăşoară între Moscheea Ali ben Youssef lipită de biblioteca omonimă, Qoubba Ba’Adiyn şi complexul de clădiri format din Medersa Ali ben Youssef şi Muzeul Marrakech. Moscheea, închisă ne-musulmanilor ca mai toate cele marocane, nu dezvăluie decât un vârf de minaret cu trei sfere metalice din ceea ce se află în spatele zidului înalt, lung şi alb-gălbui, cu streşini din ţiglă verde; alături, biblioteca moscheii continuă linia verde a streşinii în ape, însă deasupra cărămizilor şi zidăriei roşcate, cu iz de vechi. Vizavi de cele două edificii religioase, Qoubba reprezintă unica rămăşiţă arhitectonică a dinastiei Almoravide în Marrakech, toate celelalte monumente fiind rase de pe faţa pământului de cei care au îndepărtat-o, almohazii. Domul cândva alb, descoperit din întâmplare cu mai puţin de un veac în urmă, datează de la începutul secolului ai XII-lea şi, în ciuda decorului exterior aparent simplu, anticipează prin variaţiile arcelor, crenelurile zimţate şi geometria cupolei splendorile arhitecturii islamice de mai târziu.

Ceea ce dorim noi să vedem în mod deosebit îşi are intrarea după primul colţ la stânga, aşa că traversăm piaţa îngustată de dughenele cu mirodenii şi alămuri, intrăm pe Rue Kaat Benahid şi ne oprim în dreptul faţadei somptuoase în care mozaicul zellij şi stucaturile muqarnes se completează într-o abundenţă de formă şi culoare. Aceasta este Medersa Ali ben Youssef, o bijuterie maură construită în secolul al XVI-lea (pe o structură veche de două veacuri) şi declarată oficial cea mai mare şcoală coranică din Maroc şi una dintre cele mai mari din nordul Africii: 132 de dormitoare şi o capacitate de 900 de studenţi – iată nişte cifre care vorbesc de la sine. Chiar dacă acum, după o amplă restaurare, nu mai are rol de colegiu teologic şi este complet deschisă publicului, zidurile bogat decorate respiră intens atmosfera solemnă şi apăsătoare a veacurilor de învăţături coranice – cu atât mai mult cu cât forma iniţială nu i-a fost alterată câtuşi de puţin.

Intrarea se face prin masiva uşă de bronz şi continuă printr-un coridor lung, străjuit de mozaic şi brâuri sculptate, care duce într-o sală de trecere invadată de lumină, unde putem citi câteva date istorice; însă ceea ce ne opreşte privirea sunt tavanul şi grinzile din lemn de cedru, sculptat şi pictat. De acolo ieşim în curtea interioară, o adevărată simfonie a materialelor, formelor, culorilor şi armoniei – ceva tipic arhitecturii merinide. Deşi „aglomerat” e un cuvânt prea mic pentru decorul ce efectiv ne înconjoară, nimic nu pare în plus, iar trecerea de la un „strat” la altul se face natural şi plăcut. Cel mai jos e pardoseala din marmură albă, roasă de vreme, în care se scufundă un bazin cu apă limpede şi fund asemănător unei table de şah – carouri alb-negre, tot din marmură. Următorul nivel îl reprezintă mozaicul zellij ce ţine loc de lambriu şi reproduce variaţiuni colorate pe tema stelei cu opt colţuri – o odihnitoare alternanţă a culorilor tipice Marocului: verde, negru, albastru, roşu şi alb, deloc ţipătoare şi perfect armonizate. Imediat deasupra, culoarea se continuă printr-un brâu caligrafiat, negru pe cărămiziu, urmat de un altul în care se întrepătrund mozaicuri triunghiulare albe şi negre. Urmează zidăria în sine, de un alb-gălbui pe alocuri înnegrit – o succesiune de stucaturi greu de descris din cauza complexităţii lor, dar minunat meşteşugite şi fidele învăţăturii islamice: nicio reprezentare umană sau animală, doar forme geometrice, modele vegetale, fractali (oare ştiau sculptorii vechimii ce sunt aceia?) şi inspiraţii caligrafice, după modelul cufic irakian. Între coloane apar grinzile din lemn de cedru, închis la culoare, sculptat de asemenea. Mai sus, acesta ia complet locul zidăriei, uneori prelungit în ea, preluându-i astfel formele, simbolurile şi caracterul repetitiv. Ultimul strat, abia ghicit, începe cu linia ondulată a ţiglei verzi şi se continuă pe deasupra întregului edificiu. Nişele, firidele şi coridoarele semi-închise respectă aproape complet acelaşi tipar al arabescurilor, doar că lemnul se continuă pe tavan, însă într-o culoare mai deschisă care pune în evidenţă suprapunerea de stele. Cu câteva excepţii, tavanul rămâne în apanajul stucaturilor muqarnes, punctate de mici flori verzi, de fapt alt fel de stele în opt colţuri.

Paradoxal, interiorul este extrem de simplu. Decorul lipseşte aproape complet, cu excepţia unor mici curţi interioare complet acoperite, unde regăsim fragmente ale abundenţei de afară în capitelurile coloanelor de susţinere, ancadramentele uşilor, grinzile, balustradele balcoanelor de la etaj şi tavanul (ultimele trei din lemn). Cum avem acces la al doilea nivel, putem vedea aceste curţi şi de sus, iar acum ne apar ca nişte puţuri de lumină, iar razele pătrunse prin acoperişul transparent se reflectă în mozaicul colorat al pardoselii. În rest, camerele aduc mai degrabă a celule sau chilii, chiar dacă nu sunt neapărat foarte mici; în schimb cele de la parter sunt lipsite de lumină şi toate sunt extrem de austere, pe măsura îndeletnicirilor celor care învăţau şi locuiau aici. Unul dintre dormitoare, cu fereastră spre curtea luminoasă, încearcă să reconstituie parţial atmosfera de pe vremuri: o rogojină de paie pe jos, obloane sub formă de uşi şi un gărduleţ sculptat spre curte, un paravan de asemenea din lemn şi un scrin. Cred că de aici vine cea mai mare parte a senzaţiei apăsătoare de care vorbeam mai devreme – din contrastul dur între exterior şi interior, între opulenţă şi modestie absolută, între invadarea luminii şi obscuritate. În plus, dacă exteriorul somptuos şi măreţ te face să te simţi mic, interiorul aspru de auster te reduce la insignifiant. Multă simbolistică de asimilat, pe lângă partea pur estetică.

Reajunşi afară, lăsăm în pace Muzeul Marrakech adăpostit în Dar Menebhi; deşi mi-ar plăcea să văd mai ales palatul în sine, construit în secolul al XIX-lea în stil clasic andaluz, îmi dau seama că timpul limitat îmi impune o selecţie mai drastică a obiectivelor. O luăm deci pe străduţe, prin souq-uri fără o prea mare preocupare faţă de orientare. Acum toată medina a prins viaţă, iar aglomeraţia o colorează şi o transformă permanent; trecem dintr-un souq în altul până în Place ben Saleh (cu Moscheea ben Saleh) şi ne bucurăm de peisaj (bijutierii, covoare, alămuri pictate, mobilă în lemn gravat, covoare, ceramică, pielărie, saltele în curs de a fi umplute), dar şi de arome (fructe, legume, verdeţuri proaspete şi înmiresmate). Ne dăm seama în curând că ne-am cam pierdut, lucru deloc de mirare; nici harta noastră nu-i prea detaliată la câte ramificaţii pornesc din fiecare stradă sau piaţetă, nici noi n-am acordat atenţie vreunui fir al Ariadnei. Şi fiecare răspântie, străduţă sau zid seamănă al naibii de bine cu ceva ce credem – eronat – că am mai văzut. Din fericire ieşim într-o arteră mai largă, Avenue Bab Ghmat, din care putem vedea minaretul mândru din La Koutoubia. Suntem salvaţi. O luăm deci pe strada care pare a duce într-acolo, cel mai probabil pe Rue Douar Graoua, după cum ne sugerează zidurile asemănătoare unor fortificaţii roz ale Liceului Mohamed V din Place Moulay Idriss.

După cum ne aşteptăm, cu cât ne apropiem de centru cu atât precizia în orientare scade, însă cum-necum reuşim să nimerim Place Douar Graoua şi Rue Riad Zitoun el-Jdid care ne scoate într-un final apoteotic – printre dughene colorate, pe sub rogojini şi petice de cer, prin porţi arcuite şi tuneluri întunecoase – în Place Djemaâ el-Fna. Şi e cât pe ce să nu ne dăm seama de asta, pentru că piaţa centrală s-a transformat complet faţă de aseară. Restaurantele în aer liber au dispărut, traficul auto traversează scuarul devenit dintr-o dată pustiu şi nimic nu pare a vorbi despre impresionantul peisaj nocturn. Lume este şi acum în Djemaâ el-Fna – mulţi trecători, dar şi „vopsitoare” în henna, aşezate împreună cu clientele sub umbrele; în plus, tarabele ambulante se plimbă ca prin toată medina. Dar singurele care fac legătura între viaţa de zi şi cea de noapte par a fi cele câteva dughene de pe margine, multe sub formă de căruţă, de unde poţi cumpăra sucuri proaspete, fructe uscate, dulciuri, discuri şi vederi. În rest, avem de-a face cu o cu totul altă Djemaâ el-Fna; însă mai interesant de atât este că ne dăm seama că aceste transformări au loc în fiecare zi, din nou şi din nou.

Acum că suntem pe teren cunoscut, dăm o tură în jurul La Koutoubia pentru a ajunge în scuarul din spatele ei, Sidi Mimoun; aici se află un birou de turism de unde am vrea să cerem nişte informaţii, dar îl găsim închis şi, după unele semne, pe timp nedefinit. Aşa că nu avem ce face şi ne bazăm pe propria intuiţie în găsirea următorului obiectiv, Muzeul Dar Si Saïd. Aşa că o luăm în sens invers pe Rue Riad Zitoun el-Jdid şi căutăm din priviri agenţiile de turism din zonă, destul de numeroase, pentru că până la muzeu mai avem de rezolvat ceva: contractarea unei excursii pe Jebel Toubkal, cel mai înalt vârf al Atlasului (şi nordului Africii). Găsim până la urmă ceva pentru mâine, acceptabil ca preţ şi condiţii, cum însă nu suntem decât noi doi rămâne pe mai târziu după ce discutăm şi cu fetele. Ar trebui să ne întâlnim cu ele la muzeu, însă Ana îşi continuă vânătoarea de covoare aşa că doar Lollek e interesată de vizitarea acestuia. Dar până acolo avem ceva de orbecăit, cu toate că din când în când mai apare câte un semn care indică muzeul – mai puţin în locurile „neimportante”, cum ar fi cotirea bruscă pe vreo străduţă sau intrarea pe sub vreun tunel.

Cum-necum – adică stânga pe Derb Tbib, dreapta pe Derb Si Saïd şi încă un colţ – ajungem la intrarea în muzeu uşor de remarcat prin poarta încastrată în zid, având în partea inferioară modele florale alb-albastre din zellij, iar în cea superioară un model discret, dar elegant, gravat în zidărie. Construit în secolul al XIX-lea de către vizirul ce i-a dat numele, palatul este un riad fortificat cu trei nivele centrat în jurul unei umbroase grădini andaluze şi despărţit de tumultul medinei prin câteva coridoare descoperite, împodobite de plante căţărătoare. Transformată în muzeu, fosta reşedinţă expune în vitrinele de la parter o colecţie de obiecte artizanale realizate de meşterii pricepuţi din sudul Marocului (covoare, straie, arme, bijuterii, ceramică, lucrături în lemn, leagăne, căruţuri), dar şi câteva descoperiri arheologice din Fez ce fac legătura cu cele mai adânci rădăcini berbere. Remarcăm din nou simboluri asemănătoare, unele chiar identice, cu cele din arta populară balcanică şi, mai precis, românească; există parcă o comuniune subtilă a meşterilor populari care trece dincolo de poziţionare geografică, etnogeneză, istorie, cultură şi religie.

Însă principalul motiv pentru care merită vizitat Dar Si Saïd este palatul în sine, o autentică piesă de colecţie a arhitecturii maure şi un fragment elegant al vieţii nobilimii marocane de secol XIX. Grădina are ca punct central o fântână joasă din marmură, al cărei bazin e placat cu acelaşi zellij înflorat, acum în alb, albastru şi galben. Tot „ansamblul” acvatic este acoperit de un foişor generos din lemn, sprijinit pe coloane zvelte şi gravate, unite în partea superioară de arce uşor ţuguiate, dincolo de care se întinde plafonul plin de flori pictate. De jur-împrejurul foişorului cresc arbori, arbuşti şi ierburi care contrastează cu albul orbind de soare al zidurilor. Acestea formează coridoare exterioare pe toate cele patru laturi ale grădinii, sprijinite pe coloane; dincolo de piloni se desfăşoară uşile, ferestrele şi plafoanele ce reprezintă superbe pete de culoare puse în valoare de albul pereţilor. Toate cele enumerate sunt realizate din lemn pictat cu multă pricepere şi migală; în plus, uşile unicat de provenienţă berberă, obţinute dintr-un singur lambriu de stejar, migdal sau plop, sunt încadrate de stucaturi de asemenea pline de culoare, ale căror modele se regăsesc şi pe partea interioară a grinzilor arcuite. Interiorul păstrează aceeaşi temă – mozaic în două sau trei tuşe pe podea şi în partea de jos a pereţilor, stucatură veselă la mijloc (fie plană, fie în stalactite de tipul muqarnes) şi lemn lăcuit sus şi pe tavan – într-o adevărată explozie de culoare, încât cele câteva încăperi unde vezi şi zid alb ţi se par, pe nedrept, modeste. Cu toate acestea, peisajul intim al palatului nu este obositor, doar fascinant şi uimitor prin grija pentru detaliu şi armonia prin care materialele, formele şi culorile fac loc una alteia, completându-se. Piesa de rezistenţă a artei maure se găseşte la primul etaj: Sala de Ceremonii, un splendid dom prin care intră lumină naturală pentru a pune şi mai bine în valoare frizele dispuse în rânduri tematice. Pe bună dreptate este considerat Dar Si Saïd un superb elogiu adus de către mâalems (maeştri artizani) lor înşişi.

Deşi mic, muzeul ne ia mai mult decât ne aşteptam, aşa că ne-a cam ajuns foamea. Ana abia acum ajunge la muzeu, însă nu mai intră ci mergem cu toţii să vedem ce şi cum cu excursia de mâine. Fetele zic că au găsit o ofertă mai bună decât a noastră, numai că ajunşi la faţa locului aflăm că cei în cauză au omis un „mic” detaliu: preţul cerut e pe zi, nu pe excursia care durează două zile. Aşa că revenim acolo unde am găsit eu şi cu Paul, apare şi cel ce pare a fi patronul, ne explică tuturor ce intră în preţ, care e itinerarul, care sunt responsabilităţile lor şi ale noastre, precum şi detalii legate de închirierea de echipament. Nu e ieftin şi ştim că am putea ajunge pe munte şi fără ghid, dar cum habar n-avem ce găsim acolo şi trebuie oricum să ne asigurăm transport până în Imlil (satul de unde se urcă), hotărâm ca cel puţin această primă incursiune s-o facem altfel decât acasă. Batem deci palma şi urmează să ne vedem mâine în zori. Acum avem liber la un prânz după care tânjim cu toţii, iar eu am pus deja ochii pe vreo două variante de restaurant în Place Douar Graoua. Îl alegem pe cel cu terasa mai mare, mai umbrită şi mai colorată; îmi storc creierii acum să-mi amintesc numele, dar nu reuşesc şi nici hărţile nu-mi sunt de niciun folos – tot ce pot spune e că se află vizavi de un altul mai renumit, Un Dejeuner a Marrakech. Nu ştiu cum ar fi fost acolo, dar alegerea făcută nu dezamăgeşte pe niciunul dintre noi, poate doar prin prisma faptului că începem să simţim cum se pun kilogramele.

Ne reluăm drumul pe deja cunoscuta Rue Riad Zitoun el-Jdid, de data aceasta până la capăt, unde facem dreapta pe mult mai larga Rue Bab Mellah, străjuită de case vechi şi scunde, cu mici ateliere de alămuri şi covoare la parter. După câţiva paşi pe lângă zidul înalt al unei grădini bine ascunse, ajungem în faţa porţii acesteia; lipsită de fastul altor porţi monumentale marocane şi afişând un singur brâu lucrat în detaliu, lasă însă să se întrevadă prin despicătura uşii un spaţiu larg şi verde, mustind de cer – lucru rar în înghesuiala medinei, mai ales că este vorba de opt hectare. Intrăm deci în incinta plină de pisici a distinsului Palais de la Bahia, reşedinţă nobiliară construită la sfârşitul secolului al XIX-lea de doi puternici viziri, tată şi fiu. Dincolo de poartă, nu putem vedea încă palatul, ci trebuie să străbatem o alee largă şi mărginită de un paradis vegetal: trandafiri clasici şi japonezi, palmieri semeţi, arbuşti plini de floricele multicolore, portocali grei de rod şi multe altele nenumite.

Avem ceva de mers până la poarta sculptată cu streaşină albastră şi felinar auriu prin care păşim dincolo de zidurile palatului, pentru ca imediat să ieşim din nou, într-una din grădinile interioare. Şi aici aflăm în mijloc o fântână din marmură albă, iar mozaicul ce pleacă de la rădăcina sa pavează întreaga curte, acolo unde nu lasă loc arborilor zvelţi, aducători de umbră. Cele patru laturi alternează coridoarele semi-deschise, sprijinite pe coloane, cu firidele izolate. În ambele cazuri abundă frizele albe de stucaturi şi lemnul pictat al plafoanelor şi grinzilor. În Palais de la Bahia, lemnul nu prezintă aceeaşi gravură minuţioasă ca în alte părţi ci, din contră, lambriurile sunt în mare parte netede şi numai grinzile, ramele sau streşinile susţin câteva modele. În schimb, modul în care este pictat îndreptăţeşte traducerea numelui palatului – „al frumoasei” sau „al briliantei”; chiar dacă acest nume a fost dat pentru a o omagia pe una dintre concubinele vizirului, el se potriveşte perfect realizării artistice al cărei pion principal este pictura lemnului. Tavanele, uşile, obloanele ferestrelor sunt toate capodopere ale pictorilor artizanali din Fez, care au armonizat aici rigorile şi simbolismul islamic cu arta populară marocană, în speţă berberă.

Palais de la Bahia este format de fapt din două clădiri lipite, fiecare făcând parte din altă generaţie şi însumând 150 de camere. Prima reşedinţă, mai veche, este mai degrabă adepta riadului tradiţional la o scară mărită; încăperile nu sunt foarte înalte, stucaturile păstrează bejul zidului, pictura merge pe nuanţe închise iar reprezentările sunt culese parcă din kasbah-uri şi ksar-uri subsahariene, pe jos predomină mozaicul în modele simple şi repetitive, iar grădina este, aşa cum am spus, umbrită de copaci. A doua a fost construită după un plan arhitectonic mult mai eterogen, ca o extindere spontană a celei dintâi. Deosebirile continuă: încăperile descriu un spaţiu mult mai larg, ca şi curtea interioară – Curtea Onoarei, pavată cu plăci mari şi egale din marmură, despărţite prin brâuri de mozaic alb-negru pentru ca apoi mozaicul să prindă desene şi culori diferite în jurul fântânii din marmură. Definitorie este însă pictura lemnului care capătă culori tot mai vii şi îşi deschide mult nuanţele, mergând până la a avea fundal alb; în ceea ce priveşte reprezentările, liniile acestora se schimbă şi ele, de la tradiţionalul uşor difuz la modele clare şi aproape naive. În plus, stucaturile prind şi ele culoare, iar în spaţiul frizei alternează cu vitraliile, de asemenea colorate. Mi-ar plăcea să studiez mai mult din această ciudată, interesantă şi de efect alăturare de stiluri, mai ales prin comparaţie cu aspectul unitar al primului palat, dar suntem daţi la propriu afară pe uşile măreţe. A sosit ora închiderii, iar îngrijitorului nu-i pasă că oamenii au plătit bilet şi nu şi-au terminat încă vizita. Tot ce putem face este să profităm de faptul că suntem alături de un grup mare, care se mişcă încet şi are şi ghid marocan, aşa că încercăm să rămânem în coada lui şi să vedem totul cât mai pe îndelete – înainte de a fi aproape aruncaţi în stradă.

Mergem pe Rue Bab Mellah spre Place des Ferblantiers şi apoi pe Rue Tougma, adică printr-una dintre zonele lăturalnice Mellah-ului – vechiul cartier evreiesc ce păstrează şi acum porţile metalice de culori diferite, lângă care se întind mărfuri la fel de colorate, în special dulciuri, mirodenii şi vopseluri naturale. Cu multă hotărâre şi atenţie la semnele sporadice, reuşim să străbatem labirintul de străduţe aproape pustii care se aglomerează din nou, pe neaşteptate, în momentul în care ieşim din Derb Demnat în Rue de la Kasbah. Aici se află Catacombele Saadinilor, Moscheea Moulay el-Yazid şi luxosul Hotel La Sultana, iar toate aceste clădiri descriu o piaţetă destul de largă şi cochetă, unde trăsurile îşi aşteaptă muşterii. În lungul străzii se întinde Cartierul Kasbah, ce aduce cu aspectul kasbah-ului demult dispărut: ziduri scunde şi groase, înghesuite unele în altele, tencuială în nuanţă de ocru şi câteva turnuri ale clădirilor mai semeţe. Hornurile din cărămidă nu sunt o raritate, cum nu sunt nici berzele care tronează în cuiburile de deasupra. Luăm puţin aminte la moscheea construită în ultimii ani ai secolului al XII-lea, una dintre cele două edificii rămase din vremea almohazilor. Zidul înalt, galben şi crenelat, partiţionat de mai multe porţi din lemn şi metal, ascunde orice detaliu din interior. Unul dintre colţuri este înlocuit de minaretul roşiatic, lipsit de ornamentaţii până la înălţimea restului zidului după obiceiul almohad; mai sus, decorul urmează un tipar simplu, umplut cu teracotă verde, pentru ca friza să reproducă un frumos labirint alb-verde cu ajutorul aceluiaşi mozaic ceramic. Dacă în moschee ştim că nu putem intra, speră să avem acces la mormintele saadinilor, dar ora târzie ne împiedică.

Aşa că tot ce mai putem face este să căutăm al doilea edificiu almohad rămas în picioare, aflat undeva în apropiere, dar greu de găsit. După vreo două învârtiri în jurul cozii, găsim un panou care ne indică pe unde s-o luăm pentru a admira din faţă monumentala Bab Agnau – principala poartă de acces în vechiul palat almohad, construită în secolul al XII-lea în stilul sobru, monocrom, al dinastiei dispărute. Având scop strict ornamental şi protejată de Bab el-Robb, Bab Agnau impresionează prin dimensiuni, chiar dacă cele două turnuri laterale nu mai există, dar şi prin gravura deosebit de delicată ce modelează gresia în care ocrul se amestecă cu un gri-albăstrui. Trecerea în sine se face printr-o potcoavă sprijinită pe cărămizi, iar paznicii cei mai destoinici ai porţii sunt nenumăratele familii de berze care şi-au făcut cuiburi peste tot de-a lungul vechiului zid de apărare.

De aici aş vrea să văd Grădina Agdal, dar, deşi ştiu că trebuie să fie enormă, o căutăm în zadar – sau, mai bine zis, ne dăm seama unde e dar nu aflăm intrarea; când trecem de Bab Ahmar şi constatăm că am trecut deja şi dincolo de al doilea rând de fortificaţii – deci suntem complet afară din medină – o luăm înapoi cu ceva îndoieli că vom mai găsi drumul. Străbatem însă Mellahul chiar prin mijlocul său şi observăm existenţa câtorva piaţete largi, liniştite, umbrite de arbori cu coroana bogată şi lipsite de forfota turiştilor. Mai savurăm câteva din imaginile cartierului la final de zi, cu tarabe îmbietoare cu fructe şi legume, oameni relaxaţi la o cafea târzie şi cerşetori retraşi prin vreun cotlon. Apropo de cerşetori, aceştia sunt mulţi şi, ca şi prin alte părţi, se însoţesc adesea cu un copil mic pentru o impresie mai puternică; însă nu sunt nici pe departe la fel de agasanţi ca cei de la noi, nu se iau de tine şi nu insistă dacă ignori mâna întinsă – fie stau pe marginea drumului sau într-un colţ şi te privesc lung, fie merg ca în transă printre trecători, cu podul palmei făcut căuş.

Reveniţi în centru, traversăm o Djemaâ el-Fna deja transfigurată în pitorescul bâlci nocturn, apoi grăbim paşii spre hotel. Mai avem câte ceva de făcut în seara aceasta, cum ar fi pregătirea bagajului pentru munte, împărţit în două – ce luăm la refugiu şi ce lăsăm. Hotărâm toţi patru că, deşi e cam scumpă cazarea la Amiran, face toţi banii şi am dori ca după ce revenim din Toubkal să tragem tot aici. Din păcate însă, gazdele ne anunţă că au totul ocupat şi nici nu ştiu ce altceva să ne recomande. Aşa că plec cu Paul prin „vecini” în căutare de cazare pentru când ne-om întoarce de la munte. Nu-i chiar modul în care doream să ne petrecem seara, dar măcar nu trebuie să facem operaţiunea cu toate bagajele după noi, vânaţi de ghizii în devenire. Intenţionăm să întrebăm din riad în riad şi, deşi mai întâi primim acelaşi răspuns de „totul ocupat”, dăm de o uşă obscură de pe Rue el-Gza şi intrăm într-o curte mare şi întunecoasă. Recepţionerul ne spune că are camere libere pentru cele două nopţi pe care le dorim, aşa că le rezervăm şi plătim jumătate din bani. Sperăm ca fetele să agreeze locul, mai ales că ne-au învestit cu putere deplină în a-l alege.

Ceva mai relaxaţi, ne luăm răgazul de a constata că a trecut tare mult de la masa de prânz. Paul ar vrea o pizza (na, ca în Maroc), dar când ajungem la locul văzut de el aflăm că nu mai au. Aşa că revenim pe Rue el-Gza şi ne adâncim în souq-ul de alimente care se întinde spre Bab Doukkala şi, spre deosebire de altele, este complet neturistic. În mod clar, aici cumpără aproape exclusiv localnicii şi, cum dincolo de poartă se află autogara şi taxiurile interurbane, populaţia locală este extrem de pestriţă. Acesta e un moment în care mă bucur că în Maroc în general nu se bea, pentru că ştiu pulsul zonelor echivalente din oraşele româneşti. Există însă avantaje să faci cumpărături fix ca un localnic: o chiflă plină cu carne de vită proaspăt friptă pe grătar sau cu cârnaţi de oaie de asemenea proaspăt fripţi – nu există fast food şi semi-preparate, vă amintiţi, da? – nu mai mult de 5 dirhami, adică juma’ de euro. Plus zâmbetul sincer al proprietarului micii dughene cu grătar. Aleg deci un „kebab” improvizat, cu multă carne în chifla aia şi bună de să-ţi lingi degetele, ceea ce şi fac. Cu stomacul liniştit, parcă am mai multă forţă să mă apuc de încă o serie de împachetare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s