Maroc Ziua 6

Prima parte a dimineţii se desfăşoară pe repede-înainte: bagaj, mic dejun, încărcat în maşină şi pornit la drum, cu destinaţia Ouarzazate unde se află şi sediul firmei de turism de la care a contractat Ana excursia. Valea Râului Dadès, încă din canion dar mai ales după ce se lărgeşte, este numită şi Vallée des Roses, pentru că aici se recoltează anual până la patru mii de tone de petale de trandafir. Floarea adusă în secolul al X-lea de pelerinii de la Mecca s-a adaptat condiţiilor uscate şi friguroase din zonă şi a devenit un simbol local – precum şi motorul unei industrii profitabile. Culegerea petalelor se termină în a doua jumătate a lui mai şi este celebrată prin Festivalul Trandafirilor – iar noi nimerim chiar în mijlocul său, aşa că îl rugăm pe Ibrahim să oprească în El-Kelaa M’Gouna, unde vedem un cort mare destinat comerţului cu apă de trandafir. Şoferul nostru se cam codeşte, că pasămite ne grăbim şi ne zice să stăm zece minute. O zbughim din maşină spre pavilionul enorm, însă în curând mă cam dezumflu când văd preţurile deloc prietenoase. Cum nu am timp să caut şi să mă târguiesc, mă las păgubaşă. Mai arunc câteva priviri mărfurilor expuse la corturile mici din faţa pavilionului, în special la pumnalele manufacturate aici printr-un vechi meşteşug evreiesc şi la covoarele pestriţe, după care mă întorc la maşină. Ana ar vrea să mai stea să caute covor, acesta fiind unul dintre lucrurile pe care vrea neapărat să-l cumpere pentru noul său apartament, dar timpul scurt o face să renunţe.

Ibrahim ne promite că ne duce el într-un loc cu multe covoare şi alte manufacturi în Ouarzazate, aşa că acolo va fi următoarea oprire. Situat la intrarea în frumoasa Vale Drâa (unde, din păcate, nu mai ajungem) şi la punctul de întâlnire a potecilor Atlasului cu Valea Dadès, acest loc a beneficiat din plin de rutele comerciale care l-au traversat de-a lungul secolelor, însă abia în timpul Protectoratului este fondat oraşul în sine, de fapt o garnizoană – tocmai pentru ca francezii să poată supraveghea atent acest comerţ, dar şi activitatea triburilor berbere, majoritare aici. Astăzi, Ouarzazate este cunoscut în principal pentru studiourile de film din apropierea sa unde se turnează adesea scene orientale din filme occidentale.

Ibrahim opreşte în faţa unui kasbah decorat cu motive tradiţionale berbere, mult mai pătrăţoase decât caligrafia şi simbolistica arabă, şi ne lasă pe mână principalului dirijor al comerţului casei. Nu ştiu dacă e sau nu patronul cel care ne invită într-un magazin-muzeu, ne oferă ceai şi ne îndeamnă să-i cercetăm cu atenţie oferta: o mare amestecătură de mărfuri expuse alandala, majoritatea într-adevăr manufacturi locale, pe care cei care asociază în afacere speră să le vândă. Aici se găsesc de toate, multe obiecte fiind obiecte de decor casnic sau bijuterii, dar nu lipsesc nici armele, veşmintele, desagii traşi ca nişte sănii de cămile sau mobila migălos lucrată.

La mare cinste sunt însă covoarele, într-adevăr extrem de frumoase. Îmi place când marocanul ne evidenţiază şi explică simbolurile prezente în lucrătura covoarelor şi din nou identificăm asemănări cu unele motive populare balcanice; în plus, vechile religii tribale berbere nu au nimic împotriva reprezentărilor, aşa că imagini ale cămilelor, scorpionilor sau şerpilor nu sunt singulare. Preţurile sunt însă pe măsura ospitalităţii şi, chiar şi după negocieri prelungite, Ana nu reuşeşte să scadă costul unui covor atât de mare pe cât are ea nevoie. Însă Lollek şi Carlos, care doresc ceva de dimensiuni mult mai reduse, se lipesc fiecare de câte o traversă simpatică. Eu şi Paul ne înţelegem din priviri: deşi marfa e tare frumoasă, nu dorim nimic în mod special, nici pentru noi, nici pentru ai noştri. Ne dăm în special seama că un astfel de covor nu se potriveşte în orice casă şi în orice decor, ci trebuie integrat în ceva ori tematic, ori măcar complementar culturii african-orientale. Altfel, între mobile europene desperecheate, personalitatea covorului este anulată şi ar arăta ca o cârpă oricâtă mătase de agave ar fi ţesută în lâna de cămilă. „Săpăturile” între covoare se lungesc mult prea mult pentru gustul meu, aşa că mă refugiez într-o încăpere alăturată unde mă delectez cu bijuterii şi negociez pentru două perechi de cercei de argint un preţ, zic eu, decent. Altceva nu-mi prea stârneşte interesul, altfel decât o curiozitate turistică. N-am ce face cu toate obiectele casnice şi de decor din lemn, os, metal şi pietre semipreţioase, mobilele şi porţile sculptate, veşmintele şi accesoriile tradiţionale din piele brodată.

Un lucru ne este însă clar tuturor: de ce a susţinut Ibrahim că nu avem timp să stăm la Festivalul Trandafirilor, în condiţiile în care acum nu se mai grăbeşte nicăieri. Acelaşi tip de covoare se găsea şi acolo, însă la preţuri destinate localnicilor. Dacă noi am fi hotărât să cumpărăm de la pavilion, n-ar mai fi ieşit nimic din micul parteneriat cu vânzătorul din Ouarzazate. Asta se adaugă altei faze precedente şi ne pune puţin în gardă. În prima zi a excursiei, a luat amendă pentru viteză; l-am compătimit cu toţii, însă nimeni nu s-a oferit să contribuie la plata amenzii, lucru care s-a repetat şi a doua zi. Aşa că astăzi, la o altă oprire a poliţiei, i-a comunicat Anei că tocmai a primit amendă pentru că aceasta nu avea centura de siguranţă pusă. Cu toată revolta fetei, ne dăm seama că nu avem cu să probăm dacă e sau nu aşa şi trebuie să plătim amenda, pe care o împărţim între noi cinci. Poate sufăr de o suspiciune nefondată, dar lucrurile sunt cel puţin bizare.

După un timp care mi se pare nesfârşit, terminăm cumpărăturile şi mergem la sediul firmei de turism pentru a plăti excursia şefului lui Ibrahim. Omul este amabil şi curtenitor, e clar că ştie meserie şi facem puţină conversaţie pe marginea turismului în Maroc. Cu portofelele ceva mai goale, ne suim din nou în maşină şi reluăm drumul spre Marrakech. Până acolo însă trebuie să traversăm Atlasul Înalt, aşa că începem din nou să urcăm în serpentine, în timp ce decorul alternează roci roşiatice, gălbui şi cenuşiu-albăstrui cu văile verzi şi fertile ale uedurilor Asif Didili şi Tichka. Însă chiar şi acolo unde apa dispare, piatra neprimitoare e totuşi invadată de muşchi şi arbuşti recalcitranţi care se agaţă cu încăpăţânare de fiecare crăpătură a stâncii. Ne atrage atenţia un pâlc răzleţ de bonsai, înalţi cam cât un stat de om, care par efectiv sudaţi în piatră. Acesta este deci peisajul, pe alocuri umanizat de vreun sat montan sau câte o stână, care ne însoţeşte pe drumul spre Pasul Tizi-n-Tichka (2260 m), cea mai înaltă trecătoare atinsă de un drum în Maroc. Se impune o pauză în acest loc, ocazie cu care admirăm înălţimile aproape sterpe, a căror ariditate face parcă şi cerul să-şi şteargă culoarea.

Ceva mai jos se află Pasul Tizi-n-Aït Imger (1470 m), unde oprim din două motive: masa de prânz şi magazinele cu ulei de argan. Ne aflăm deja pe faţa nordică a lanţului muntos, acolo unde plantaţiile de argan întreţin o industrie prosperă, aşa că nu-i de mirare că astfel de magazine apar în locurile preferate de turişti. Mâncăm un prânz gustos şi săţios, apoi intrăm într-un din aceste magazine, în uşa căruia vedem câteva femei aflate în prin proces de producţie: cojirea, spargerea şi măcinarea fructelor de argan, care seamănă cu nişte ghinde foarte tari. Înăuntru sunt expuse sticle cu ulei de diferite dimensiuni, unele pentru gătit, altele pentru uz cosmetic, precum şi alte produse derivate din acest ulei mult lăudat: săpunuri, creme, loţiuni, alimente. Hotărâm însă să nu cumpărăm nimic de aici şi să căutăm o ofertă mai variată şi dintr-o zonă mai puţin turistică. Ne reluăm deci drumul şi următoarea oprire este cea finală, în parcarea dintre Rue el-Gza şi Rue el-Glaoui.

Pentru a înţelege importanţa Marrakechului trebuie să ne gândim că el dă numele ţării, iar semnificaţia etimologică ar fi, cel mai probabil, „Tărâmul lui Dumnezeu”, cu origine berberă. De altfel, berberii sunt cei care au populat zona încă din paleolitic, chiar dacă oraşul în sine este fondat în secolul al XI-lea de către amoravizi. Aceşti îl transformă repede în centru cultural, religios şi comercial al locului de întâlnire dintre Magreb şi Africa subsahariană; de altfel, arhitectura vechiului oraş îmbină într-un stil unic măiestria şi arta meşterilor andaluzi cu motivele sahariene. La sfârşitul secolului al XII-lea, asediul final al marinizilor îndepărtează complet dinastia almoravidă şi distruge multe dintre monumentele acestora, pentru ca ulterior instaurarea noii dinastii să dea startul unei perioade de sângeroasă instabilitate politică până la cucerirea de către triburile Zenata, în secolul al XIII-lea. Toate acestea duc la declinul oraşului şi mutarea capitalei la Fez; abia în secolul al XVI-lea Marrakech îşi reia statutul sub domnia saadinilor, care îi redau şi strălucirea prin restaurarea vechilor monumente, construirea de palate luxoase şi restabilirea rutelor comerciale dintre Magreb, Mediterană şi periferia Saharei. Perioada de prosperitate şi stabilitate durează până la începutul secolului al XX-lea, când întreaga ţară este supusă unor frământări de amploare, determinate de anarhia ce urmează morţii premature a marelui vizir, revolte ale triburilor, lupte interne pentru putere, intrigi europene şi foamete. În timpul instaurării Protectoratului, oraşul este asediat şi supus, cu ajutorul triburilor şi al puternicei familii Glaoui, care preia puterea în Marrakech în anii de dominaţie franceză. După recăpătarea libertăţii, Marrakech atrage mult mai mulţi turişti decât metropola care i-a luat locul în fruntea administraţiei, Rabat; în special perioada hippie duce la o explozie a popularităţii pe care o capătă în rândurile artiştilor europeni şi americani, iar urmarea se vede şi acum, când multe proprietăţi sunt deţinute de persoane particulare sau oameni de afaceri occidentali, atât în vechea medină, cât şi în oraşul nou.

Iată-ne deci ajunşi în Marrakech sau „Oraşul Roşu” şi din primele momente ne dăm seama că, deşi este străbătut de acelaşi aer delirant al vieţii marocane, n-ar putea fi mai diferit de rivalul său istoric, Fez. După ce se strecoară cu o dibăcie soră cu inconştienţa pe străzile înguste şi supraaglomerate ale medinei, Ibrahim opreşte într-un spaţiu ceva mai larg, înţesat de maşini şi scutere parcate, la intersecţia Rue el-Gza şi Rue Dar el-Glaoui. Ne dă jos bagajele şi îşi preia bacşişul consistent, fără vreo remuşcare că tocmai ne lasă pe mâna unui băiat „priceput” care să ne conducă la Riad Laârouss. Lăsăm, evident, banu’ şi în mâna proaspăt întinsă, dar înăuntru nu avem deloc noroc: totul este ocupat şi, chiar dacă menţionăm că Ibrahim a sunat aseară şi a vorbit de două camere, pentru că n-am rezervat atunci nimic e ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Suntem aproape daţi afară cu tot calabalâcul, înainte de a mai apuca să căutăm ceva în ghidurile din dotare. Iată-ne deci cu toate cele în spate pe străduţele medinei, încercând să scăpăm de cârdul de binevoitori care ne-ar găsi de îndată cazare.

Hotărâm însă ca acum să fim fermi pe poziţii şi să ne descurcăm singuri; intenţionăm să batem din uşă în uşa până om găsi un riad cu locuri libere şi preţuri acceptabile. Nu ne iese chiar repede, cred că avem vreo trei tentative şi toate eşuate – nu-s locuri, parcă acum a dat iama liota de turişti. Până la urmă aflăm ceva pe El Hajra Arset Ben Brahim şi, chiar dacă iniţial Riad Amiran ni se pare scump (preţurile sunt de hotel – ceea ce şi este de fapt), hotărâm să rămânem aici: 60 de euro de cameră pe noapte, ce salt de la tariful din Chefchaouen! Însă n-are nimeni nimic împotrivă ca fetele să împartă camera cu Carlos pentru o noapte. Odată înregistraţi la recepţie, ne relaxăm puţin în camerele extrem de arătoase, foarte personale şi cu băi mari, luxoase; vrem să ne revenim după lungul drum cu maşina înainte de a ieşi seara la şosea, într-o primă explorare a oraşului vechi. Liniştea ne este însă tulburată de soneria insistentă a telefonului meu, iar când răspund constat că la capătul celălalt, în loc să fie Ana al cărei număr de local apare, vorbeşte repede şi tare un individ cu care nu mă pot înţelege. Abia Paul pricepe, într-o „frangleză” aproximativă, despre ce e vorba. Ana şi-a uitat telefonul în maşină, Ibrahim l-a descoperit şi, cum nu avea timp să se întoarcă după noi, i l-a pasat unui „văr” (evident!), cu directive de a-l înapoia posesoarei. Reuşim să stabilim o întâlnire peste vreo două ceasuri în piaţa centrală, acolo unde sunt trăsurile cu cai şi o staţie mare de autobuz – descrierea îi aparţine „vărului”.

Avem timp să ne schimbăm de hainele asudate şi să ne îndreptăm fără grabă spre centrul centrului, cât încă putem profita de lumină. Ieşim deci în Rue el-Gza, care de-a lungul zilei adăposteşte sub „acoperişul” din paie un souq alimentar, şi suntem în curând loviţi – la figurat şi cât pe ce şi la propriu – de unul dintre aspectele definitorii ale Marrakechului: scuterele! Multe, grăbite, absolut haotice şi complet necivilizate. Pe lângă şoferii lor, conducătorii autoturismelor par nişte monumente de respect pentru legislaţia rutieră, mai ales prin aceste locuri strâmte unde nu pot prinde viteză. Se adaugă bicicletele, la fel de în legea lor dar mai puţin periculoase, comercianţii cu tarabe ambulante (roabe, căruţe trase de vreun măgăruş, tăvi enorme atârnate de gât) şi pietonii locali, aşa agitaţi cum îi ştim deja. Străduţele pe care ne deplasăm cu atenţie şi o uşoară teamă sunt ceva mai largi decât omoloagele lor din Fez, însă nebunia a crescut exponenţial de la ultima noastră experienţă urbană. O singură parte e ceva mai bună: ne orientăm mai uşor, sunt puţin mai multe însemne, iar harta procurată de la gazde e destul de clară în ceea ce priveşte principalele căi ale medinei. Astfel că ajungem uşor în locul unde ne-a lăsat Ibrahim şi admirăm pentru câteva clipe broderia complexă şi sobră a porţii Colegiului Mohamed V. Când dăm să plecăm, uşor nehotărâţi pe unde – slăbiciune imediat speculată de orice băgător de seamă, lui Carlos încearcă să-i ofere cineva serviciile sale de ghid. Cum chilianul nostru nu se arată interesat, primeşte un „va te faire foutre” foarte sincer. Da, parcă era mai simpatic puştiul nostru din Fez cu „monsieur, c’est fermé”…

O luăm pe Rue Dar el-Glaoui, larg şi cu trotuare – ce lux! – şi o urmăm pe lângă o reşedinţă regală bine păzită, până când intrăm într-o arteră şi mai largă, şi mai plină de tot felul de magazine, Rue Fatima Zohra. Deja vedem, ca bun punct de reper, un minaret masiv şi cu borduri verzi, iar la capătul străzii ni se înfăţişează în toată măreţia sa cea mai importantă moschee a Marrkechului, La Koutoubia. Traversăm intersecţia cu Avenue Mohamed V şi, privind-o de aproape, ne dăm seama că nu doar minaretul înalt (77 de metri) şi gros, din gresie guéliz şi cărămidă roşu deschis, imprimă senzaţia de fortăreaţă, ci întreaga structură joasă care îl înglobează. Când priveşti impunătoarea structură aproape nealterată de vremuri, extrem de armonioasă, cu muchii şi arce-potcoavă desăvârşite ca formă, îţi vine greu să crezi că locul de închinăciune unde încap douăzeci de mii de oameni datează de la sfârşitul secolului al XII-lea. Ca fapt divers, aceasta este a doua moschee construită pe vechile ruine ale palatului amoravid, întrucât prima – cu care a şi coexistat o vreme şi căreia îi seamănă întru-totul – nu era orientată cum trebuie faţă de Mecca. În comparaţie cu alte monumente religioase marocane, „Moscheea Buchiniştilor” este de-a dreptul minimalistă ca decor – sau mai degrabă sobră, iar decorul bogat muqarnes, în zidărie albă sau lemn, lipseşte complet; compensează însă din plin prin dimensiuni şi aspect impozant – un edificiu ce redefineşte noţiunea de superioritate, accentuată de sferele din cupru care împodobesc vârful minaretului almohad.

Platoul care se deschide larg în faţa moscheii e plin de lume grăbită, iar pe marginea fântânii se odihnesc cei ce iau o scurtă pauză. Noi ne continuăm uşurel plimbarea, pe lângă zidurile lăcaşului de cult şi pe sub arcele care străjuiesc aleea ca nişte porţi, iar din intersecţia de la capăt o luăm pe Rue Moulay Ismail. Ieşim lângă Poste du Maroc şi Bank al Maghrib, în cel mai viu, mai aglomerat şi mai schimbător loc din Marrakech: Place Djemaâ el-Fna. Noi o prindem proaspăt înveşmântată în haine de seară, când paloarea amurgului se dizolvă în luminile vii care inundă piaţa, peste o mulţime extrem de pestriţă şi agitată. După ce rezolvăm cu telefonul buclucaş al Anei, ne luăm tot timpul din lume pentru a admira şi a ne pierde într-un tablou parcă suprarealist.

Partea calmă a pieţei, probabil unica, o reprezintă scuarul verde orientat spre moschee, scuar ce înşiră pe o latură, ca pe nişte mărgele, trăsurile aflate în repaus şi caii arătoşi ce-şi trag sufletul după o zi dogoritoare. Acestea sunt singurele făpturi din piaţă care, deşi vii, stau locului şi se bucură de o clipă de răgaz. În rest, totul e mişcare: îmblânzitorii de maimuţe; muzicanţii Gnaoua sau mânuitori ai unui întreg arsenal de instrumente ciudate; bărbaţii îmbrăcaţi în haine colorate, posesorii unor pălării cu boruri largi şi împodobite cu ciucuri mari, la fel de coloraţi; femeile care pictează cu henna mâini şi feţe sau ghicesc în palmă; vânzătorii de tot felul de nimicuri pe care le-au întins pe jos, pe pături mari; actorii stradali halqa, dansatorii şi amatorii de tot felul de giumbuşlucuri; maeştrii ce hipnotizează şerpi; plus toţi acei gură-cască strânşi în jurul celor de mai sus. Ceva mai statici sunt proprietarii de dughene şi clienţii acestora, fie că-i vorba de tonetele cu delicioase sucuri de fructe sau de standuri cu CD-uri, unde Paul găseşte repede formaţia sahariană care i-a atras atenţia în maşină, pe drumul spre Marrakech: Tinariwen (grup din nordul Maliului, deţinător al Premiului Grammy). Trei dintre laturile pieţei o închid prin clădiri joase şi pline de farmec – încă o moschee, hoteluri, restaurante, bănci, farmacii de tradiţie sau simple locuinţe cu buticuri la parter, toate renovate, vesele şi pline de lumină.

Iar în centru-centru se întinde un imens restaurant în aer liber, de fapt un spaţiu protejat de copertine şi parcelat în terase individuale, care mai de care mai îmbietoare prin meniu, ofertă şi reclamă. Toate au mese lungi şi albe, patroni care te culeg din drum şi miresme de-ţi plouă în gură. Nu avem de ales şi suntem şi noi luaţi „ostatici” într-un astfel de loc, iar lucrul care ne încântă cel mai tare – dar dă şi ghes foamei din noi – este că ne alegem singuri alimentele crude pe care bucătarul casei le pregăteşte chiar lângă noi. Terasele acestea sunt lipsite de pretenţii (de exemplu, cu greu găseşti un şerveţel, de toaletă nici nu mai vorbesc), ceea ce se şi reflectă în preţul mic pe care-l plătim pentru o cină îndestulătoare, dar abundă în parfum culinar şi culoare locală. Greu ţi-ar veni să crezi că acest loc, declarat patrimoniu UNESCO, era cândva dedicat execuţiilor publice – doar numele, tradus prin „ansamblul morţii”, mai aminteşte de lugubra destinaţie. Azi parcă vezi în Djemaâ el-Fna o reprezentare la scară redusă a întregului Maroc, îmbrăcat în cea mai autentică şi mai pitorească haină.

După masă, hotărâm să ne mai plimbăm o vreme, iar eu şi Paul ne luăm câte un jus d’orange şi ne încumetăm printre primele tarabe, încă active, ale souq-urilor care încep la intersecţia dintre Rue el-Ksour şi Place Bab Fteuh. De fapt, ajungem doar în primul, Souq el-Kessabine, aşa cum ne anunţă pancarta de la intrare, prima dată când văd aşa ceva. Principalele mărfuri sunt încălţăminte şi îmbrăcăminte, unele manufacturi altele „made in China” (obicei ajuns implacabil şi aici). Paul în special cercetează cu mare atenţie hainele, pentru că i s-a pus pata că vrea să-şi cumpere o djellaba marocană – un fel de tunică din lână sau bumbac, cu mâneci largi, glugă ţuguiată, nasturi rari şi model dungat tradiţional berber. Găseşte ceva ce i-ar plăcea, dar vânzătorul nu are nimic pe măsura lui, aşa că rămâne să mai caute. Destul de obosiţi, revenim în Djemaâ el-Fna de unde cumpărăm smochine şi curmale proaspete (delicioase!), apoi pornim cu toţii spre riad pe drumul deja cunoscut şi simplu de reţinut. Eu una mă prăbuşesc, în timp ce încerc să procesez şi să pun cap la scurtele frânturi din acest înnebunitor oraş. Fermecător.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s