Maroc Ziua 5

Cu greu mă urnesc din patul improvizat şi confortabil când sună alarma, dar ţin neapărat să văd răsăritul de după dune. În plus, aş vrea să ajung la toaleta de lângă tabără înainte de a se trezi toată lumea şi de a prinde o mare concurenţă pentru cele numai două cabine. Mă grăbesc să urc un dâmb mai înalt la ceva depărtare de tabără, pentru a mă bucura de solitudine într-o natură cu care nu sunt obişnuită şi pe care încerc s-o asimilez prin toţi porii – pupile, buricele degetelor, nări, timpane. Crepusculul care îmbracă tabăra în zorii zilei, înainte ca soarele să se ivească, dă dunelor parcă alte forme decât cele admirate de noi în amurg. Iar nisipul pe care se dezmeticesc dromaderii este de-a dreptul roz, precum cei câţiva norişori de pe cer, în timp ce pantele înalte prind un portocaliu intens, pregătit să explodeze la vederea razelor solare. Şi iată că se iveşte şi discul incandescent, mai întâi timid şi incomplet din cauza pâclei cenuşii ce-l separă de pământ, apoi plin şi exuberant, împărţind cerul între aur şi safir. Frumos fundal pe care se profilează dunele, valuri-valuri, ca un enorm ocean de nisip. Sau ca un munte înzăpezit. Curând găsesc şi alte asemănări cu zăpada – cornişele, tiparul imprimat de vânt, greutatea înaintării, tentaţia de a încerca să aluneci la vale. Acum înţeleg utilitatea schiurilor şi plăcilor de snowboard din tabără – ar trebui să spun sandboard, pentru că tocmai am aflat de un sport inedit, bine adaptat zonei. Superbă dimineaţa în deşert, mai ales acum când, sub soarele tânăr, tabăra prinde viaţă: oameni şi cămile încep să freamăte în pregătiri de drum, se ivesc veşmintele multicolore, pisica oazei îşi urmează curiozitatea.

Nu mă dau dusă de pe duna mea, dar până la urmă Paul mă convinge să mă întorc în cort şi să-mi strâng lucrurile. Nicio surpriză, suntem ultima caravană care părăseşte tabăra – o urmare firească a sosirii noastre târzii de ieri. Urmăm aceeaşi rută ca la venire, doar că acum, sub soarele ce începe să ardă nemilos, deşertul ni se dezvăluie altfel şi ne gravează în nisip umbrele contopite cu ale cămilelor. Ne însoţeşte permanent imaginea clasică a convoiului proiectat pe dune. La final, după încă două ore în care parcă încep să mă familiarizez cu acest tip de călătorie, dromaderii păşesc pe solul tare din spatele hotelului şi dintr-odată îmi dau seama că mersul lor e pentru nisipul moale, nu pentru asfalt. Coborâm, descălecăm şi ne luăm la revedere de la Ibrahim cel albastru – culoarea „echipamentului” său de ghid deşertic – nu înainte de a-i înmâna un bacşiş consistent. Îl merită.

La hotel avem două lucruri importante de făcut, înainte de a ne reîntâlni cu Ibrahim şoferul. Un duş fierbinte extrem de binevenit după experienţa nisipului fin care mi-a intrat şi între dinţi şi să luăm micul dejun. La partea din urmă, nu ne grăbim pentru că bufetul suedez plin de bunătăţi ne îmbie la a ne umple farfuriile iar şi iar. Abia când simţim că mai avem puţin şi dăm pe dinafară ne oprim, ne facem bagajele şi e ducem la maşină, pregătiţi de drum. Şi astăzi avem ceva kilometri buni de înghiţit.

Revenim în Erfoud şi o ţinem lungă până la Tinghir, cu o scurtă pauză de cafea la un local de pe marginea şoselei. Oprim şi pe un platou de lângă Tinghir, ieşim să ne dezmorţim şi să ne uităm la câteva turbane, iar eu încerc să descopăr cu obiectivul valea verde a Râului Todra, de-a lungul căreia se întinde oraşul minier pe jumătate nou, pe jumătate lăsat parcă în paragină – aşa cum sugerează clădiri recente între care încă rezistă ruinele unor vechi kasbah-uri. Nu zăbovim prea mult, ci o luăm spre nord pe cursul râului ce pătrunde în măruntaiele Atlasului Înalt, pe serpentinele străjuite de plantaţii de palmieri şi sate berbere, galben-oranj. În curând, spaţiul devine strâmt, tot mai strâmt, pe măsură ce înaintăm spre inima spectaculosului Defileu Todra, săpat de râu în Jebel Timzrkai. Pereţii de stâncă roşiatică, pe care soarele alternează lumini şi umbre, îţi dau impresia că te strâng într-o menghină de 300 de metri înălţime, dar totuşi îţi lasă loc să treci dacă urmăreşti apa. Pe ambii versanţi se deschide un paradis al căţărătorilor şi o aud pe Lollek cum plânge după papucii de cocoţ. Oprim în faţa unui restaurant şi îmi dau seama, cu părere de rău, că nu vom parcurge mai mult din încântătorul coridor natural şi nu vom ajunge în satul Tamtattouchte, o aşezare bereberă despre care am citit că este extrem de pitorească.

Restaurantul de pe malul râului e decorat în stil tradiţional şi are terasa plină de flori. Noi luăm prânzul înăuntru, în dreptul ferestrei larg deschise, astfel că admirăm în continuare stâncile în timp ce ne înfruptăm din bunătăţurile locale. Şi, aşa cum am făcut-o şi până acum, ne înfruptăm de-a binelea. Ştim însă că nu peste mult timp, de la Carlos vom auzi una dintre expresiile lui preferate: tengo hambre. Decidem ca măcar să merităm festinul şi îl rugăm pe Ibrahim să ne preia cu maşina de la ieşirea din defileu, căci dorim să mergem pe jos până acolo. Facem deci cale întoarsă, de data aceasta pe propriile picioare, pe lângă stâncile masive şi impunătoare, uneori decorate cu ţesăturile negustorilor locali, alteori măcinate de apa limpede a vreunui afluent al Todrei.

Acolo unde stâncile se despart, ne urcăm din nou în maşină şi o luăm din loc spre Tinghir, de unde reintrăm în artera principală care duce, printre aşezări confundate cu stâncile din spate şi ksar-uri solide, la Boumalne du Dadès. Nu avem de ce opri în mica localitate, ci o luăm spre nord pe drumul şerpuit, prin alt canion impresionant al Antiatlasului: Defileul Dadès. Mult mai lungă decât cea prin Defileul Todra, şoseaua ne poartă printre pante surpate în grohotiş mărunt ce alternează cu mici grădini verzi şi umbroase, în timp ce jos lunca Râului Dadès face posibilă existenţa unei panglici continue de vegetaţie – dar aici palmierii sunt înlocuiţi de mesteceni iubitori de apă, curmali, migdali şi aluni, iar iarba scurtă, minune a deşertului, de grădini de legume şi leandri înfloriţi. Facem o primă oprire într-un loc unde coasta bolovănoasă şi nedefinită a muntelui este înlocuită pentru scurt timp de nişte formaţiuni stâncoase bine conturate, ca nişte ciuperci sau excrescenţe uşor oblice, toate în aceeaşi direcţie, ca şi cum un copil ar fi făcut cocoloaşe din praf de cretă ud şi frământat, pentru ca apoi vântul să le usuce în calcar modelat după cum a bătut. Şi pentru ca lucrurile să devină şi mai bizare, una dintre stânci se aseamănă cu o faţă… a lui Băsescu! La poalele ciudatelor forme se află kasbahul Aït Arbi, acum o pitoresc de sinistră ruină.

Următoarea oprire o facem în partea superioară a canionului, la Msemrir, acolo unde pereţii aproape verticali de stâncă au înălţime maximă. Poate şi datorită soarelui care se îndreaptă spre asfinţit şi îmbracă piatra ridată într-o culoare brun-portocalie, şi datorită dispunerii în straturi geologice aproape perfect orizontale, defileul privit din acest unghi seamănă cu imaginile văzute din Marele Canion. Îţi dai seama şi mai bine de măreţia naturii când priveşti şoseaua pe care tocmai ai urcat cum alternează serpentine colţuroase şi etajate, într-o succesiune rapidă. De jos, unde şerpuieşte râul responsabil pentru forma dată pietrei, până la platoul care separă muntele de cer sunt şi 500 de metri distanţă, asta pentru a avea o măsură a hăului dintre muchii. Impresionant şi înfricoşător în acelaşi timp. Şoseaua se termină aici şi lasă loc unui drum neasfaltat, pentru cea mai sălbatică porţiune a coridorului muntos; în apropiere se află o bifurcaţie care face legătură cu Defileul Todra, accesibilă drumeţilor şi autoturismelor de teren, cu excepţia iernii şi a perioadelor ploioase.

Facem cale întoarsă şi coborâm serpentinele contorsionate, pentru a ne opri definitiv pe ziua de astăzi la hotelul unde suntem cazaţi – tot în defileu, dar în zona sa mai „blândă” şi mai verde. Fără a avea mari pretenţii, hotelul este curat, liniştit şi confortabil. Cred că e singurul loc unde nu pot spune că-i delicioasă mâncarea, dar după aşa o zi lungă şi obositoare merge orice. Nu râdeţi, şi statul în fund în maşină oboseşte; în plus, lăţeşte şi fundul. După cină îl întrebăm pe Ibrahim dacă ne recomandă vreun hostel relativ ieftin din medină şi el ne spune de unul anume, îi telefonează proprietarului şi se înţelege cu el pentru un preţ, dar când ne întreabă dacă să ne rezerve loc îi spunem că mai bine nu, să-l şi putem vedea. Într-un fel e de înţeles după prima experienţă din Fez, dar pe de altă parte site-urile îi dau recenzii pozitive, aşa că ar trebui să ne oprim camere. N-o facem şi, după cum vom vedea, mare greşeală comitem. Nu avem mare lucru de făcut după terminarea mesei, aşa că ne pregătim de somn şi de încă o zi pe drumuri.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s