Maroc Ziua 4

Din nou, trezirea în zori de zi. Ne luăm la revedere de la gazda noastră şi pornim spre Place de l’Istiqlal, pentru că avem întâlnire în faţa Hotelului Batha cu şoferul pus la dispoziţie de agenţia de turism pentru excursia în deşert. După o scurtă aşteptare numai bună de o cafea, apare Ibrahim cu o maşină de teren albă şi, odată făcute prezentările, trece la treabă: aranjatul bagajelor noastre voluminoase pe capota autoturismului. Le leagă bine cu sfoară sub privirile noastre nesigure de această abordare, apoi pornim la drum – şi avem mult de mers.

La început suntem oarecum reţinuţi în conversaţii, mai ales că avem la volan un străin despre care nu ştim mare lucru. În plus, tânărul beduin cu ten foarte închis (fără a fi însă negru) este destul de taciturn. Paul însă reuşeşte ca de obicei să-şi facă prieteni şi pe cei care nu doresc asta neapărat şi vorbele se leagă în curând, în franceză şi engleză; Ibrahim mai ştie spaniolă şi un pic de germană (pe lângă arabă marocană, beduină şi berberă, evident), confirmându-ne astfel că priceperea la mai multe limbi străine, măcar la nivel conversaţional, deschide în Maroc uşa depăşirii sărăciei. Aflăm de la şoferul nostru că până în urmă cu doi ani era conducător de caravană în deşert, însă între timp a fost avansat de la „volanul” cămilei la cel al Toyotei confortabile în care ne aflăm. Ceva mai târziu în decursul celor aproape trei zile petrecute alături de noi, Ibrahim va deveni şi mai volubil şi va arăta o slăbiciune evidentă pentru Ana – deh, blonduţă, ten deschis, pistrui, ochi albaştri – un adevărat exotism, mai ales că alături suntem eu şi Lollek, născute parcă în Maroc. Poate că ar trebui să rămână confidenţial, ca orice afacere, dar vom reuşi să ducem preţul până la douăzeci şi cinci de cămile pentru Ana. Eu aş accepta şi douăzeci, dacă o ia şi pe Lollek la pachet.

Prima oprire, pentru o scurtă plimbare care să ne destindă oasele şi o cafea tare, o facem în Ifrane – un orăşel montan din Atlasul Mijlociu cu totul deosebit de obişnuitele localităţi marocane. Cu acoperişurile caselor în pantă, Ifrane are o arhitectură tipic europeană, din zona Alpilor; nici nu e de mirare, pentru că a fost construit ca staţiune de vacanţă şi schi de către francezii Protectoratului, datorită climei sale răcoroase pe timp de vară şi zăpezii abundente iarna; din vechea aşezare fondată în secolul al XVI-lea nu a mai rămas mare lucru. Ibrahim ne mărturiseşte că e oraşul său preferat şi, chiar dacă nu vedem nimic deosebit în cocheta staţiune cu iz colonial, îl înţelegem: noi suntem perfect obişnuiţi cu astfel de peisaje urbane, dar el le admiră cum admirăm noi satele sau oraşele tradiţionale marocane, cu ziduri arse de soare şi acoperişuri-terasă. Facem câţiva paşi printre vilele bătute de vânt, ne oprim la o cafenea italienească (după cum ziceam, european de la un cap la altul), ne fotografiem cu leul de piatră din parcul central şi, înfriguraţi, revenim la maşină – nu mă mir că în această aşezare de la 1665 de metri s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură din Africa, -24oC.

Ne continuăm drumul printr-o zonă montană verde şi răcoroasă şi, pe măsură ce înaintăm, lumina zilei dispare în desişul de cedri marocani, stejari şi platani londonezi. Ajungem astfel în Pasul Ifrane sau Ras el-Ma, unde facem o nouă oprire pentru un spectacol neaşteptat: viaţa în circuit turistic a unei familii extinse de macaci marocani. De cum coborâm din maşină, suntem asaltaţi de maimuţele bine îmblănite – ca pentru clima rece a zonei – şi extrem de curioase. Nu mi se pare că ar cerşi în mod deosebit, însă masculul care se apropie cel mai mult nu zice nu la banana uşor storcită pe care i-o oferă Ana. Aflăm cu ocazia asta că maimuţele nu se pierd în detalii precum din ce capăt se desface o banană, aşa cum credeam în copilărie din cauza ilustraţiilor din Cartea junglei; nu, bananele se desfac de la mijloc şi în orice direcţie, important e să iasă miezul! Petrecem ceva timp observând micuţele şi simpaticele maimuţe, dotate însă cu colţi respectabili şi tupeu pe măsură. Este fascinant să observi asemănarea cu rudele lor ceva mai evoluate, oamenii. Nu doar gesturile (puricatul, desfăcutul alunelor şi seminţelor, prinsul în mână, trasul de pantaloni pentru puţină atenţie, gălăgia iritată), simţul familiei şi curiozitatea vie sunt asemănătoare cu cele ale omului, ci şi expresivitatea feţelor. Deşi iniţial toţi macacii par la fel, după jumătate de oră petrecută între ei începi să-i deosebeşti uşor, mai ales pe adulţi – figura lor spune tot: unul e distins, altul plictisit şi blazat, altul întrebător şi aşa mai departe; ca să nu mai zic că le diferă culoare ochilor întocmai ca la oameni. Foarte simpatice creaturi. La final, mai vedem ceva familiar în parcarea micului bazar deschis aici: o Dacie break. În fine, un Renault de fapt, dar singura deosebire e sigla, ca şi în cazul Loganurile omniprezente. Fascinată de descoperire, Lollek încearcă uşa şi constată cu surprindere că e deschisă, iar proprietarul vine într-o fugă. E clar că domnişoara-turist-european nu vrea s-o fure, dar poate vrea totuşi s-o cumpere.

În cele ce urmează, drumul ne este în totalitate necunoscut, aşa că ne zgâim pe geam în căutarea ineditului african-arăbesc în peisajul de afară. Variaţiile acestuia sunt însă minime, cel puţin în prima parte: zone deluroase aride, pe alocuri bolovănoase, presărate cu vegetaţie meschină care însă se transformă pe neaşteptate în revărsări bogate de ierburi, arbori, arbuşti şi flori. Asemănător, localităţile diferă una de alta cum diferă satele din Bărăgan, însă din când în când vezi câte un kasbah impunător, cu vreun cuib de berze în turn. Într-un astfel de loc, n-aş pute spune care – ceva între sat mai mare şi târg (Zaida? Midelt?), ne oprim să mâncăm. Ibrahim ne întreabă la care hotel cu iz mai occidental am dori să luăm prânzul, dar noi insistăm că vrem s-o facem la un restaurant tradiţional. Aşa că oprim în dreptul unei terase bine ferite de praful drumului şi, ca peste tot până acum, nu ne pare rău de alegerile făcute în privinţa mâncării – chiar dacă suntem convinşi că nota de plată creşte în concordanţă cu naţionalitatea clientului. După festin, ne reluăm drumul, conştienţi de faptul că avem la dispoziţie multe ore în care să ne digerăm mâncarea.

Începem să prindem altitudine în timp ce urmăm defileul săpat în stânca roşiatică şi aridă de Uedul Ziz. Vegetaţia se reduce considerabil la valea cursului de apă nămolos, iar aşezările capătă aspect de mici cetăţi bine păzite – satele tribului berber Aït Idzerg şi fostele forturi ale Legiunii Străine. Ajungem astfel în cel mai înalt punct al zilei, Pasul Tizi-n-Talrhemt (1907 m), loc în care trecem de partea cealaltă a muntelui prin Tunelul Foum-Zabel (sau Tunnel du Légionnaire) săpat în calcar de membrii Legiunii tocmai pentru a deschide o cale de acces spre sud. De aici încolo ni se dezvăluie privirii întinsul Defileu Ziz, strivitor de arid şi expozant al erelor geologice, straturi-straturi. Pe parcursul său, mai facem două opriri. Mai întâi o pauză de zece minute pe malul Barajului Hassan Addakhil, unde o întindere firavă de apă verzuie se strânge în „găleata” roşie a pantelor pline de grohotiş aproape sterp. Totuşi, aşa neconvingător cum pare, lacul artificial face posibilă alimentarea cu energie electrică a localităţii Er-Rachidia (fostă garnizoană franceză ale cărei „fortificaţii” le vom vedea în curând) şi permite abundenţa vegetală în lunca uedurilor Ziz şi Tafilalt pe care le vom admira în următoare oprire. Aceasta are loc pe un platou înalt de după Er-Rachidia, loc din care avem o perspectivă asupra văilor lărgite ale celor două ueduri, o adevărată minune şerpuită, verde şi fertilă în această zonă stâncoasă şi pre-deşertică. Nici nu-i de mirare că între întinderile dese de palmieri, localităţile apar pâlcuri-pâlcuri, recunoscătoare pentru condiţiile propice unei vieţi mai puţin aspre.

Pe măsură ce locurile devin tot mai neprimitoare, iar peisajul tot mai monoton, singurele lucruri care ne mai atrag atenţia sunt kasbah-urile ce ţin loc de muzeu şi magazin de trilobiţi, abundenţi se pare în zona muntoasă a Marocului, precum şi câte un ksar (castel sau sat fortificat) îndepărtat, cocoţat pe vreo dună greu accesibilă. Carlos se uită cu jind la mărfurile expuse, dar nu cere să oprim. O facem însă în Erfoud, de unde cumpărăm apă şi câteva fructe – ultimul loc unde putem face asta pentru o vreme. De fapt, până nu foarte demult, Erfoud era ultimul loc, punct – capătul drumului, dincolo de care nu se mai întindea decât deşertul. Acum asfaltul cam tot aici se termină, însă există spre Merzouga un fel de drum din nisip bătătorit, bine pus în evidenţă de stâlpii de telegraf; nu-mi dau seama cât te ajută ei în caz de furtună, aşa că ne simţim în siguranţă prin faptul că avem cu noi un şofer avizat şi cunoscător al locurilor natale care scurtează adesea drumul prin hârtoape ce demonstrează utilitatea centurilor de siguranţă.

În curând încep să apară în depărtare primele dune şi sunt uimită de cât de mult contrastează cu restul peisajului. Dacă în jurul nostru totul e un bolovăniş cenuşiu tasat, cel mult câteva nuanţe de maro, iar cerul parcă şi-a pierdut şi el albastrul într-un gri nedefinit, nisipul dunelor este de un plăcut portocaliu pal care îşi intensifică viu culoarea acolo unde e atins de soare. Îmi vine greu să cred că în urmă cu câţiva ani zona a fost afectată de inundaţii, dar totuşi asta chiar s-a întâmplat când ploile abundente au făcut ca unul dintre ueduri să dea pe-afară. Începe să mă ajungă emoţia întâlnirii cu deşertul, iar nerăbdarea atinge cote maxime. De aceea, când ajungem în Hassi Labied, la Kasbah Hotel Tombouctou unde ne debarcă Ibrahim, nu ştiu cum să fac mai repede băgăjelul de drum (grosul lucrurilor rămâne aici) şi să găsesc grupul de cămile care ne aşteaptă docile; şi restul lumii e nerăbdătoare, doar Paul are o strângere de inimă când află că ne îndreptăm spre graniţa cu Algeria, loc unde au mai fost conflicte armate. E târziu, soarele nu mai are mult şi apune, iar mie mi-e teamă că voi rata feeria deşertului din cauza întunericului. Pe de altă parte, îmi dau seama că, dacă am fi ajuns mult mai devreme, căldura ne-ar fi ucis.

Când suntem gata, ne prezentăm noului nostru ghid, pe nume… tot Ibrahim. Mai tânăr decât şoferul nostru, aproape un adolescent, dar cu aceleaşi gusturi în materie de europence. E clar, Ana frânge multe inimi pe aici; avantaj: are loc asigurat pe prima cămilă, masivul conducător al „atelajului”. Paul primeşte, pe măsura gabaritului, tot un ditamai cămiloi, în timp ce Carlos, Lollek şi cu mine stăm pe nişte cocoaşe de dimensiuni mai mici. Eu nimeresc pe ultima, ceea ce nu mă încântă în mod deosebit pentru că nu pot fotografia grupul cum trebuie; în schimb, în spate am liber peisajul nisipos cu soarele care asfinţeşte. Cu un salt sincron şi uşor hurducăit, toate cele cinci cămile sunt în picioare, iar noi facem echilibristică pe „şeile” din pături de pe cocoaşe, căutând o poziţie sigură şi comodă. Nu prea există, voi proba în curând. O luăm astfel la pas – Ibrahim e pe jos – spre oaza în care vom dormi la noapte, Tombouctou.

Nu-mi închipuiam cum este să mergi pe cămilă – de fapt, dromader; un lucru e sigur, n-are nicio treabă cu bicicleta. Senzaţia că în orice moment vii în nas e omniprezentă la început şi, dacă atunci când patrupedul urcă o dună mai e cum mai e, când coboară greu înţelegi de ce nu te rostogoleşti de pe el. În plus, nefiind obişnuită cu o astfel de experienţă, îmi ţin picioarele foarte încordate, ca şi mână stângă cu care strâng cadrul metalic din faţă; în mod normal m-aş ţine cum ambele mâini, dar dreapta e ocupată cu fotografiatul. Mai ales că am şi ce, întrucât dunele de la Erg Chebbi printre care trecem sunt dintre cele mai renumite din lume – înălţimea lor de până la 250 de metri, lanţul lung de 30 de kilometri şi accesul relativ facil dinspre Erfoud justifică fluxul de turişti care contribuie din plin la economia locală. Sunt conştientă că destinaţia noastră este o oază „turistică”, cu condiţii mult mai bune decât cele pur tradiţionale că, deh, suntem nişte sensibili, dar peisajul de pe drum e întru totul autentic şi fascinant, ca şi mersul pe cămilă. Încerc deci să imortalizez aceste momente, în timp ce nuanţele roz-aurii ale nisipului trec, odată cu soarele coborât spre orizont, în albastru şi bej blând.

Acest Ibrahim e vorbăreţ de la început şi aflăm repede că toţi dromaderii sunt masculi şi anonimi, aşa că decidem să le dăm noi nume. Eu aleg repede Ozzy, Carlos optează pentru Trauco (personaj mitologic chilian, urât şi cu mare priză la femei), iar Paul nu stă mult pe gânduri: Gigi Becali (deci tot cam p-acolo); nu-mi amintesc însă ce aleg fetele. Mai ales după ce se înnoptează şi nu mai vedem mare lucru în jur, încercăm să-l tragem de limbă pe tânărul marocan despre viaţa în deşert, iar concluzia este că n-ar părăsi-o pentru nimic în lume.

Ajungem la tabără după aproape două ore de călărit şi mi se pare că suntem ultima caravană. Toţi ceilalţi – turişti de diferite naţionalităţi – au ajuns deja de ceva timp şi sunt în mijlocul petrecerii din jurul focului. Ne lăsăm bagajul în cortul din pânză groasă destinat nouă şi ne alăturăm beduinilor gazde care ne îmbie cu ceai, dar ne şi resemnăm în acelaşi timp cu cina ratată. Iată însă că, spre surpriza noastră, nu s-a mâncat încă de seară pentru că am fost şi noi aşteptaţi, aşa că nimeni nu pregetă când suntem poftiţi în cortul cel mare – sala de mese. Pită caldă, supă şi tajine de cămilă (sperăm că nu vreuna de-a noastră, mai ales că Trauco a fost cam recalcitrant pe drum) – toate delicioase, mai ales cu foamea pe care-o avem în noi. Alături sunt nişte spanioli volubili care tocmai deschid nişte sticle de vin şi, văzând privirile noastre de căţei trişti, ne servesc şi pe noi cu un pahar. Surpriză-surpriză însă, Ibrahim vine şi ne spune că dacă vrem să cumpărăm vin se poate rezolva cumva. Patru glasuri strigă în cor că da şi, în curând, o sticlă apare la noi pe masă – după cum ziceam, clubul Alcoolicilor Anonimi. Licoarea nu-i la fel de bună ca cea spaniolă, ceea ce nu mă miră aşa cum nu mă miră că, în ciuda calităţii mediocre, dispare în doi timpi şi trei mişcări.

După cină, suntem invitaţi înapoi la foc, unde câţiva marocani îşi demonstrează abilităţile de cântat la nişte tobiţe tradiţionale. O spanioloaică languroasă, uşor abţiguită şi cu chef de dans începe să se învârtească în ritmurile tribale de nu-i vezi picioarele, ci doar fesele tremurânde. Şi să mai încerci să-i convingi pe arabi că europencele nu-s curve. Ce-i drept, aici cutumele islamice par, dacă nu uitate, cel puţin convenabil puse bine într-un sertar în numele turismului. Eu şi Paul lăsăm în urmă spectacolul muzical şi facem o scurtă plimbare în apropierea taberei, printre dromaderii transformaţi în movile blănoase şi adormite. Ceilalţi trei pleacă cu un grup care urcă pe duna imensă ce străjuieşte corturile, însă nu-i nevoie să ajungi atât de departe pentru a admira cerul înstelat. Demult, din copilăria presărată cu munte, n-am mai văzut o boltă atât de limpede şi aşa o mare de stele; lipsiţi de lumina lunii care i-ar fi eclipsat, aştrii strălucesc puternic şi ţes o plasă densă de sclipiri eterne. Superbă noapte în deşert. Aş sta până dimineaţă întinsă pe nisipul fin, cald încă, să privesc adânc în ochi infinitul. Însă ne aşteaptă o altă zi plină, începută devreme, aşa că ne retragem cu regret în cort, pe o saltea tare şi sub pătura din păr de cămilă, cu mirosul acela specific atât de plăcut acum. Contrar cunoştinţelor mele despre cum se formează deşertul – din cauza alternanţei de temperaturi ridicate ziua şi scăzute noaptea – constat că nu-i deloc rece la periferia Saharei, spre sfârşitul lui mai. Din contră, e numai bine. Şi adorm.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s