Maroc Ziua 3

Dăm deşteptarea devreme pentru a prinde un tren matinal cu destinaţia Meknès. În timp ce unii se dezmeticesc, eu îmi fac trezirea cu o inspecţie mai amănunţită a locului unde ne-am cazat; îmi place modul în care proprietarul a restaurat vechea casă, cu decoraţiuni specific arabe, mozaicuri, pardoseală şi mobilă tradiţională şi cu gust. Apoi trag cu o joacă scurtă cu cei şapte pisoi care ne-au mieunat toată noaptea sub geam şi care acum încearcă să ia cu asalt poarta (i-am putea face o surpriză lui Akram, nu?).

Mergem în Place de l’Istiqlal de unde luăm două petit taxi până la gară. Acolo cumpărăm bilete, ne suim în primul tren de Meknès şi, după un ceas, coborâm la una dintre gările acestuia – punctuali, conform programului afişat. Două petit taxi-uri ne debarcă în centru şi observ cu această ocazie că micile vehicule au culori (şi dungi) diferite în fiecare alt oraş.

Numele de Meknès este moştenit de la tribul sud-tunisian Meknassis care fondează aşezarea în secolul al IX-lea, însă aspectul de fortăreaţă îl capătă două veacuri mai târziu, sub stăpânire amoravidă. Tot atunci îşi începe şi dezvoltarea, continuată de dinastiile Merinidă şi Wattasidă şi ajunsă la apogeu în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în timpul îndelungatei domnii a sultanului alaouit Moulay Ismail, care mută aici capitala imperială, îmbogăţeşte arhitectura civilă şi religioasă a „oraşului celor o sută de minarete” şi îi asigură apărarea printr-un zid lung de douăzeci şi cinci de kilometri – toate acestea susţinute de jaful asupra navigatorilor europeni. Deşi după moartea sa capitala e mutată la Marrakech, nu ar trebui să ne mire că două veacuri mai târziu, când Meknèsul intră alături de cea mai mare parte a Marocului sub dominaţie franceză şi devine sediul militar, este considerat cel mai frumos oraş imperial al regatului, „micul Paris” sau „Versailles din Maroc”.

Centrul este un platou pietonal întins, cândva loc al discursurilor imperiale şi execuţiilor, acum plin de îmblânzitori de şerpi, vânzători ambulanţi, dughene laterale şi mici terase: Place el-Hedim, care desparte oraşul vechi în două – pe de-o parte medina cu labirintul ei de străzi, souq-uri şi clădiri înghesuite, pe de alta arealul regal ce cuprinde palatul, mausoleul mortuar, grădini largi şi spaţii administrative aerisite. Ne începem vizita cu acesta din urmă şi trecem pe sub monumentala Bab Mansour el-Aleuj, meşteşugită îmbinare de filigran arăbesc, culoare şi forţă suverană. Împodobită cu stucaturi complexe şi mozaicuri zellij luxuriante, aceasta este cea mai grandioasă poartă imperială marocană.

În spatele porţii se află Place Lalla Aouda, piaţa destinată paradei (mechouar) unde Moulay Ismail inspecta celebrele sale Gărzi Negre – trupe de elită formate din sclavi negri cu ajutorul cărora putea suprima revoltele interne, respinge puterile europene şi ţine la distanţă expansiunea otomană. De lângă această piaţă porneşte pe sub o poartă arcuită Rue Palais, un bulevard lung ce însoţeşte zidul masiv al reşedinţei regale. Chiar la începutul său se află Mausoleul lui Moulay Ismail, un dom funerar în care sunt înmormântaţi sultanul şi familia sa, inclusiv descendenţi care au murit acum câţiva ani. Deşi, cu excepţia superbei decoraţii a unei porţi altfel destul de mici, intrarea cu acoperiş piramidal nu este neapărat impresionantă, interiorul nici că ar putea fi într-un contrast mai mare. Trecem printr-o cameră largă şi sobră, cu unică podoabă mica fântână care-şi extinde mozaicul simplu pe toată pardoseala şi ieşim într-o curte închisă, de asemenea sobră, dar plină de lumină. O traversăm şi aruncăm un ochi prin firida cu trepte şi fereastră, pentru a vedea prin grilaj mormântul unuia dintre cei mai importanţi şi mai longevivi conducători marocani. Mergem apoi la intrare unde bătrânul paznic ne face semn discret să ne descălţăm şi intrăm pe rogojina moale în anticamera mausoleului (destinată spălării rituale) – singura vizitabilă. Aceasta este un patrulater înalt, sprijinit pe coloanele ce delimitează o serie de forme geometrice concentrice: pătrat, stea, stea, cerc, axul fântânii. Jocului chenarelor i se adaugă motivele florale care umplu pardoseala şi pereţii laterali prin zellij, stucaturile migălos lucrate pe zidurile ce cresc din coloane, încrengătura vegetală a tavanului exploziv colorat ce balansează un candelabru greu, lemnul aurit al uşilor de asemenea pictate în culori vii. Superbă încăpere – şi este numai anticamera. Camera principală o putem vedea doar de la intrare, însă ne este suficient pentru a ne da seama de grandoarea acesteia; de la covoarele persane moi la pereţii unde nicio bucăţică nu a fost irosită, de la candelabrul complet luminat la balustradele din fier forjat ale mormântului, toate vorbesc despre însemnătatea ocupantului locului de veci.

Ieşim din mausoleu şi aruncăm o privire către magazinele de suveniruri de vizavi, numai bună ocazie pentru un moşuleţ volubil să ne invite să-i vedem marfa. Insistă că totul e manufactură a triburilor berbere, iar după ce mă priveşte cu luare aminte adaugă că s-ar putea ca unele obiecte să fie lucrate chiar de nişte veri de-ai mei mai îndepărtaţi. Reuşim până la urmă să ne sustragem şi pornesc împreună cu Paul prin Bab el-Rih pe Rue Palais, chiar pe lângă zidul înalt, brun-gălbui, al reşedinţei regale. Avem mult de mers până la intrarea indicată de un soldat ca fiind după primul colţ, iar când în sfârşit ajungem la Bab el-Nouara aflăm de la gărzi că Palais Royal nu se vizitează – cu excepţia cazului în care avem invitaţie specială de la rege. Cum de data aceasta nu avem, facem cale întoarsă şi ne ciocnim de grupul vesel al unor copii tocmai ieşiţi de la şcoală. Trebuie să adaug că în timpul acestei plimbări Paul face un „paulism” când intrăm într-un oficiu pentru turism; în timp ce eu mă uit la o hartă, el se duce la toaletă, iar când iese angajata de la ghişeu îi atrage atenţia că ar fi trebuit să ceară voie – este o toaletă privată, fapt indicat şi de periuţa de dinţi dinăuntru. Eu nu ştiu cum să intru mai repede în pământ şi mă îndrept grăbită spre ieşire.

Reveniţi în zona mausoleului, ne reîntâlnim cu ceilalţi şi o luăm puţin pe o străduţă laterală unde se întind mai multe magazine de suveniruri. În timp ce ne uităm la câteva vederi iar Carlos e fascinat de trilobiţii descoperiţi în zonă, suntem rapid acostaţi de proprietarul unei „cooperative meşteşugăreşti” – de fapt, un atelier de cositor cu vânzare. Îmi place că putem vedea meşterul la lucru, iar acesta ne explică binevoitor metoda specifică Meknèsului de a prelucra cositorul, în care bate fir de argint până la netezirea oricărei cute. O fi sau nu unic acest mod de a obţine vase, statuete şi bijuterii, cer e că omul se pricepe iar ceea ce-i iese din mâini arată deosebit. În afară de ceea ce produce meşterul, în atelier cooperativa mai are expuse şi alte bijuterii (în special de argint) şi manufacturi textile, între care şi seturi de masă din bumbac lucrate manual de o mănăstire catolică de maici din apropiere. Ne intrigă asemănarea unora dintre modele şi simboluri cu cele regăsite în ţesăturile populare româneşti, dar în curând vom afla că situaţia nu e unică.

Reuşim să ţinem cheltuielile sub control şi ne îndreptăm spre medina, nu înainte de a ne opri puţin în Place el-Hedim, unde Carlos vrea să se fotografieze cu cobra unuia dintre îmblânzitorii de şerpi. Problema este că, după ce Carlos plăteşte pentru senzaţiile tari, îmblânzitorul vine să ne ceară şi nouă bani, că doar l-am fotografiat pe Carlos. Cum nu reuşim să ne înţelegem cu vorba bună (că beneficiarul a plătit deja), ne luăm frumuşel tălpăşiţa în blestemele marocanului. Deşi am citit despre frumuseţea exponatelor din Muzeul Dar Jamaï, decidem că nu avem timp să-l vizităm, aşa că ne adâncim în măruntaiele agitate ale medinei. Fără a avea un ţel anume, nimerim în inima acesteia, adică souq-urile care pulsează de viaţă. Toată lumea vinde, cumpără, se târguieşte, strigă, face reclamă şi promite că nicăieri nu găseşti o ofertă mai bună. Acum văd pentru prima dată cum arată şi funcţionează o maşină de mărunţit trestia de zahăr, în care intră tulpinile groase şi iese melasă. Atelierele de croitorie şi merceriile ne duc în vechiul cartier evreiesc, mellah-ul, pentru ca apoi să ne întoarcem prin Bab Berrima, în parfumul intens al mentei şi usturoiului. Nimerim astfel în mijlocul pieţei alimentare pline de „motociclete de marfă” (cu trei roţi), unde suntem asaltaţi de mirosul fructelor proaspete sau privim uimiţi calupurile mari de ceva maro închis de care ne ia mult până ne dăm seama că e marmeladă. În apropiere se află însă ceva mai exclusivist, destinat mărfurilor de calitate superioară – Kessaria el-Dlala defilează cu textile, covoare lucrate manual şi broderie fină. Oricare ramură ce se desprinde din Rue des Souqs adăposteşte ateliere şi dughene pline de forfotă, încât cu greu reuşeşti să-ţi găseşti calea prin această cetate cu atmosferă medievală.

Acum aflăm că, deşi e scris pe firmament, în Maroc nu există conceptul de „fast food” – iar un ceas petrecut pentru kebab sau cârnaţi de vită spune tot. Dar kebabul e kebab, iar cârnaţii sunt cârnaţi, toate pregătite pe loc; probabil că „fast” se referă la modul cum ajung carnea şi legumele în farfurii, pentru că acestea sunt într-adevăr deja tăiate – un fel de semi-preparat în stil marocan. Ca să ne îndulcim aşteptarea şi să ne amăgim foamea aţâţată de mirosul cărnii rumenite, încercăm sucurile preparate în local: fructe proaspăt stoarse, amestecate cu suc de portocale (tot proaspăt) sau… lapte. Aşa aflu de noua mea pasiune, avocado cu lapte. Mmmm.

Cu degetele bine linse, ne reluăm plimbarea, de data asta încercând să ne ţinem departe de souq-urile ameţitoare, aşa că o luăm pe străduţele lăturalnice ale vechii cetăţi. Nu ţintim ceva anume şi nici nu găsim, dar admirăm arhitectura marocană tipică, cu clădiri joase şi foarte apropiate, tencuială nenivelată (aici galbenă sau brun-gălbuie precum zidul ce proteja cândva medina) şi vag aspect de cazemată, minarete apărute de nicăieri, porţi cu ţinte mari sau cu streşini din lemn meşteşugit lucrat, arcade şi ganguri misterioase, din când în când stucaturi şi mozaicuri. Acestora li se adaugă câte un atelier răzleţ, cerşetori şi sute de pisici. După ce ne săturăm de astfel de imagini care se tot reiau, revenim în Place el-Hedim, evităm cu abilitate îmblânzitorii de şerpi şi luăm taxiul spre gară. Se pare, spre gări diferite, însă din fericire trenul trece prin amândouă. Lăudăm din nou punctualitatea acestuia şi iată-ne din nou în Fez, pregătiţi să profităm de a doua după-amiază aici, ultima.

Mergem cât de repede putem la Medersa Bou Inania, cu speranţa ca azi să ajungem înainte de ora închiderii. Intrăm prin poarta grea din fier forjat împodobită cu stele şi perforaţii punctiforme şi ne oprim în curtea interioară a somptuosului edificiu de la jumătatea secolului al XIV-lea. Întrucât şi astăzi funcţionează aici o şcoală coranică, accesul vizitatorilor este restricţionat la curte şi începutul unui coridor lateral, însă chiar şi aşa putem admira cu nesaţ o bijuterie a arhitecturii maniride. Decorul reprezintă o îmbinare a trei elemente minuţios lucrate, după meşteşugul arab: stucaturile bogate de tip muqarnes ce împodobesc nişele şi arcele dintre coloane, mozaicurile zellij de pe lambriurile ce dau roată curţii şi de pe turnul minaretului şi lemnul sculptat în variaţiuni ale stelei. Acestora li se adaugă omniprezenta dantelă care umple fiecare bucăţică a zidurilor, într-un festival alb al motivelor vegetale, perpetuării fractale şi cursivităţii caligrafice. Iar ca pată de culoare ne atrag discret atenţia cele câteva vitralii, prin ale căror stele stilizate pătrunde lumina zilei. Pe drept cuvânt, o minunăţie. Îmi pare tare rău în acest moment că nu cunosc mai multe despre simbolistica din arhitectura islamică, grefată pe vechea civilizaţie africană.

De la medersă trecem prin souq-ul de fructe şi legume, ieşim prin Bab el-Mahrouq şi ne trezim în afara zidurilor masive care înconjoară şi astăzi, oarecum simbolic, vechea medină. Acum ne aflăm în Fez el-Jdid (adică „Fezul Nou” sau „Fezul Alb”) şi încercăm să aflăm câte ceva şi despre acesta. O luăm pe Avenue Abu Bakr Ibn al-Arabi, lăsăm în urmă o altă deschidere a zidului – Bab Chems – şi păşim pe lângă Cimitirul Boujloud; aici se află un mic mausoleu, nevizitabil însă. Ne continuăm drumul până la prima intersecţie mare, acolo unde trecem prin Bab Sagma, poarta fortificaţiilor imensului kasbah care a fost cândva Fez el-Jdid. Aici observăm cum zidul crenelat şi plin de orificii se taie către dreapta, aşa că încercăm să-i găsim imaginara umbră, pe urmele grupurilor de tineri marocani ce umplu zona. Aflu în scurt timp că în Kasbah Cherarda funcţionează un liceu, un colegiu, un spital şi o instituţie guvernamentală, toate sub patronajul regelui, aşa că e de la sine înţeles că nu avem ce căuta dincolo de porţile masive, decorate cu brâuri şi chenare colorate. Ne mulţumim deci să ne plimbăm o vreme în lungul zidului impunător, alb-gălbui, într-un puternic contrast cu cerul albastru. Din scuarul larg pe care îl traversăm se zăreşte nu foarte departe, tot în Fez el-Jdid, acoperişul enorm al palatului regal Dar el-Makhzen, de care însă nu mai avem timp să ne apropiem. Apucăm totuşi să traversăm cel mai vechi parc urban marocan, Jnan Sbil (sau Jardins de Boujloud) – o oază de lux vegetal în mijlocul unui oraş preponderent arid şi ars de soare, un frumos complex de alei, bazine şi fântâni înconjurate de o mare diversitate de flori, arbori şi fructe.

Odată ajunşi în imensa Place Baghdadi, o zonă largă pietonală preferată de multe grupuri de tineri care probabil că tocmai ce au ieşit de la şcoală, ne dăm seama că mai avem doar câţiva paşi şi suntem din nou în medina – sau Fez el-Bali. Ştiu că Paul ar vrea să punem aici punct zilei, în cel mai generos restaurant pe care-l putem găsi, dar eu nu reuşesc să mă împac cu ideea că mâine plecăm şi am impresia că n-am reuşit să pătrund dincolo de primul nivel al acestui interesant oraş. Aşa că îi spun că aş vrea să profit de orele de lumină rămase, nu prea multe, şi să ajung şi în Fez al-Andalous. Până acolo, cu ajutorul hărţii, facem un detur în Place el-Nejjarine – lucru tare ciudat, pentru că o luăm pe un gang îngust care pare că s-ar înfunda la fiecare colţ, însă se opreşte într-un spaţiu nesperat de larg pentru înghesuiala prin care am trecut până acum. Place el-Nejjarine pare o mică oază de linişte în vânzoleala din jur, cu o terasă şi două magazinaşe, lângă faţada impunătoare şi superb sculptată în zidărie şi lemn a Fondouk el-Nejjarine, transformat în muzeu al prelucrării şi artei lemnului.

Iată-ne apoi din nou pe îngustele şi întortocheatele străduţe ale medinei din regiunea Medersei el-Attarine, încercând să profităm de cunoştinţele topologice dobândite cu o zi în urmă. Ne descurcăm cu acestea până când ajungem în zona tăbăcăriilor din Chouwara, dar de acolo suntem parcă pierduţi. Nu ne ajută nici însemnele puse de autorităţi, care par a descrie câte o rută turistică în funcţie de culoare, şi nu o dată am impresia că sunt intenţionat ambigue pentru a fi nevoit să ceri ajutor. Asta facem şi noi până la urmă, dar încercăm să alegem oameni care au deja o ocupaţie şi nu ar vrea să facă pe ghidul de ocazie. Primim astfel indicaţii şi, după ce trecem podul peste Uedul Boukhrareb, urcăm panta pe care se înghesuie Cartierul Andaluz – aceeaşi încrengătură de străduţe, souq-uri şi mici scuaruri, între care se strecoară minaretul unei moschei (Moscheea Andaluzilor) sau poarta monumentală a vreunei mederse (Sehrij, Sbatyn, l’Ouedi). Când te aştepţi mai puţin într-o astfel de aglomeraţie pestriţă, clădirile vechi se dau la o parte şi lasă loc unei pieţe largi, Place Rsif, desfăşurată între o moschee ca o cetate, Bab Rsif şi Bab Sid l’Aouad. Viermuiala nu se curmă însă nici aici, căci aşa mult loc permite grupurilor mari să stea la taifas în jurul parcărilor de scutere, iar vânzătorilor ambulanţi să-şi plimbe în voie tarabele pe roţi sau agăţate de gât.

Argumentele lui Paul că nu văd aici nimic diferit de cartierele medinei prin care ne-am plimbat deja, lumina tot mai plăpândă şi propria senzaţie de foame tot mai puternică mă conving să purced înapoi, spre zona delimitată de Tala’a Kebira şi Tala’a Sghira. Ne descurcăm să găsim podul peste ued, însă ne împotmolim în souq-ul de alămuri, în apropiere de Place el-Seffarine. Consultăm puţin harta, ne ghidăm după însemnele turistice colorate despre care vorbeam mai sus, parcurgem mai multe străduţe – adică o succesiune înnebunitoare de linii drepte, curbe şi colţuri – şi ajungem într-un alt souq de alămuri. Ba stai! E acelaşi. Expresia a te învârti în jurul cozii capătă dintr-o dată alt sens. Reluăm faza şi de data asta avem mai mult noroc, putem chiar spera că ne dăm seama unde am greşit înainte. Nu mai contează odată ce recunoaştem câteva repere care ne spun că suntem pe drumul cel bun şi, chiar când se aşterne înserarea, intrăm în souq-ul de animale şi carne, cam pe unde am mâncat ieri. Acum însă avem în plan un restaurant anume, lăudat prin ghiduri: Thami, din Rue Serrajine. Găsim repede o masă liberă şi dăm comanda, pregătiţi deja să ne punem pe aşteptat – am învăţat lecţia că în Maroc mâncarea vine greu, dar merită. Nu suntem deloc dezamăgiţi de rezultat, întrucât avem din nou parte de o cină delicioasă, cu principala atracţia un fel numit kefta – vă sună cunoscută noţiunea de „chiftea”?

Când ne ridicăm de la masă, tocmai apar şi cei trei amici ai noştri: Ana fără covorul după care a bătut toată medina, Lollek fără papucii (babouches) căutaţi în fiecare dugheană, iar Carlos, despre care încep să cred că-i un martir, implorându-ne să-i curmăm suferinţa. Le recomandăm să-şi tragă sufletul la Thami, însă ulterior aflăm de la fete că n-au apreciat deloc locul din cauza băii fără uşă, dar situată chiar deasupra bucătăriei de au avut impresia că-şi fac treburile direct în mâncare. Ce pot să spun în afară de faptul că mă bucur că noi n-am dat pe acolo. Ajunşi la riadului lui Akram, facem fără chef bagajele pentru a doua zi şi ne băgăm în pat; eu cel puţin am un mare regret că nu mai rămânem măcar o zi în Fez.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s