Maroc Ziua 1

Când spui Maroc, te gândeşti la ceva cu totul diferit faţă de ceea ce cunoşti cel mai bine – societatea europeană, cu istoria, obiceiurile, cultura şi facilităţile ei. Poţi avea o reacţie entuziastă sau de respingere, iar când îţi pui în cap să vezi o parte a acestei ţări mai mult sau mai puţin pe cont propriu, adică fără o agenţie de turism care să se ocupe de toate, lucrurile sună tot mai… intrigant, să zicem. Însă când nu ai permanent un ghid ce ia în primire problemele transportului şi cazării şi e gata să rezolve situaţii neprevăzute, trebuie măcar să te documentezi bine înainte. Chit că nu ştii decât locul în care aterizezi şi de unde te întorci la final, precum şi un vag fir al destinaţiilor intermediare sau probabilele modalităţi de a parcurge distanţele dintre ele, trebuie să ai habar la ce să te aştepţi într-o ţară complet străină. Şi dacă orarele trenurilor şi autobuzelor, costul cartelelor GSM sau rata de schimb valutar reprezintă puncte de pornire, mult mai important e să înţelegi cum sunt oamenii pe care îi vei cunoaşte, cu care vei interacţiona şi de care, vrei nu vrei, vei avea nevoie. Cine şi cum sunt marocanii de azi? Care sunt obiceiurile lor radical diferite de ale noastre? Ce e permis şi ce nu, ce e considerat politicos şi ce insultător? Cum sunt văzuţi europenii şi, mai larg, nemusulmanii într-o ţară islamică, ce-i drept laică, dar cu islamul religie de stat? Care-i statutul femeii? Şi, mai practic: cum să te târguieşti, cum e infrastructura, în ce limbi te poţi înţelege cu marocanii, cum sunt autorităţile? Poate că cei aproape trei mii de ani de istorie învolburată şi cât de cât documentată ne vor îndruma în găsirea acestor răspunsuri.

Despre Marocul preistoric vorbesc descoperirile arheologice, primele dovezi ale prezenţei strămoşilor omului în aceste locuri fiind oase umanoide veci de 400.000 de ani, iar despre homo sapiens se poate presupune că a populat teritoriul actual al Marocului, pe vremuri mai degrabă savană decât zonă aridă, de cel puţin 160.000 de ani. Din punctul de vedere al dovezilor, paleoliticul este cel mai prolific, în special pe ţărmul Mării Mediterane. În ceea ce priveşte documentele, ele încep să apară din secolul al VIII-lea î.e.n., odată cu prezenţa fenicienilor pe coastele nordice ale Atlanticului – primii dintr-un lung şir de cuceritori ai vechilor triburi berbere din interiorul Marocului; una dintre aşezările fondate de fenicieni, Mogador, supravieţuieşte şi astăzi sub numele de Essaouira. Începând cu secolul al V-lea î.e.n., Cartagina ia în stăpânire o parte din teritoriul marocan, împreună cu întregul nord al Africii, şi stabileşte relaţii comerciale cu berberii din zona centrală.

Primul regat berber independent despre care există informaţii este Mauritania (fără legătură cu statul care poartă astăzi acest nume), a cărei existenţă e documentată începând cu secolul al III-lea î.e.n. Aceasta şi alte mici regate, toate în interiorul uscatului, coexistă cu aşezările feniciene, cartagineze şi, mai târziu, romane, pentru ca ulterior să devină provincie a Imperiului Roman – Mauretania Tingitana. Ca şi predecesorii lor în cucerirea Africii, romanii se limitează la linia ţărmului Mediteranei şi la coastele nordice ale Atlanticului, adică acolo unde există interes economic şi strategic, iar dominaţia se realizează mai degrabă prin alianţe cu triburile berbere decât prin forţă armată. De aceea, influenţa imperiului asupra culturii marocane este minimă – un bun exemplu este religia: deşi creştinismul ajunge în teritoriile marocane romane în secolul al II-lea şi, până în secolul al IV-lea, acestea sunt complet creştine, impactul în rândul berberilor este rapid anulat după ce Imperiul Bizantin pierde controlul asupra teritoriilor ocupate (temporar în secolul al V-lea şi definitiv două veacuri mai târziu).

După raiduri vandale şi vizigote, urmate de o ultimă zvâcnire a forţei bizantine, nordul Africii şi Marocul sunt cucerite de musulmani, ceea ce a însemnat un transplant de cultură arabă şi islam într-un teritoriu mai larg decât cel stăpânit de romani şi net inferior din punct de vedere cultural. Triburile berbere sunt islamizate, însă unele reuşesc să-şi păstreze vechile obiceiuri şi legi. În secolul al VIII-lea, tributul împovărător şi influenţa puritanilor islamici kharigiţi duc la izbucnirea Răscoalei Berbere, rezultatul fiind ieşirea de sub stăpânirea arabă şi fragmentarea teritoriului în stătuleţe berbere, fiecare cu o versiune proprie a islamului, de la radicalism pur la sincretism. Marocul de astăzi devine curând loc de refugiu al celor care, dintr-un motiv sau altul, erau nevoiţi să părăsească lumea arabă. Unul dintre cele mai importante astfel de personaje este Idris ibn Abdulah care, în mijlocul berberilor Awraba, fondează dinastia Idrisid; în secolul al IX-lea, fiul său, Idirs al II-lea, construieşte oraşul Fez pe care îl desemnează capitală şi transformă Marocul, pentru prima dată, într-un centru important al puterii şi cunoaşterii. De asemenea, se deschide o axa comercială trans-sahariană cu aşezarea sud-estică Sijilmassa, marfa principală fiind aurul provenit din Imperiul Ghanez. Secolele X-XI sunt răvăşite de invazia Califatului Fatimid, dominaţia berberilor zirizi şi cucerirea de către berberii zenata.

Abia între secolele al XI-lea şi al XVI-lea se poate spune că începe să se cristalizeze poporul marocan. Apar şi se consolidează cele mai importante dinastii berbere conduse de lideri reformişti religioşi, mai întâi în sudul Munţilor Atlas, pentru ca apoi să-şi exercite puterea şi la nord de aceştia: Almoravidă, Almohadă, Wattassidă, Şarifiană, Saadiană. Deşi până la urmă fiecare dintre aceste dinastii eşuează din punct de vedere politic (poate şi pentru că, din cauza faptului că se bazează pe alianţe de triburi, nu reuşesc să asigure unitatea şi identitatea necesare unei naţiuni), ele conturează un deziderat transmis şi perpetuat de la una la alta – acela al unui „imperiu magrebian” sub conducere berberă. Ultima dinastie, cea care conduce şi astăzi Marocul prin monarhie constituţională, este cea Alaouită, care preia puterea în secolul al XVII-lea (după trei veacuri de existenţă) şi, în ciuda faptului că nu este berberă ci se revendică din urmaşii profetului Mohamed, e prima care uneşte cea mai mare parte a Marocului de astăzi într-un singur stat, bine definit. Şi, cu excepţia unei scurte perioade de refragmentare, formaţiunea statală supravieţuieşte – cu un cost însă: garantarea autonomiei multitudinii de triburi. Ca fapt divers, Marocul este primul stat care recunoaşte independenţa şi suveranitatea unei noi ţari apărute pe harta lumii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: Statele Unite ale Americii.

În secolul al XIX-lea, Marocul îşi modernizează administraţia şi forţa armată pentru a putea controla triburile berbere şi beduine, în timp ce intensifică schimburile economice cu Europa şi America. Însă în aceeaşi perioadă intră şi în sfera de influenţă politică europeană, după ce în secolul al XV-lea ocuparea de către portughezi a coastei Atlanticului nu a avut ecou în interiorul ţării, iar în secolul al XVIII-lea Marocul a reuşit să-şi păstreze independenţa (datorită resurselor superioare vecinilor săi şi poziţionării strategice) în timp ce alte state din regiune capitulau în faţa francezilor, britanicilor şi otomanilor. Însă instabilitatea politică internă de la sfârşitul secolului al XIX-lea încurajează principalele puteri coloniale europene să emită pretenţii, sub pretextul protejării investiţiilor. Cele mai „vocale” sunt Franţa şi Spania, cărora li se adaugă ulterior Germania, declanşându-se astfel la începutul secolului al XX-lea cele două Crize Marocane. Finalul îl reprezintă Tratatul de la Fez care transformă cea mai mare parte a Marocului în protectorat francez, în timp ce zona Munţilor Rif devine protectorat spaniol, iar Tangerul capătă statutul de oraş internaţional. Teoretic, Marocul îşi păstrează suveranitatea, iar sultanul continuă să fie conducătorul ţării; practic însă, ţara are statut de colonie şi furnizor ieftin de minereuri preţioase.

Deşi Franţa îşi aduce contribuţia la extinderea educaţiei şi a infrastructurii, alege să ignore două aspecte fundamentale caracteristice populaţiei marocane: autonomia triburilor şi atributul de lider religios pe care îl are sultanul. Astfel că încercările de a impune sistemul legal francez în rândul triburilor şi exilarea sultanului Mohamed al V-lea în Madagascar în urma revoltei izbucnite în Casablanca duc la frământări masive în rândurile naţionaliştilor marocani şi ale liderilor religioşi. Riscând o escaladare a violenţelor, guvernul francez îl reinstaurează pe sultanul exilat şi se încep negocierile pentru îndepărtarea protectoratului, concomitent cu altele asemănătoare cu Spania. Redobândirea independenţei de facto are loc la jumătatea secolului al XX-lea, iar una dintre condiţiile impuse de Franţa este transformarea formei de guvernare în monarhie constituţională, în care regele are rol politic activ. Sfârşitul secolului al XX-lea este văzut ca o perioadă a frământărilor politice în care parlamentul şi justiţia oscilează între independenţă şi control autoritar din partea regelui Hassan al II-lea; de asemenea, conflictul din Sahara Occidentală cu forţele de gherilă Polisario pune o mare presiune pe economia ţării şi pe relaţiile diplomatice.

Trecerea dintre milenii are loc cu un nou rege pe tron, Mohamed al VI-lea, despre care se spune că ar fi cel mai apreciat şi mai apropiat de populaţie dintre ultimii monarhi; într-adevăr, reformele puse în practică schimbă faţa Marocului şi aduc în prim-plan educaţia, introducerea limbii berbere în şcoli, drepturile omului şi drepturile femeii (printr-o nouă lege a familiei), precum şi schimburile comerciale internaţionale. Pentru un stat islamic, Marocul este considerat de „vestici” de-a dreptul liberal.

Cam acesta este bagajul nostru de cunoştinţe, însoţit de convingeri şi prejudecăţi, cu care ne înarmăm la drum eu, Paul, Lollek şi Ana. Patru aiuriţi care încearcă să pună cap la cap un plan de bătaie, bazându-se pe descrieri din ghiduri turistice, relatări şi impresii citite pe internet, păreri şi sfaturi primite de la cunoscuţii care au mai fost prin Maroc. Urmează să vedem ce iese după stabilirea modului în care vrem să ajungem acolo şi a rutei relativ flexibile pe care vrem s-o urmăm – în afară de biletele de dus-întors, nu cumpărăm şi nu rezervăm nimic altceva: nici cazări, nici excursii, nimic.

Vrem, nu vrem, bagajul e mare; avem de cărat după noi aproape două săptămâni de haine într-o climă călduroasă şi trebuie să includem şi echipament de munte. Renunţ la beţele de trekking şi la sacul de dormit pentru refugiul montan, după ce aflu cu bucurie că putem închiria din ultima localitate. Fac stoc de tricouri de sintetic pentru Paul, reducând astfel greutatea, chiar dacă îi înţeleg nemulţumirea de a purta plastice care se împut repede. La mine e mai simplu, oricum am hainele mai mici; îmi ticsesc rucsacul cu bluze subţiri cu mânecă lungă şi eşarfe pentru păr, având convingerea că e cea mai bună abordare într-o ţară islamică. Despre pantaloni nici nu mai vorbesc, obligatoriu lungi; nici Paul nu scapă de această regulă întrucât, deşi pantalonii scurţi şi maieurile nu sunt văzute ca semn al indecenţei la bărbaţi, reprezintă o insultă pentru interlocutorul musulman. Adăugăm sandalele (ghetele de munte vin în picioare, pentru o eficienţă complet lipsită de efort), cosmeticele drămuite la limită, aparatul foto asigurat pentru suma maximă admisă, acte, bani şi toate foile cu însemnări. Plus ţinerea de minte să nu oferim niciodată ceva unui marocan cu mâna stângă; idem pentru salut. Iar de la intimităţi publice trebuie să ne abţinem, nici ţinutul de mână nu ştim exact cum e văzut.

Dintre variantele de ajuns în Maroc, niciuna directă, comodă sau ieftină, optăm până la urmă pentru una formată din trei segmente: avion până la Malaga, autobuz până la Tarifa şi feribot prin Strâmtoarea Gibraltar până în Tanger, întoarcerea urmând să aibă loc pe aceeaşi rută. Ne propunem astfel ca, dacă tot avem de bătut drumurile, măcar să vedem coastele Africii de pe valurile care leagă Mediterana de Atlantic. De fapt, Marocul se situează în triada privilegiată de ţări care au acces la ambele întinderi de apă, alături de Franţa şi Spania. Să profităm deci.

Avionul spre Malaga decolează la miezul nopţii şi, după patru ore şi ceva de zbor şi dormit pe sponci, coborâm în aeroport. Acolo mai avem ceva de aşteptat până la primul metrou care ne duce în centru, aşa că mai dormim în câteva reprize, ca nişte aurolaci întinşi pe rucsaci; din fericire, nu ne bagă nimeni în seamă. Luăm metroul (sau tren, nu mi-e foarte clar) până la gara centrală, Maria Zambrano, de unde ajungem rapid la autogara alăturată. Se pare că e greu cu engleza în sudul Spaniei dar, după semnele ce însoţesc un surogat de spanglishian (spaniolă-engleză-italiană), cumpărăm biletele pentru Tarifa şi ne punem pe aşteptat plecarea autobuzului. Acesta pleacă punctual şi face escală în Algeciras, unde facem o scurtă pauză şi schimbăm maşina care ne duce până în Tarifa, de data aceasta cu o întârziere care ne bagă în priză, mai ales că ştim că la feribot trebuie să ajungem din vreme pentru a ridica biletele deja plătite. În tot acest timp apucăm să aruncăm priviri fugare peisajului arid din jur, specific zonei spaniole numite Costa del Sol; deşi mi-ar plăcea să vizitez aceste locuri cu un profund accent mediteranean şi înveselite de pletele violete ale unor arbori şi de laurii multicolori, cu siguranţă nu aş vrea să trăiesc aici, cu firea mea solară cu tot.

Compania de feriboturi se numeşte FRS şi menţionez asta pentru că am fost plăcut surprinsă de promptitudinea cu care mi-au răspuns la întrebările legate de şansele noastre de a prinde cursa de la ora 13; era 8 dimineaţa în Spania când am trimis e-mail-ul şi mi s-a răspuns în câteva minute, clar şi detaliat – deci, contrar opiniei unora, nu toţi spaniolii sunt puturoşi şi ineficienţi. Îmbarcarea însă se face greoi şi cu întârziere, timp în care profit de zona WiFi pentru a verifica ultimele rezultate de la Wimbledon; cu această ocazie, mă familiarizez cu noul meu e-book, pe care mă chinui să deschid ghidurile turistice cu Marocul (de care n-am dat în librării) şi să măresc hărţile urbane. Odată plecat feribotul, lumea completează fişa de intrare în Maroc şi se pune cuminte la o interminabilă coadă pentru a o preda biroului de pe ambarcaţiune unde se ştampilează paşaportul. Nu, nici eu nici Paul nu ne-am uitat acasă paşapoartele! Aşa că frenezia şedinţei foto aferente şederii mele pe punte, între vânt, soare şi valuri, este întreruptă de chestiunile birocratice. După aproape un ceas de navigare, când am întrezărit tot mai clar coasta nordică a Africii, abruptă şi antropizată, ajungem în portul din Tanger. Ceasurile indică însă aceeaşi oră ca la plecarea din Spania, pentru că Marocul are două unităţi de fus orar în minus faţă de România.

Primul lucru pe care îl facem după ce debarcăm este să schimbăm euro în dirhami – moneda oficială a Marocului (apropo, MAD). Există case de schimb chiar în port şi par a fi in regulă, fără şmecherii şi alte chestii; paritatea euro-dirham este aproape unu la zece, ceea ce ne va ajuta ulterior la estimarea preţurilor. Avem să aflăm în curând că, deşi marocanii sunt mereu puşi pe făcut un ciubuc în urma unor servicii pe care nici nu le ceri, nici nu le doreşti (de exemplu, cum văd străini coborând de pe rampă, cum îi iau în primire ba de transport, ba de cazare), infracţionalitatea este extrem de scăzută, iar poliţia vigilentă. Trebuie să-ţi ţii buzunarele ferite (dar nu cred că mai rău decât în Genova sau Constanţa), să ai răbdare şi zâmbet pe buze, să nu-i ignori ci să le răspunzi politicos că nu ai nevoie de ceea ce-ţi oferă şi să ţii informaţiile „vitale” pentru tine, cum ar fi destinaţia. Regula din urmă noi o încălcăm cu voce mai mult decât tare, aşa că apar din senin oferte de transport cu taxiul până în Chefchaouen. Există însă şi o parte bună a limbii noastre slobode. Se apropie de noi un tip la fel de creol ca şi marocanii, dar în mod evident turist. Ne spune că numele lui e Carlos, vine din Chile, călătoreşte de unul singur şi ne roagă să-l primim alături de noi până în Chefchaouen, având aceeaşi destinaţie ca noi. Engleza lui e acceptabilă, Lollek încearcă să rupă ceva pe spaniolă cu el, iar eu şi Paul ajungem la concluzia că e bine că mai e un bărbat în grup, chiar dacă asta ne dă peste cap arma noastră secretă – comunicarea într-o limbă neînţeleasă în jur.

Tangerul a intrat de la început, alături de Casablanca, Rabat, Agadir şi Tetuan, în lista oraşelor pe care urmează să le sărim din lipsă de timp; în mod clar, un concediu de două săptămâni este insuficient pentru o vizită decentă în Maroc, aşa că am preferat să ne bucurăm de cele câteva aşezări vizate în locul bifării cât mai multora, fără a înţelege mare lucru. Diferenţa este că în Tanger ajungem de două ori, dar pe fugă şi cu bagaj în spate, aşa că nici nu ne dăm seama de acest oraş cândva internaţional, unul dintre cele mai europene din Maroc.

Trebuie să ajungem la autogară (Gare Routière de Tanger), aflată în Place Al Jamia Al Arabia; decidem să o luăm pe jos până acolo, în ideea greşită că am putea surprinde ceva din acest oraş. E ceva de mers pe Avenue Mohamed VI, iar rucsacii par mai grei decât în Spania. Câte ceva însă tot aflăm cu această ocazie, pentru a ni se clătină primele prejudecăţi sau convingeri. Unu la mână, cunoaşterea limbii franceze nu este o garanţie că te vei descurca în Maroc; poate ai un pic mai multe şanse decât cu spaniola sau engleza, dar mai ales tinerii neşcoliţi (şi-s încă mulţi) nu ştiu franceză. Doi la mână, femeile au clar un statut diferit decât cel pe care l-am observat în Egipt – sunt în mare parte cu picioarele, braţele şi părul acoperite (la păr sunt însă destule excepţii), dar nu poartă saci şi uneori ţinuta e aproape complet europeană; în plus le vezi peste tot: pe stradă, în magazine, la tarabe, la volan, pe scutere sau biciclete. Trei la mână, trebuie să ne obişnuim cu faptul că aici toţi arată a „ţigani” – şi la piele, şi la modul colorat de a se îmbrăca, însă oamenii sunt de cele mai multe ori bine intenţionaţi şi fără ascunzişuri.

La autogară observăm că mai avem destul de mult de aşteptat până la primul autobuz spre Chefchaouen, iar durata călătoriei este şi ea lungă, aşa că nu prea ne-ar mai rămâne timp să ne plimbăm prin oraş. Decidem deci să tocmim un „grand taxi” care să ne ducă acolo şi reuşim o negociere nu prea rentabilă de 500 de dirhami (50 de euro), adică 100 de căciulă. Nu-i puţin, dar ne scuteşte destule ore; în plus, călătoria cu taxiul unui localnic este – cum spunea reclama la Mastercard? – nepreţuită. Chiar dacă şoferul e destul de taciturn în ciuda tentativei lui Paul, aflat pe scaunul din faţă (singurul capabil să-i preia gabaritul), de a face conversaţie, experienţa de a merge cu un grand taxi pe distanţe mari face parte din farmecul unei vizite în Maroc. Noi, ceilalţi patru, stăm înghesuiţi pe bancheta din spate a unui vechi şi hodorogit Mercedes bej şi constatăm că, între Paul şi şofer, mai e loc de o persoană. Ca idee, de obicei în grand taxi-uri se iau până la cinci sau şase pasageri, nu mereu cunoscuţi între ei, în timp ce în petit taxi-urile care merg doar în interiorul oraşului sunt acceptaţi trei-patru călători. Dar şi în cazul celor din urmă e posibil ca cei preluaţi de şofer să nu se cunoască şi să aibă doar o parte din traseu comună. Mie momentan lucrurile mi se par distractive şi interesante, în ciuda zăpuşelii din spate. Ana şi Carlos sunt şi ei veseli nevoie mare, doar Lollek râde parcă nu chiar cu râsul ei – şi o înţelegem cu toţii, pentru că portiera din stânga, în care stă înghesuită, nu se închide complet. Aşa că o ţine cum poate, în timp ce maşina goneşte în viteză pe drumul uimitor de bun. Apropo de asta, în curând vor mai pica două prejudecăţi: chiar dacă autostrăzile lipsesc, drumurile sunt, în mare parte, excelente, iar mijloacele de transport public sunt foarte punctuale (trenurile), respectiv relativ punctuale (autobuzele) – oricum, mai bine decât în România şi infinit mai bine decât în sudul Italiei (asta ca să-i mai arăt şi pe alţii cu degetul).

Chiar şi cu taxiul, ne ia aproape trei ore să ajungem în Chefchaouen (sau, mai scurt, Chaouen – „coarnele” stâncoase din apropiere), aflat la 120 kilometri distanţă de Tanger, în mijlocul Munţilor Rif. Fondat în secolul al XV-lea ca garnizoană împotriva invaziei portugheze, oraşul s-a extins în primul rând din cauza aportului de musulmani din Al-Andalus şi evrei spanioli care fug din faţa Inchiziţiei iberice, după căderea Granadei. Mai târziu, cetatea devine parte a Marocului Spaniol până la cucerirea independenţei întregii ţari, iar influenţele arhitectonice andaluze şi spaniole sunt evidente în oraşul vechi, patrimoniu UNESCO.

Taxiul ne depune la poarta vestică a medinei, Bab el-Ain. Există câteva denumiri cu care trebuie să ne obişnuim repede, mai ales că le vom întâlni în orice aşezare marocană. Medina este cetatea, ceea ce am numi la noi centrul vechi, chiar dacă uneori este de fapt aproape la fel de nou ca şi restul urbei; „vatra satului” sau locul cel mai turistic. Orice medină are un kasbah – conacul-fortăreaţă al mai-marelui cetăţii, cu turnuri de apărare, curte interioară, temniţă şi, adesea, loc de veci pentru membrii familiei nobiliare; kasbah-ul nu se află neapărat în centrul medinei, dar asta se cam întâmplă în cetăţile mici precum Chefchaouen. Deseori, alături de kasbah şi moschee, în medină a funcţionat sau încă mai funcţionează măcar o şcoală coranică pe sistem „internat” – medersa (sau madrasa); o variantă africană a denumirii este zaouia, care poate fi însă şi o mănăstire. Altceva bine de ştiut este ce-i un souq (sau souk) – aceasta e denumirea dată pieţelor, care pot fi împărţite pe produse (souq de fructe şi legume, de carne, de alămuri, de ţesături) sau iau înfăţişarea unui talcioc fără cap şi coadă, unde găseşti suveniruri (eventual fabricate în China) lângă picioare de cămilă; totuşi, chiar dacă turiştii reprezintă o bună sursă de venit, de cele mai multe ori souq-urile nu le sunt destinate lor, ci localnicilor – un turist nu va fi niciodată refuzat, dar la mare preţ este capacitatea de negociere. Bab este o poartă a medinei, iar derb (sau dar) o străduţă îngustă, uneori cât să se strecoare un om. Riad desemnează o casă tradiţională, cu stucaturi şi decoraţiuni specific arabe, curte interioară şi câteva nivele; multe astfel de riaduri au fost renovate şi transformate de proprietarii lor în pensiuni, hosteluri şi chiar hoteluri cu ştaif, păstrând însă sentimentul personal şi intim pe care-l ai când locuieşti la cineva acasă. Aceeaşi destinaţie de a adăposti oaspeţi, dar cu o capacitate mult mai mare, o are şi foundouk-ul, ceea ce noi am numi han sau, în spirit oriental, caravanserai.

Cât stăm noi în faţa porţii şi căutăm pe Lonely Planet hostelurile bine recenzate pentru ca apoi să le identificăm pe hartă, ne abordează un marocan ştirb, duhnind a alcool, care ne garantează că o ne placă hostelul unui frate-văr-prieten (aici toţi au neapărat veri); în plus, hostelul la care vrem noi să ajungem, Guernika, e hăt-departe. Asta e de reţinut, orice altceva decât locul la care vrea cineva să te ducă e foarte departe, eventual în localitatea vecină; şi mai e o fază, dar o las pe mai târziu. Oricum, se mai spulberă o prejudecată, aia cu alcoolul. Chiar dacă n-o să vezi birturi în Maroc, alcool se găseşte şi în alte părţi decât în restaurantele destinate turiştilor; iar Paul, Lollek şi Carlos îşi fac un ţel de a-l găsi, de ai zice că oamenii ăştia numai pe pileală o ţin acasă. Cam ăsta e efectul interdicţiei sau lipsei.

Ne lăsăm convinşi de marocanul turmentat şi ne conduce pe uliţele înguste ale medinei până la hostelul „vărului” său; îi plasăm bacşişul şi intrăm în riadul-hostel Pension Souika. Recepţionerul e amabil şi bun vorbitor de engleză, franceză şi spaniolă (lucru vital în turism), ne comunică tariful (70 de dirhami pe noapte, foarte acceptabil), ne face un tur al camerelor pentru a vedea că sunt curate ca şi baia comună şi ni le repartizează: una mie şi lui Paul, una celorlalţi trei; şi eu care credeam că va fi complicat ca fetele să împartă camera cu Carlos, dar se pare că rigidităţile societăţii islamice marocane sunt fentate cu brio în turism.

Eliberaţi de povară, încercăm să profităm de orele de lumină pe care le mai avem şi să descoperim medina din Chaouen. Nu mă mir că în scurt timp, cu concursul străzilor înguste şi întortocheate şi al aglomeraţiei agitate specifice arabilor, grupul se sparge şi rămân numai cu Paul într-o mare de zugrăveală albastră. Pentru că aceasta este amprenta Chefchaouen-ului – zidăria albastră care subliniază, uneori discret alteori ostentativ, arhitectura andaluză şi de inspiraţie mediteraneană (deşi de mare ne desparte o distanţă semnificativă); interesant este că cei care au „impus” moda acestei culori au fost evreii spanioli. Nu ne ia mult să ne dăm seama de ce acest oraş mic (mai ales în comparaţie cu marile metropole magrebiene) generează atât de multă fascinaţie în rândul călătorilor de pretutindeni, dar şi al localnicilor. Peisajul urban al medinei este absolut superb, cu atâtea nuanţe de albastru care se ondulează după curbele şi colţurile clădirilor scunde, sunt ţintuite cu piroane groase în uşi sau se împodobesc cu flori şi mărfuri multicolore.

Centrul îl reprezintă Place Outa el-Hammam, acolo unde se află Grand Mosquée (inaccesibilă nemusulmanilor, asemenea marii majorităţi a moscheilor marocane), kasbah-ul, fondouk-ul şi punctul de confluenţă al mai multor souq-uri. Îmi dau seama în curând că nu voi reuşi să menţin mai nimic din rigurozitatea cu care îmi însoţesc de obicei descrierile, din simplul fapt că aici totul este altfel – hărţi, străzi, clădiri. Un haos pe care doar localnicii îl înţeleg în totalitate şi o vânzoleală mai ameţitoare decât haşişul pentru care e renumită regiunea. Scuzaţi deci, de aici înainte, lipsa de consistenţă, de denumiri şi localizări exacte. Credeţi-mă, fac tot ce pot…

Dăm roată prin piaţă şi ne oprim în faţa kasbah-ului construit în secolul al XV-lea. Cum este încă deschis, plătim taxa de intrare (foarte mică) şi ajungem în curtea interioară a mici cetăţui, curte influenţată puternic de arhitectura andaluză care în Spania a sădit în casele nobiliare acele pátio umbroase. Florile, arborii şi fântâna mărginesc aleile care duc spre cele câteva porţi. Din încăperile fostei reşedinţe nu mai sunt accesibile decât temniţa şi cele câteva nivele ale unui dintre turnurile de apărare, de la ferestrele căruia avem o superbă imagine a oraşului vechi înfipt în coasta muntoasă a Rifului. Într-una din aripile fortăreţei există un mic muzeu etnografic, numai bun pentru a te familiariza în prima zi petrecută în Maroc cu câteva elemente folclorice regăsite în broderii, ceramică, pictura lemnului sau instrumente muzicale.

Restul serii ni-l petrecem într-o continuă plimbare pe străzi, lucru pe care îl vom face adesea în oraşele marocane – fără un scop anume, altul decât cel de a respira aerul colorat şi exotic al unei civilizaţii şi culturi atât de diferite. Iar în Chefchaouen chiar poţi spune că aerul este impregnat de culoare, nu numai prin albastrul volatil al zidurilor, ci şi prin tarabele sau dughenele care formează souq-urile. De la mirodenii la pielărie, de la textile din lână dungată după tradiţia Rifului la ceramică pictată, totul pulsează de viaţă. Iar de oameni – această amestecătură uneori ţipătoare de localnici şi turişti – ce să mai zic, numai zumzet şi freamăt. Mare dreptate are Paul: bine că alcoolul este în general „nefrecventabil”, că asta le-ar mai fi lipsit marocanilor la cât sunt ei de agitaţi – într-atât încât unui european neobişnuit i se pot părea agresivi şi puşi pe harţă, fără ca acest lucru să fie adevărat, în ciuda vocilor aproape permanent ridicate şi răstite.

Chaefchaouen este într-adevăr răpitor şi m-aş plimba la nesfârşit pe derb-urile întortocheate, printre zidurile marine, pe lângă fântânile migălos decorate, prin dughenele ticsite de manufacturi locale. A, da, şi printre pisici. Bine aţi venit în patria pisicilor – înalte, slabe, puricoase şi răpciugoase, cu ochi mieroşi şi vicleni, nebănuit de blânde. Totuşi, cedez foamei şi insistenţelor lui Paul şi îl însoţesc în demersul suprem: găsirea unei terase unde să cinăm. Ne oprim pe terasa acoperită a unui mic local din apropierea pieţei centrale, studiem meniul şi ne place ce găsim în el; în plus, avem ocazia să ne familiarizăm cu preţurile, mai mult decât decente. Îi sunăm şi pe ceilalţi, astfel că în curând ne adunăm cu toţii pentru cină, printre pernele confortabile ale canapelelor din jurul mesei şi având sub priviri spectacolul străzii animate intens la ceas de seară.

Facem cunoştinţă cu thé à la menthe tipic marocan (ceai verde turnat peste frunze proaspete de mentă şi tone de zahăr), cu supele-cremă în stil franţuzesc şi un plus de nu-ştiu-ce, cu lipiile puţin dospite care ţi se topesc în gură şi cu mult lăudatul tajine tradiţional – un fel de ghiveci cu diverse legume, cu carne (de pasăre, vită, oaie, iepure, cămilă) sau vegetarian, gătit la abur într-un vas tradiţional, cu capac ţuguiat. Un vas din acesta trebuie să-i luăm neapărat socrului meu. Mâncarea este foarte bună şi nu vorbesc doar prin prisma stomacului care începuse să mi se lipească de şira spinării. Trebuie să ţin minte însă ca de acum înainte să cer ceaiul neîndulcit; cică asta n-ar fi nepoliticos în cultura locală, doar bizar.

După ce ne umplem burţile, mai continuăm o vreme plimbarea pe străzile peste care s-a lăsat noaptea, dar care au fost inundate de o puzderie de lumini, semn că medina nu adoarme decât foarte târziu. În semiîntuneric, culorile zidurilor devin şi mai interesante, mai ales că acum joacă pe ele modelele felinarelor. Ajungem astfel în Place Hauta, o mică oază de linişte alb-albastră, întinsă în jurul unei fântâni, pavată cu modele tradiţionale şi martora vorbelor spuse la un pahar de jus d’orange şi o pipă pe terasele mărginaşe.

Părăsim pentru scurt timp medina pe poarta pe care am intrat după-masă, Bab el-Ain, şi încercăm să ne dăm seama cum este oraşul „nou”, adică adevărata aglomeraţie urbană din Chefchaouen. Nu ne ia mai mult de două străzi să ne dăm seama că diferenţa este enormă, străzile largi şi cartierele de blocuri neavând nimic din farmecul medinei – un fel de Bârlad marocan, cu o piaţă ceva mai bogată în mărfuri şi probabil mai insalubră. Cumpărăm nişte apă pentru a doua zi, iar eu, Paul şi Ana decidem să ne întoarcem spre hostel. Lollek şi Carlos rămân să caute vreun supermaket de unde să cumpere măcar nişte bere (cervesa devine deja laitmotiv) sau un restaurant unde să bea un vin. Interesant este că Marocul are câteva soiuri de vin chiar bun destinat exportului. Noi revenim la hostel după ce ne mai perindăm puţin pe derb-urile ceva mai libere (s-au strâns tarabele), facem un duş fierbinte, pregătim bagajul pentru mâine şi ne băgăm la somn. Nu numai că suntem rupţi de drumurile neîntrerupte, dar avem şi atâtea noutăţi de procesat. Eu, una, cu siguranţă am.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s