42 – 2400

Copyright: Andrei Drăgușanu

© Andrei Drăgușanu

Alerg. Nu m-aş fi gândit niciodată că pot – dincolo de sprinturile după autobuz, tren, avion. Sau mai mult de o tură de parc. Pe munte? Să fim serioşi! Şi totuşi… alerg, de acum câţiva ani când mi-am pus în cap că totuşi câţiva kilometri nu-s prea mult. Iniţial au fost 3, în parc, 3 amărâţi şi vai de steaua lor, cu limba de-un cot şi diafragma-n piuneze. Apoi puţin mai mult, apoi iarna – când mi-am dat seama că aerul rece e genial la efort. Ard plămânii, ard şi virusurile.

10 kilometri – sau primul concurs, pe care nu mă aşteptam să-l termin. Şi încă 10 după vreo lună, ştafetă, împreună cu echipa de la serviciu – dacă nici asta nu-i „corporate fun”, mă întreb ce altceva e. Cred că acolo a fost un punct de cotitură, urmat de curiozitatea insuflată de câţiva cunoscuţi pe care-i consideram uşor duşi cu pluta: oare cum e să alergi pe munte? Din nou, 10 kilometri, o cursă uşoară şi terminată cu multă energie – mai puteam! Şi, vai, cât de diferit este faţă de asfaltul plat! Clar, nu mai vreau asfalt.

21 de kilometri, tot la munte – fie ce-o fi, în fond şi la urma urmei am mers mai mult de-atât în unele ture, cu rucsac greu în spate. De terminat, îl termin – parcă altă atitudine, nu? Îl termin, da, cam într-un picior şi cu ultimele forţe, dar cu zâmbetul pe buze. N-a fost prea mult, dar a fost la limită – sau, oricum, limita de care eram conştientă. Nici în clasamentul feminin nu-s de râsul curcilor, mai ales pentru primul „semi”.

Copyright: Laurenţiu Pavel

© Laurenţiu Pavel http://laurentiupavel.com/

42. Limita. Lipsa plasei de siguranţă psihologice că aş mai fi mers atât pe munte dintr-o bucată. Sunt sănătoasă, trebuie să pot. Există oricând varianta abandonului. Ba nu: să renunţi nu este o opţiune! Vreau medalia de om care termină cursa. 42. Cea din urmă treime pe pilot automat sau, ca să citez pe cineva care se târăşte pe lângă mine, „modul zombi”. Altcineva face haz de necaz: ne dăm seama că unii au alergat pe aceste ultime urcări? 42. La naiba, Agassi a jucat cu vertebra deplasată! Te doare stomacul? Ignoră-l, e doar vreun muşchi încăpăţânat. Nu te mai plânge ca o babă şi mergi! Ba nu, e coborâre, aleargă! Aleargă, îţi spun! 42 – linia de sosire. Zâmbeşte, nu te-a pus nimeni să te chinui aşa – ai făcut-o de bună voie, zâmbeşte deci! Ţi-a plăcut, cu toată durerea, ploaia, transpiraţia, noroiul. Zâmbesc. 42. Nu sunt un om mai bun după 42, poate nici măcar mai puternic, dar am descoperit un nou nume pentru epuizare. Şi un alt loc dinăuntrul meu pe care nu l-aş fi bănuit niciodată. O limită şi speranţa unor resurse dincolo de ea. Da, ştiu, există ultramaratoane, precum şi curse infernale desfăşurate pe mai multe zile. Există şi maratoane crunte de plat, unde te lupţi nu doar cu muşchii, ci şi cu creierul. Dar, până una alta îmi permit să mă bucur de ai mei 42. 42 de kilometri şi 2400 de metri diferenţă de nivel. Abia acum am ajuns la nivelul 1.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged , . Bookmark the permalink.

2 Responses to 42 – 2400

  1. esti un exemplu pentru restul…daca as avea putere as organiza un super-maraton peste Meridionali

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s