Mini-vacanţă în Munţii Trascău

Cu joi liber şi vineri luat concediu, reuşim să ne mobilizăm într-o mică gaşcă pentru incursiunea de aproape patru zile în Trascău. Deloc de mirare, planul este întocmit din nou de Vlăduţ, căruia i se alătură o listă puţin mai lungă decât în multe ture din ultima vreme, în ciuda prognozei meteo uşor dubioase: Livia, Magda, Andrej, Monica, eu, Sebe, Hike, Oana şi Marius. Variantele de transport cu trenul nu sunt foarte atrăgătoare, aşa că ne repartizăm pe maşini şi, cu gândul încă la perna caldă de acasă, pornim joi în zori la drum. După clasica regrupare la cafea de la Mol pe autostradă şi masa de prânz luată într-un local de tirişti de pe lângă Miercurea Sibiului (regretabilă alegere), ne mai oprim abia în Rimetea, o pitorească aşezarea secuiască din nordul judeţului Alba unde avem să dormim două nopţi. Andrej s-a ocupat din timp de găsirea unui loc de campare – curtea generoasă a unei pensiuni, aşa că tot ce mai avem de făcut este să ridicăm corturile şi să ne pregătim un mic bagaj pentru traseul din prima zi.

Am spus despre Rimetea că este o aşezare pitorească, iar motivele ar fi două şi complementare: peisajul, dominat de stânca uneori verticală a Pietrei Secuiului, este de vis, cu livezi întinse şi străbătute dimineaţa de un văl de ceaţă, iarbă înmiresmată de flori multicolore, pereţi colţuroşi care parcă zdrenţuiesc bolta albastră; pe de altă parte, oamenii au ştiut cum să transforme vechile case ţărăneşti în adevărate bijuterii ale arhitecturii populare, toate într-un lanţ omogen în jurul bisericii fortificate. Nici nu-i de mirare că locurile de cazare de la pensiuni sunt ocupate până în toamnă sau că centrul este plin de autocare străine.

Deşi Rimetea are un farmec aparte, principalul nostru obiectiv imediat este peisajul, şi anume chiar Piatra Secuiului. Marius, Oana şi Hike atacă de-a dreptul o coamă stâncoasă, răsucită ca un şarpe cu capul înfipt în munte. Noi, restul, urmăm cuminţi traseul clasic şi marcat prin cruce albastră, care pleacă chiar din vatra satului. Este ora 15:30 şi urmăm pentru câteva minute uliţa ce se termină într-un tăpşan verde şi puţin înclinat, plin de oameni ieşiţi la picnic, unii chiar cu cortul. Urcuşul, pornit de la 550 de metri altitudine, este momentan lejer, dar noi ne oprim foarte des atât pentru fotografii (şi chiar avem subiecte!), cât şi pentru urmărirea numeroşilor parapantişiti care împânzesc văzduhul; când ajungem puţin mai sus, observăm pe un platou de peste sat tabăra lor de bază, de unde se lansează către înălţimi, căutând vântul.

Încet-încet, panta înierbată se înăspreşte, iar când facem primii paşi pe stâncă putem spune că urcăm deja susţinut. Foarte greu nu este însă, pentru că deseori bolovanii iau forma treptelor, doar mici porţiuni de grohotiş ne dau o idee de furcă. Mai întâi, culoarul delimitat de zidurile de piatră se îngustează şi devine umbros – loc în care observăm şi cum un grup de căţărători îşi face de lucru la un perete -, apoi se lărgeşte ca o pâlnie şi lasă din nou loc cerului şi soarelui arzător. Trecem pe lângă un mic izvor binefăcător pentru feţele şi mâinile noastre în arşiţa de-afară, apoi continuăm urcuşul şerpuit printre gâze, şopârle şi flori (ah, acei minunaţi irişi sălbatici…) până în şaua de largă respiraţie dintre maldărele de stâncă. Până aici am făcut o oră şi un sfert, aşa că ne simţim îndreptăţiţi la un mic popas pe un bolovan cu privelişte în toate direcţiile. Admirăm în special formaţiunile de piatră de pe cele două laturi ale văii pe care am urcat, dar şi satul de la bază sau câmpurile de rapiţă care se întind în partea opusă, spre nord-est, a căror culoare devine şi mai intensă în contrast cu norii negrii care încep să se adune, chemaţi de soarele toropitor.

Ne continuăm în curând drumul către dreapta, pe poteca bine bătută prin iarba ce împodobeşte culmea Pietrei Secuiului. Nu avem mult de mers, cam încă zece minute de urcuş, şi ne aflăm pe Vârful Piatra Secuiului (1128 m) – punct destul de aglomerat la această oră. Ne găsim totuşi un loc numai al nostru, aproape suspendaţi deasupra stâncilor, de unde putem admira în voie valea largă de sub noi, străbătută de şoseaua pe care am ajuns azi aici. Nu doar contraforturile din piatră se văd în întregime, ci şi localităţile cu uliţele şi casele lor (Rimetea şi Colţeşti), câmpurile împărţite de arături în interesante şi colorate forme geometrice, dealurile line de vizavi (Padina Merilor Mici, Padina Grădina Cetăţii, Dealul Cireşului, Vârful Cornului), ruinele Cetăţii Trascăului. Din păcate, nu putem zăbovi mult pe aici, întrucât prognoza duşmănoasă citită acasă pare a vrea să se adeverească, iar curcubeul arcuit în zare nu înseamnă că ploile s-au terminat.

Coborâm înapoi în şa şi continuăm spre nord, pe o potecă foarte clară. Trecem pe lângă o frumoasă cruce sculptată în piatră şi începem urcuşul lejer spre stânga pe al doilea vârf ce delimitează acest masiv izolat, Colţii Trascăului (1113 m). Dedesubt sunt pereţi verticali şi coloane ascuţite la capăt, dar sus colţii descriu un platou larg şi năpădit de iarbă, de unde aruncăm priviri îngrijorate către Pădurea Oprită, Coasta Tunsă şi Dealul Băieşilor, care sunt răvăşite de ploi torenţiale. La ora 18:15 coborâm de pe vârf şi continuăm pe un aproximativ marcaj bandă roşie, mai întâi pe pajişte, apoi prin pădure. Panta devine brusc abruptă şi, dacă adăugăm noroiul alunecos, rezultă o cursă aventuroasă la vale în care accelerările nevoite, opririle în pomi şi derapajele mai mult sau mai puţin controlate generează o serie de cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Doar potaia neagră şi zburlită care ni s-a alăturat nici nu ştim când n-are nicio problemă în a-şi controla goana prin nămol. Abia după jumătate de oră de viteză nu tocmai dorită, pădurea se termină şi ajungem într-un loc unde să ne putem trage sufletul. Trecem de o cascadă micuţă şi, la primul copac ce străjuieşte poteca, facem un popas prelung – ocazie cu care ne reîntâlnim cu amicii noştri căţărători şi ne reluăm drumul împreună; nu însă înainte de o discuţie în care Sebe ne explică cum să culegem melcii după ploaie şi cum să-i gătim – asta în timp ce eu fotografiez o musculiţă netrebnică ce chinuie un biet melc, aşezându-i-se chiar pe ochi şi fiind „absorbită” când acesta îşi retrage cornul.

În cele ce urmează, cărarea largă coboară foarte lin şi face ocolul Colţilor Trascăului, pe sub păduri de foioase şi de conifere care, împreună cu pajiştea întinsă, opun trei nuanţe de verde cenuşiului stâncilor. În curând apare în câmpul vizual şi satul, iar la ora 19:30 ieşim în strada principală pe lângă Fânaţu Mare; acolo, ca să vedeţi ce mică e lumea, mă întâlnesc cu Bogdan Stroe aflat şi el în Rimetea cu nişte prieteni – din păcate, nici de data aceasta nu ne sincronizăm planurile montane, ei fiind veniţi cu gânduri de relaxare.

Până la pensiune nu mai e mult şi, odată ce-mi las rucsacul în cort, decid să profit de lumina rămasă la ceas de seară şi să mă plimb puţin prin fermecătoarea localitate. De la casă la casă, mă minunez cum au reuşit oamenii de aici să înţeleagă că se poate face turism şi păstrând tradiţia, iar un cămin frumos nu înseamnă termopan, tablă lucioasă, balustrade şi balcoane-biscuit, ci acea clădire primitoare care se alătură armonios celor de lângă ea. New York e deosebit prin zgârie-norii săi şi nimeni nu şi l-ar putea închipui altfel; Rimetea e splendidă prin casele sale secuieşti, aproape identice, imaculate, cu ancadramente colorate, muşcate în geam şi liliac în curte şi nimeni care a trecut pe aici n-ar vrea s-o regăsească altfel.

Restul serii se scurge între cină, poveşti, planuri pentru a doua zi şi sacul moale de dormit, în care abia aştept să mă afund. În căldura nopţii, nu mă trezeşte decât o dată ropotul ploii; abia dimineaţa aduce triluri neostenite de păsări şi alarma deşteptătorului care anunţă o zi lungă.

Vineri avem treabă peste drum de Piatra Secuiului, într-o zonă mult mai puţin umblată, aşa că ne pregătim sufleteşte pentru nesfârşite bălăureli. Ne-am trezit noi devreme, dar se pare că abia la ora 10 pornim la drum şi asta numai pentru că nu s-a deschis încă rulota cu langoşii după care câţiva din grup se dau în vânt rău de tot. Plecăm tot de lângă biserica fortificată, dar de data aceasta spre vest, pe o potecă bine conturată care, după ceva timp de urcuş pe un picior al Sălaşului (o culme lungă şi stâncoasă), coteşte spre stânga pentru a întâlni marcajul bandă roşie. Mai sus, cărarea trece printre câţiva colţi şi Izvorul Remetea, pentru ca apoi să se încadreze pe curba de nivel orientată spre sud-vest. Deşi ploaia de azi-noapte a scuturat bine norii, cerul rămâne acoperit, ceea ce face ca peisajul care ni se desfăşoară la picioare – Piatra Secuiului şi depărtările vălurite care o succed – să pară plate şi mohorâte.

Pe pajiştea alpină de sub Sălaş, marcajul şi aşa prost dispare tot mai des şi nu o dată plecăm în căutarea lui pentru a ne întoarce apoi în punctul iniţial – activitatea extrem de frustrantă şi cronofagă. Dăm până la urmă de el şi ne conduce printr-un hăţiş tânăr, în coborâre, până pe un mic platou în front deschis, de unde avem perspectiva largă a Cetăţii Trascăului, satului Colţeşti şi Cheilor Aiudului. Este ora 11:45 când intrăm în pădurea de sub Ardaşcheia (o îngrămădirea de limbi stâncoase şi colţi izolaţi), unde mai putem urma poteca circa un sfert de oră până ne dăm seama că am rămas din nou fără marcaj. Ajunşi într-un punct unde cărarea se termină şi începe grohotişul, după niscaiva parlamentări cu harta în faţă luăm decizia să coborâm spre valea Pârâului Muntelui, unde ar trebui să întâlnim crucea albastră. Excepţie face Sebe, care susţine sus şi tare că cel mai bine încercăm să ţinem curba de nivel; cum mai mulţi avem trauma unor astfel de curbe de nivel prin boscheţi, care s-au soldat de fiecare dată cu mai mult efort şi timp irosit aiurea decât o coborâre şi o urcare cinstite, suntem vehement împotrivă. Aşa că, deloc surprinzător, ne despărţim.

Însă nici datul ăsta jos spre vale nu-i chiar aşa de simplu întrucât, după ce prindem o văioagă nămoloasă, tot pe un fel de curbă de nivel o ţinem, cum ne conduc (obligă) trunchiurile căzute şi îndărătnicele tufe tinere. După jumătate de ceas însă, parcă de niciunde, apare o potecă destul de clară ce străbate grohotişul care înlocuieşte pădurea mult rărită. Urmând cărarea, trecem pe lângă unul dintre cei mai joşi colţi ai Ardaşcheii, iar câţiva dintre noi n-avem de lucru şi îi urcăm – degeaba. Cu un amendament însă: Monica se trezeşte în braţe cu ditamai „televizorul”, dislocat în timp ce se sprijină de stânci. Înţepenim cu toţii, mai puţin Hike ce preia iniţiativa şi, după ce se asigură că nu mai e nimeni în potecă, se opinteşte şi aruncă bolovanul peste margine. Urmează un bubuit pe măsură şi sperăm că se dezintegrează prin pădure şi nu ajunge în drumul forestier de pe vale, unde sunt cu siguranţă oameni la tăiat lemne. În continuare nu mai avem probleme cu poteca, ba chiar, de la un moment dat, se lăţeşte considerabil, cam cu două benzi pe sens… Ajungem astfel, în jurul orelor 13, în forestierul cu pricina, unde hotărâm să ne odihnim puţin, să mâncăm ceva şi să ne adăpostim de ploaia care pare iminentă.

Numai că, la scurt timp după ce ne echipăm de ploaie, aceasta ne evită complet şi masa de nori se sparge, lăsând loc unor largi petice de cer albastru şi unui soare arzător. Ne reluăm deci traseul, în sus drumul forestier marcat de acum destul de bine cu cruce albastră. Urcuşul este momentan moderat, numai bine pentru digestie, iar principala preocupare este evitarea bălţilor şi noroaielor. După o vreme, drumul coteşte la stânga, loc aflat la aproximativ 948 metri altitudine, unde se şi despart trei trasee: crucea albastră continuă relativ înainte (uşor dreapta) spre satul Vidolm, un punct albastru face şi mai mult dreapta pe versantul nord-vestic al Sălaşului până în Rimetea, iar un punct roşu merge cu drumul, iar noi cu acesta avem treabă. De aici, urcuşul se înăspreşte, dar panta mai solicitantă nu durează mult; se opreşte brusc când ieşim din pădure, pe la 14:30, într-o poiană însorită şi înmiresmată, ce formează o şa largă. După un scurt răgaz de admirare a locurilor, reluăm cu un ultim hei-rup urcuşul spre cel mai înalt punct al zilei, aflat deja în raza vizuală, aşa că după încă un sfert de ceas ne oprim complet motoarele pe Vârful Ugerului (1285 m) – unde, surpriză, îl găsim pe Sebe dormind dus alături de primele zade ale rezervaţiei ce împânzeşte o mare parte din versant. Ne odihnim şi ne uscăm la soare mai bine de jumătate de oră, timp în care scrutăm orizontul spre nord-vest, punct cardinal care până acum ne-a fost ascuns privirilor – satele de pe Valea Arieşului, dealuri şi văi întrepătrunse, exploatarea de la Ocoliş, suprapuneri de planuri şi ceţuri.

Parcă nu ne-am mai da duşi, dar pe la orele 15:30 hotărâm că e cazul să ne punem în mişcare. Deşi iniţial aveam în plan să coborâm la acelaşi drum forestier pe care să-l urmăm apoi până în Colţeşti, ne dăm seama că urmărirea culmii spre Dealul Cireşului nu este tocmai o idee rea. Revenim deci în şa, urcăm puţin pe versantul opus vârfului, după care o ţinem lungă pe o culme fără cine ştie ce diferenţe de nivel, unde orientarea se face uşor în lipsa pădurii. Când aceasta reîncepe, ne dăm seama că Oana şi Marius nu sunt cu noi, aşa că îi aşteptăm; când însă nu apar după un sfert de oră, în condiţiile în care ştim ce viteză bună au, ne gândim că poate au ales alt traseu, aşa că ne reluăm şi noi drumul. În ciuda copacilor care se îndesesc, poteca se menţine bună şi o vreme urmează muchia, iar apoi, când aceasta devine prea accidentată, coboară pe sub stânci, ocoleşte, urcă din nou şi, cu puţină atenţie, nu-i deloc greu de urmărit. Ca idee, mergem mult mai repede aici, pe „nemarcat”, decât am făcut-o acum câteva ore pe acea imaginară bandă roşie. Când ne mai şi întâlnim cu un grup mare de străini care parcurg traseul în sens invers, asta pe lângă apariţiile unei buline portocalii (de pe la vreun concurs de alergare, probabil), ne întrebăm de ce nu or omologa oare autorităţile montane din zona această variantă de ajuns pe Vârful Ugerului, realizând astfel un circuit din Colţeşti. Poteca nu-i deloc grea, dar extrem de pitorească.

Când se termină pădurea, lasă loc pantelor molcome şi înierbate, tivite cu arbori răzleţi, ale Dealului Cireşului (1239 m); îl traversăm şi-l coborâm, pentru a întâlni la ora 17:15 un bolovan al marcajelor: banda roşie care vine printre muchia aleasă de noi şi Padina Merilor Mici şi continuă până la Cabana Cheile Râmeţului (probabil la fel de mai-mult-lipsă cum am avut şi noi parte de el), respectiv banda albastră care vine de pe Dealul Ursoaica şi coboară în Colţeşti prin Cheile Siloşului. Acest traseu este şi cel pe care-l urmăm noi, în timp ce avem în faţă un ditamai norul negru şi certitudinea că de data asta nu mai scăpăm. Poteca prin chei este clară şi bine marcată, motiv în plus să accelerăm pe coborârea care pierde repede altitudine. Trebuie totuşi să ne oprim când încep să cadă primii stropi mari şi, aflaţi încă la adăpostul pădurii, să ne punem husele şi hainele de ploaie. Potopul vine curând, cu o perdea deasă de apă care lasă apoi loc grindinii răpăitoare. Noi continuăm să mergem pe sub frunzişul care nu prea mai are cum să ne apere, până când poteca, transformată în drum lat forestier plin de apă şi noroi, ajunge în dreptul unui loc de campare unde încă miroase a friptură. Se pare că altora le-a stricat ploaia planurile mai ceva ca nouă… Acolo se cam termină şi pădurea, dincolo de care rafalele se desfăşoară fără milă. E clar, mai stăm ceva aici, la adăpostul vreunui trunchi mai gros şi mai înclinat. Măcar avem ce vedea dacă ne iţim puţin nasul, căci imediat în faţă-stânga este dealul pe care se află ruinele Cetăţii Trascăului – avanpost de apărare împotriva tătarilor, ridicat în prima jumătate a secolului al XIII-lea pe soclul greu accesibil al unor pereţi stâncoşi. În mod normal, am fi ajuns şi noi la cetate, dar vremea urâtă ne face s-o lăsăm pe altădată.

Furtuna se potoleşte cât de cât abia pe la ora 18:30, ocazie cu care o luăm la pas grăbit spre Colţeşti, până unde cred că mai facem un sfert de oră. Din Colţeşti însă lucrurile devin neplăcute, pentru ca ne despart vreo patru kilometri de Rimetea şi nimeni nu-i extraordinar de încântat, mai ales aşa uzi şi obosiţi cum suntem. Andrej şi Magda au cel mai puţin chef şi se opresc la crâşma din Colţeşti pentru un „ceai” tradiţional – palincă de-a locului, în timp ce noi continuăm drumul în marş forţat spre corturi. Noroc că acolo ne aşteaptă un duş cald, înainte de a ne schimba în haine uscate.

Între timp apar şi Oana şi Marius, care încearcă să ne explice fără prea mult succes pe unde au luat-o ei şi unde i-a prins o rafală zdravănă de grindină de s-au apărat cu ajutorul rucsacilor. Ei ar mânca acum ceva cald (nu încălzit la primus), Hike e şi el amator, iar ideea îmi surâde şi mie, aşa că ne urcăm în maşina lui Marius şi revenim în Colţeşti, la un han-restaurant pare-se celebru: Conacul Secuiesc. Adevărul este că şi arată a conac ţărănesc, impunător şi dichisit în stil tradiţional, iar mâncarea este multă şi bună – dar şi preţurile pe măsură, destul de mari pentru un loc uitat de lume. Apoi, cu burţile pline şi cu câteva pungi cu brânzeturi cumpărate de la rulota din curtea conacului (fabrica de lactate Torockoi este între cele două sate), revenim la corturi pentru un somn adânc printre alte reprize de ploaie; încercăm să ne odihnim cu toţii cât putem, pentru că mâine aproape sigur ridicăm ancora.

Sâmbătă dimineaţa constatăm cu bucurie că ploaia s-a oprit şi, cât ne învârtim noi cu mic-dejun, strâns bagaj şi făcut planuri, corturile se usucă complet. Vremea bună ne îndeamnă să ne ţinem de obiectivul iniţial, Cheile Râmeţului, aşa că trebuie să ne reluăm locurile în maşini, dar nu înainte de a cumpăra de la gazda noastră câţiva litri de palincă. Prima oprire o facem la Conacul Secuiesc, de unde vor să cumpere şi ceilalţi caşcaval maturat (între şase luni şi doi ani, de unde şi gustul mai fraged sau mai dur, în stilul brânzeturilor franţuzeşti, dar fără mucegai). Problema este că dugheana e deschisă, dar vânzătoarea lipseşte şi, deşi un ospătar ne anunţă că va veni imediat, trece aproape un ceas până părăsim parcarea – şi iată cum ne prinde miezul zilei tot la Colţeşti. Nu-i bai, îmi fac de lucru cu florile ce împodobesc grădina şi scaunele pictate de meşteri populari, în timp ce Magda realizează un adevărat portativ din plastilină.

Odată repuşi în mişcare, îmi ţin cu greu pleoapele deschise şi până la urmă cedez somnului, din care mă trezesc când ajungem în parcarea Mănăstirii Râmeţ. Nu ne oprim însă acolo, ci continuăm pe drumul forestier plin de hârtoape care însoţeşte în amonte valea Râului Geoagiu. Acum luăm şi decizia de a nu înnopta acolo, întrucât de mâine se anunţă cod portocaliu de ploi şi nimeni nu vrea să-şi ştie maşina prin şleaurilea astea. Parcăm în poiana cu zona de campare ce precede intrarea în Cheile Râmeţului şi luăm în considerare cele câteva variante: circuit prin chei (care mie mi-ar surâde dacă n-ar fi apa atât de mare), cheile doar pe Brâna Caprelor dus-întors (care nu mă încântă în mod deosebit, chiar dacă au trecut şase ani de când am mai fost aici – cu toată frumuseţea brânei şi a cheilor, prefer să văd ceva nou) sau traseu până în apropierea Pietrei Cetii, o piramidă stâncoasă pe care am zărit-o şi ieri la un moment dat.

Hike, Monica, Sebe, Oana şi Marius îşi pun sandalele şi se pregătesc de circuit. Voi afla mai târziu că atunci când intră considerabil în apă decid să se întoarcă şi să facă brâna dus-întors. Cum Sebe estimează un timp mult prea mare pentru asta, Oana şi Marius, care oricum trebuie să plece din seara asta, renunţă şi o iau pe lungul drum spre casă. Monica şi Hike se apucă de brâna pe care o termină mult mai repede decât aprecierea lui Sebe, în timp ce acesta decide că vrea şi el spre Piatra Cetii şi o ia de unul singur după grupul care alege acest traseu. Grupul – adică Vlăduţ, Livia, eu, Magda şi Andrei. Iată o gaşcă cu adevărat independentă… Măcar de data aceasta toată lumea e în acord.

Începem deci urcuşul de pe vale, de la aproximativ 500 de metri altitudine; facem dreapta (în sensul de curgere a apei) pe cruce galbenă, pe piciorul orientat nord-sud între valea Pârâului Vulturilor şi cea a Pârâului Cuţitelor. Este deja ora 14, aşa că ne grăbim puţin şi facem pauze cât mai scurte în timp ce urcăm susţinut prin pădure, traversăm Poiana Înăceştilor, urmăm pentru scurt timp un drum forestier soios şi, ghidaţi de marcajul cât de cât bun, ieşim lângă o cruce de lemn pe muchia dealului ce străjuieşte cătunul Tecşeşti (900 m). Abia aici, la fix o oră de la pornire, facem un popas prelung, numai bun să admirăm satul răsfirat, casele cu acoperişuri de paie, vitele care pasc nestingherite şi profilul pe jumătate ascuns al Vârfului Piatra Cetii (1233 m). Facem un calcul rapid şi tragem concluzia că ne-ar lua prea mult timp să ajungem chiar şi numai la baza lui, pentru că mai întâi trebuie să coborâm în valea ce străbate cătunul, s-o traversăm şi să urcăm din nou.

Pe de altă parte, parcă e prea devreme să facem cale întoarsă la maşini. Aşa că Vlăduţ vine cu propunerea de a ne înapoia pe o bandă roşie care leagă Tecşeşti de Mănăstirea Râmeţ. Andrej şi Magda preferă însă să revină la parcare pe aceeaşi cruce galbenă, chiar dacă Vlăduţ se oferă să-l însoţească pe Andrej de la mănăstire în scopul recuperării maşinii. Până una alta, coborâm cu toţii spre sat, mai întâi pe o curbă de nivel spre dreapta, din care ne desprindem la un moment dat drept în jos, la stânga, prin livada neîngrădită a cuiva, până într-unul dintre drumurile satului. Cei care n-au mai văzut cătune din singurătăţile Occidentalilor, trebuie spus că nu sunt sate compacte, cu case gard în gard, lume multă pe uliţe şi larmă veselă. Din contră, între două case mergi minute în şir prin livezi, rar vezi ţipenie de om sau câine, şi mai rar vreo maşină împotmolită şi uitată de vreme, iar despre magazine şi birt nici nu poate fi vorba. Noi speram totuşi să dăm de cârciumă pentru o bere rece, dar ne trec repede iluziile. Pentru cine să fie crâşmă, dacă locurile sunt pustii?

În timp ce ocolim cu respect temător o pereche de boi enormi, apare şi stăpânul lor care ne indică drumul „ăl mai lung” spre mănăstire, mirat totuşi că vrem să-l urmăm pe acela. Când întrebăm de magazin în sat, primim un răspuns foarte interesant: „Nu e. Dar mai bine aşa. Dacă ar fi, ar fi şi prostii, şi ţigări, şi chimicale, şi beutură. Aşa be fiecare ce-şi face acasă…”

În vatra satului, adică acolo unde se ridică bisericuţa, ne despărţim. Andrei şi Magda caută o potecă care să-i scoată înapoi la crucea de lemn, iar mai târziu aflăm că pe acolo se întâlnesc cu Sebe pornit pe urmele noastre şi revin împreună la maşini. Noi trei continuăm pe drum spre est, trecem prin Cheile Tecşeştilor şi căutăm prima cărare mai acătării care să se desprindă la stânga. O găsim după o cădere de apă, însă este ocupată de o mică cireadă de vaci care se blochează din cauza noastră, unele în coborâre, altele în urcare – oare or şti să dea cu spatele? Urmează repede o casă solitară (numărul 36) şi decidem să începem urcuşul prin livada acesteia. Este ora 16:15 şi ar cam fi cazul să ne grăbim, aşa că ne opintim ceva pe panta destul de abruptă a Pleşei la Răchite până când ieşim în poiana relativ plată unde pasc o iapă şi mânzul ei. De aici, urcuşul se domoleşte, se încadrează pe curba de nivel dintre o stână şi o gospodărie locuită şi iese într-un drum lat de care unde vedem banda roşie ce vine din Răicani; am scăpat deci de un ocol până acolo.

De acum efortul este minim, doar ce ne mai oprim pentru fotografii ale acestui loc desprins parcă din rai. Ne întâlnim cu doi oameni veniţi de la cules de narcise de sub Vârful Prisecii, iar aceştia ne indică poteca pe unde am putea ajunge şi noi acolo; cu toată ispita frumoaselor flori albe, spunem pas şi ne vedem de drum, că mai avem ceva din traseul care practic ocoleşte coama de stâncărie cuprinsă între Vârful Prisecii (1150 m) şi Vârful Lat (1048 m). Urcăm şi coborâm uşor, pe lângă pomi plini de parfum şi coţofene sturlubatice, până când ajungem la un punct de belvedere, acolo unde se întâlnesc coamele dealurilor Obârşiilor şi Florilor. Este şi locul unde poteca îşi schimbă direcţia spre stânga (nord-vest) şi, cum ceasurile s-au făcut 17:15, hotărâm să luăm o mică pauză de gustare, mai ales că e ultimul moment când putem privi Piatra Cetii şi plaiurile de sub ea.

După un sfert de oră ne reluăm drumul, traversăm o pădure rară din care ieşim chiar la baza unui versant stâncos bordat cu mult grohotiş (pe care tocmai se aventurează un grup de turişti gălăgioşi), iar la câteva minute după ora 18 ajungem în alt cătun risipit şi cvasi-părăsit, Faţa Pietrii (750 m) – extrem de pitoresc şi aceasta, iar eu constat că ne aflăm la un autentic muzeu al satului. Aici, pentru că alegem drumul mai bine bătut, pierdem o vreme marcajul, dar, la indicaţiile singurului om pe care-l vedem, coborâm într-o potecă paralelă şi-l regăsim acolo. Urmează un episod „haios” şi cu nivel maxim de adrenalină, când dăm de un mic grup de vaci păzite de un tăuraş nu foarte impunător, dar nervos nevoie mare, care ne face să urcăm în doi timpi şi trei mişcări versantul din stânga, până ne băgăm în spatele unui pâlc de copaci de unde nu ne mai poate vedea. Noroc că, în furia lui, se împiedică de malul de pământ cam înalt, altfel ar fi şi mai urâtă treaba… Din ascunzătoarea noastră, căutăm variante prin care să ocolim familia bovină aşa vajnic apărată, dar totuşi să nu pierdem poteca.

Ieşim astfel pe un platou despădurit de unde avem o perspectivă cuprinzătoare asupra Cheilor Mănăstirii: abruptă, colţuroasă şi superbă imagine, cu stânca aspră şi golaşă care parcă se naşte din verdeaţa abundentă a plaiurilor şi văilor. Reintrăm în poteca marcată şi începem să coborâm mai repede, pe panta tot mai pronunţată ce intră până la urmă într-o pădure tânără. Auzim deja zgomote de la pensiunile din vale şi apa Geoagiului, umflată după ploile din ultimele zile. Cu cât ajungem mai jos, cu atât căutăm mai interesaţi un loc de cort pentru la noapte dar, deşi după ce trecem de un craniu de vacă aşezat strategic pe un bolovan panta se înmoaie, singurele poieni cât de cât drepte sunt îngrădite. Fără succes deci, ieşim în şoseaua pe care trebuie să mai mergem un pic şi, la ora 19, trecem podul spre Mănăstirea Râmeţ.

Îmi amintesc că acum şase ani am fost impresionată de această mănăstire, aşa că nu ezit s-o vizitez din nou, chiar dacă sunt plină de noroi şi arăt ca adunată de pe gârlă. Fondat în prima jumătate a secolului al XIII-lea, lăcaşul de cult a devenit ulterior cel mai puternic centru ortodox din Transilvania aflată sub ocupaţie maghiară şi habsburgică, motiv din care a fost asediată în repetate rânduri. Nu ne miră deci aspectul de ziduri de cetate pe care-l au chiliile, de jur împrejurul celor două biserici: cea veche, mică şi albă, în stil romanic-bizantin, lângă care s-a ridicat la sfârşitul secolului al XX-lea cea nouă, neo-bizantină, superb pictată în interior şi străjuită de o turlă zveltă şi brodată. După un scurt periplu în biserica nouă şi pe aleile mărginite de flori, ne reîntâlnim cu toţii în parcare şi pornim în jos cu maşinile, sperând să găsim pe lumină o poiană ferită, pe malul râului, unde să putem campa.

Norocul ne surâde şi, chiar în lângă o stupină, aflăm locul dorit – tocmai bun, lângă apă, dar ascuns de privirile indiscrete de pe şosea. Punem corturile, mâncăm o cină frugală cu ce ne-a mai rămas prin traistă şi, datorită băieţilor cu iniţiativă, avem şi foc de final de tabără. De mâine se anunţă potop curat, aşa că plănuim să ne trezim cât de devreme pentru a nu ne prinde urgia pe drum. Ploile se pornesc pe la ora 2 noaptea şi, după un prim tur de forţă, se liniştesc spre dimineaţă, când dăm cu nasul de o mocănească insistentă şi infinită. Vrem, nu vrem, trebuie să strângem aşa corturile şi o luăm din loc.

Oprim în Aiud să vizităm Cetatea Aiudului, ridicată în secolul al XVI-lea ca fortificaţie în jurul bisericii calvine. Acum însă edificiul se află în renovare şi nu putem vizita niciunul dintre cele nouă turnuri dedicate breslelor ce defineau cândva aşezarea transilvană. Tot ce putem face este să intrăm pentru scurt timp în biserica gotică extrem de simplă, sobră şi cufundată în tăcere. Prin ploaia măruntă, dăm un tur curţii mari şi revenim la stradă, de unde facem un scurt drum la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi – o frumoasă miniatură neo-bizantină inspirată Sfânta Sofia din Constantinopol, construită la începutul secolului al XX-lea imediat după unirea Transilvaniei.

Cei din maşina lui Andrej vor să se mai oprească în diverse localităţi, dar Hike, Sebe, Monica şi cu mine decidem să ne vedem de drum, oarecum demoralizaţi de ploaia interminabilă. Nu pot spune decât că mă bucur, pentru că nu sunt deloc adepta vizitelor pe fugă, ci îmi place să savurez o experienţă urbană. Iar acum nu-i nici timp (e mult de condus până acasă), nici vreme bună. Aşa că o ţinem lungă până la Râmnicu Vâlcea, iar Sebe propune să mâncăm la Hanul Haiducilor, unde s-a bucurat în trecut de cei mai buni papanaşi. Îl credem pe cuvânt şi adjudecăm locul pentru masa de prânz. Concluzia finală: restaurantul arată bine cu borcane cu murături şi decor popular, muzica e cam tare, preţurile sunt mari, comanda vine greu, mâncarea e acceptabilă dar nu spectaculoasă, chelnerii sunt necivilizaţi, la baie nu-i apă caldă şi nici hârtie (la femei), de când umbla Sebe prin ţară s-a schimbat cofetarul şi papanaşii sunt cel mult mediocrii, iar pe nota de plată oamenii nu se sfiiesc să dea o sensibilă ţeapă. De evitat.

Restul drumului îl parcurgem repede până când ajungem pe la jumătatea autostrăzii, unde parcă se rup norii de sub cel mai clar curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Probabil că tocmai din cauza furtunii au culorile sale aşa o intensitate. Şoseaua se blochează de parcă ar fi oră de vârf în Bucureşti, aşa că Hike ia decizia să continuăm prin Găeşti – Bâldana – Chitila; nu ştim dacă e mai scurt, dar măcar avem impresia că ne mişcăm. Intrăm pe seară în capitală, convinşi că asta a fost ploaia, până când ajungem pe Ştefan cel Mare unde îi mai dă o răpăială tocmai bună să mă facă fleaşcă de la maşină până la bloc. Nu de alta, dar să compenseze faptul că, în ciuda prognozei, am avut parte de vreme bună la munte şi de o tură pe cinste.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s