Amon Amarth, Hypnos & GOD (Arenele Romane, Bucureşti)

În luna aprilie am adjudecat un singur concert, aşa că trebuia să fie unul de „substanţă”. Printre greii cei mai accesibili (a se citi: melodioşi, catchy, simpatici) ai death metal-ului, suedezii de la Amon Amarth ne vizitează din nou, în turneul de promovare al unui disc care, chiar dacă nu de referinţă pentru metal, este excelent compus: Deceiver of the Gods. Iată deci o reîntâlnire cu Amon Amarth într-un moment cât se poate de bun, după spectacolul absolut demenţial de la Clisson (în 2009) şi seara memorabilă de la Bucureşti (2011).

În deschidere, GOD are un recital asemănător cu cel din toamnă, de la Maximum Rock Festival, dar ceva mai scurt. Nimic nou în periplul uşor confuz ideatic între Moldova lui Ştefan cel Mare şi neopăgânismul cu trimitere la Dacia; dar un show încântător şi cu multe cârlige, auditive şi vizuale: metal bine închegat între cele două chitare peste care vioara şi clapa suprapun teme etno-folclorice, secţie ritmică riguros punctată, vocea pătrunzătoare a lui Constantin „Castor” Lăpuşneanul dublată de backing cu efect, făclii, coregrafie (iele să fie?), fum şi binecunoscuta forţă de comunicare cu publicul a trupei ieşene. Spectacolul, deşi de numai jumătate de oră, este cât se poate de încins şi aproape nimeni nu observă că, în vâltoarea muzicală, una dintre corzile vioarei cedează.

Când spui Cehia şi metal, cred că primul nume care-ţi vine în minte este Vader. În seara aceasta însă mai adăugăm unul, poate nu la fel de valoros, dar cu siguranţă de luat în seamă: Hypnos. Pe cât de coloraţi au fost ieşenii, pe atât de monocromatici sunt cei patru cehi, efectul nefiind însă unul de plictiseală, ci de monolit clasic death metal. Old school, s-ar putea spune, rapizi, tehnici şi de neoprit, cu o serie consistentă de „fraze” muzicale de remarcat şi dese influenţe thrash. Fără a fi o trupă originală sau inovatoare, Hypnos face bine ceea ce face, cu încredere şi sinceritate; sunt convinsă că unui public de nişă îi spune chiar mai multe, dar spectatorilor de ocazie, ca cei din seara aceasta, le rămân în minte două fragmente: In Blood We Trust şi In Love with Death, numai bune pentru a justifica prezenţa cehilor ca trupă de deschidere în turneul european Amon Amarth.

Pe un fundal cu referinţe războinice, înconjuraţi de fum, suedezii nu stau la prea multe discuţii: încep în forţă promovarea albumului cu Father of the Wolf. Este şi păcat ca, dacă ai un disc atât de bun, să nu-l scoţi la înaintare, iar cele mai convingătoare în această privinţă sunt Deceiver of the Gods şi Warriors of the North; pentru un tablou cât mai complet, Amon Amarth adaugă în setlistul serii As Lock Falls, Coming of the Tide şi Blood Eagle, astfel încât mi se confirmă şi live ceea ce constatasem deja în căşti: super album.

Prin statura masivă, personalitatea expansivă şi energia debordantă, figura centrală este – deloc de mirare – solistul Johan Hegg, acel bărbos simpatic care, cu brăţările late din piele, cornul sculptat de la brâu şi vocea tunătoare ne propune o melodioasă călătorie death metal prin lumea vechilor vikingi. Cum este ziua lui de naştere, publicul îi cântă „happy birthday”, pentru ca mai târziu să vină şi surpriza din partea organizatorilor: tort şi şampanie, şampanie care aterizează, evident, pe spectatorii din primele rânduri. Aşa cum însuşi Hegg constată: cum să-ţi petreci mai frumos ziua decât pe scenă? Alăturii îi sunt cei doi chitarişti ale căror riff-uri ţes legendele muzicale şi bombasticele imnuri de luptă – Olavi Mikkonen şi Johan Söderberg, precum şi sectorul ritm-balans asigurat de basistul Ted Lundström şi bateristul Fredrik Andersson. Fiecare îşi face treaba exemplar şi, deşi Hegg este permanent în centrul atenţiei, senzaţia de echipă omogenă nu părăşeşte nicio clipă auditoriul.

În afară de importanţa acordată de Amon Amarth ultimului album, periplul prin istoria trupei merge destul de mult în urmă, până în 2002; ce-i drept, accentul cade pe Surtur Rising (For Victory or Death, The Last Stand of Frej, Destroyer of the Universe şi War of the Gods) şi Twilight of the Thunder God (Guardians of Asgaard, Varyags of Miklagaard şi piesa-titlu la bis), suedezii intuind corect că piesele ceva mai noi sunt şi cele care animă mai puternic publicul. În această privinţă, merg direct la ţintă, pentru că asistenţa este într-o continuă fremătare, head-banging-ul permanent, iar mosh-pit-urile frecvente, ca să nu mai vorbesc despre spectatori purtaţi pe braţe sau copii urcaţi în cârca însoţitorilor lor, de unde dau din cap cu râvnă. În mod clar, Amon Amarth este o trupă de concert, prin atmosfera electrizantă creată şi prin implicarea publicului în manifestarea artistică.

Runes to My Memory şi Cry of the Black Birds completează istoria, precum şi Death in Fire (cea mai veche piesă a concertului) sau, pe final, The Pursuit of Vikings, un imn la care suntem invitaţi să cântăm cu toţii, fie că ştim, fie că nu ştim versurile: nimeni nu-şi va da seama, e death metal – ne asigură complice Hegg. În acest fel, seara se termină cu un enorm cor care cântă la unison refrenul uneia dintre cele mai cunoscute piese Amon Amarth – un hit, am zice. La sfârşit, îmi spun din nou: concertele Amon Amarth nu sunt de ratat, cu atât mai mult cu cât realizările discografice menţin sus ştacheta death metal-ului melodios, cu priză la un public extins.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s