Munţii Ciucaş

Există câteva trasee în Munţii Ciucaş destul de rar bătute de călători, situându-se oarecum în afara potecilor spectaculoase care înconjoară vârful cel mai înalt al masivului. Chiar dacă nu le include pe toate (ar fi şi imposibil în două zile), tura propusă de Adriana pe carpati.org mi-a făcut serios cu ochiul şi, ştiind că ar putea-o tenta, am trimis un link al turei şi către Bacea. Nu mică îmi este surpriza când aflu, cu vreo două zile înainte de plecare, că şi Maria e interesată şi, mai mult, vom merge toate trei cu aceeaşi maşină – probabil spre disperarea ulterioară a lui Dănuţ, despre care sunt convinsă că nu are cum adormi la volan când în spate e aşa gălăgie.

Drumul către Cheia este destul de liber, cât îmi pot da eu seama între reprizele de somn. Parcăm alături de alţi participanţi la tură în faţa pensiunii Nicos, aşteptăm să ajungă toată lumea, ne echipăm şi, în jur de 9:30, pornim la drum. Prima parte a traseului de astăzi îmi e cunoscută: crucea roşie care parcurge practic tot masivul între Cheia şi Podul Teslei şi care se alătură benzii roşii dintre Tabla Buţii şi Pasul Bratocea în lista celor mai spectaculoase masive din Ciucaş. Pe stâlpii de pe uliţa satului ce trece pe lângă pensiune vedem deja crucea roşie şi banda albastră, aceasta din urmă însoţindu-ne azi doar o parte din drum. Urmăm deci uliţa până la intersecţia cu DN1A (aproximativ 875 m altitudine), traversăm şoseaua, facem uşor dreapta prin pădure şi întâlnim indicatoarele turistice, care ne arată drumul spre o mică mlaştină ce precede traversarea peste Pârâul Zăganul. De acolo începem să urcăm destul de lejer spre Piscul Turiştilor, pentru ca apoi, odată cu o virare mai accentuată spre stânga (nord) să ne încadrăm pe Culmea Buzăianu. Aici urcuşul devine mai susţinut, pentru că panta, deşi uneori îndulcită de serpentine, este ceva mai abruptă. După mica şa în care traseele se despart, banda albastră desprinzându-se la dreapta spre Poiana Valea Stânei, câştigăm destul de repede altitudine şi începem să vedem cum, în sus, pădurea se răreşte. Partea cea mai abruptă a traseului forestier se concretizează cu ieşirea în golul alpin, invadat de brânduşe, viorele şi ghiocei. Nu după mult timp, ajungem la Stâna din Zăganu (1346 m), înmatriculată corespunzător conform numărului de la intrare. A trecut o oră şi jumătate de la plecare, aşa că un popas e binevenit, mai ales că peisajul, acum descoperit de codru, începe să emită pretenţii.

La 11:30 ne reluăm urcuşul, pe poteca ce taie coama spre dreapta, uneori în serpentine, spre culmea muntelui, pe la obârşia Pârâului Şipotele. Chiar dacă aici depunem ceva efort, relieful ne distrage atenţia de la acesta, pentru că apar formele ciudate specifice Ciucaşului; în plus, după jumătate de oră, înainte ca poteca să îşi schimbe direcţia spre stânga, ne odihnim puţin într-un punct de belvedere (în şaua largă dintre Culmea Zăganu şi Colţul Vânătorului), de unde se vede locul de înnoptare de sub Tabla Buţii – pare atât de aproape, dar totuşi atât de departe când ne gândim că nu vom ajunge la el de aici, în linie dreaptă. Mai departe, păşunea alpină alternează cu stâncile şi cu limbile de pădure, pentru ca, după o cuşmă stâncoasă, ultimul tronson să cedeze aproape total locul împărăţiei pietrelor. Ieşim astfel acolo unde se desprinde un triunghi albastru pe valea sălbatică a Pârâului Sterp (vorba Adrianei: pasul şi metrul altitudine), alt loc de belvedere unde zăbovim mai mult, pentru a prânzi de ora 13. Dintre conserve, legume şi dulciuri, ne mai aruncăm din când în când privirea către depărtările închise fie de Munţii Grohotiş şi, mai aproape, Vârful Ciucaş, fie de Munţii Siriului împărţiţi în două de Poarta Vânturilor; în jos, se vede pe de-o parte Cheia, cam invadată de pâclă, pe de alta un tăpşan din Poiana Valea Stânei, sub culmile Tătaru şi Tătăruţu.

Cu rezervele de energie refăcute, ne reluăm drumul într-un urcuş mult mai potolit decât cel de până acum. În scurt timp urcăm prin cele două ramuri ale unui horn săpat larg de ploaie în stâncă, apoi coborâm pe faţa opusă pentru a traversa singura parte a traseului unde mai întâlnim zăpadă. Aceasta e moale şi apoasă, semn că şi zilele ei sunt numărate, chiar dacă se află pe faţa umbrită a muntelui. Curba de nivel ne duce pe sub Vârful Zăganu (1725 m), după care trecem prin strunga formată de un colţ stâncos cu muchia principală: Poarta de Aramă (1817 m). Rămânem pe faţă vestică a culmii, traversăm pasajul de stâncă asigurat şi numit La Lanţuri, pentru ca apoi să ne reluăm urcuşul – mai leneş sau mai susţinut, spre Vârful Gropşoarele (1883 m). Aici ajungem la ora 14, după ce lăsăm în urmă Piatra Vulturilor. Momentul de popas este scurt şi ni-l rezervăm în special pentru a inspecta cele două refugii de tablă, revopsite de curând şi utile în caz de vreme neprielnică, precum şi pentru un cuprinzător tur de orizont. În ciuda pâclei care împânzeşte aerul, putem admira semeţul Vârf Ciucaş cu tigăile care-i întăresc baza, Piscul Gropşoarele care se desprinde de sub noi cu aliniamentul său de colţi de piatră spre Valea Tâmpei, Munţii Grohotiş-Neamţului şi Munţii Siriului în depărtări.

O vreme, crucea roşie ba coboară lent, ba menţine altitudinea şi ajungem astfel în punctul numit La Răscruce (1805 m), acolo unde se unesc cu această porţiunea a crestei poteca ce străbate Muntele Roşu (triunghi roşu), Culmea Stâncoasă, Culmea Şuviţele şi valea Pârâului Alb (cu un ipotetic triunghi albastru). Coborârea se accentuează, dar şi noi ne grăbim puţin pentru că, deşi soarele alternează cu norii şi vremea s-ar putea numi în general bună, vântul specific Ciucaşului bate cu putere, rece şi neprimitor. Nu o dată am zis că dacă nu te-a bătut vântul n-ai fost în Ciucaş, iar acum repet asta în timp ce întind pasul la vale, spre Şaua Gropşoarele (1663 m). Aici ajungem la orele 14:30 şi abandonăm repede ideea de a ne odihni chiar în şa. Ne tragem ceva mai jos, căutând un oarecare adăpost în care să ne putem bucura de razele unei după-amiezi de primăvară. În faţa noastră se întinde o vale largă, în care se amestecă extrem de frumos culorile: roşcatul tufelor uscate de smârdan, galbenul ierbii alpine de anul trecut, verdele închis al coniferelor, violetul tern al foioaselor desfrunzite, albul zăpezii, cenuşiul norilor şi al stâncii, albastrul cerului. Dincolo de acestea, pâcla de pe Siriu s-a mai destrămat şi acum se vede clar cum Poarta Vânturilor desparte Mălâia de Bocârnea.

După o gustare scurtă, ne reluăm drumul pe o potecă nemarcată, dar evidentă, care străbate faţa sudică a Culmii Albele, ajunge pe un prag în dreapta Pietrei Laptelui de unde se zăreşte faţa mai rar observată a Vârfului Ciucaş şi se încadrează apoi pe un picior secundar pentru a se opri, după o coborâre accentuată, lângă Curmătura Stânei (1457 m); este ora 15:30. Aici, pe un plai înţesat de brânduşe de un violet transparent în soarele scăpătat, întâlnim banda albastră după care ne vom ghida o vreme prin Cheile Văii Stânei; ceva mai sus, chiar în curmătură, banda roşie s-a desprins pe Culmea Văii Stânei, ocolind astfel cheile pe la Colţii Boncuţei. Urmăm deci banda albastră, mai întâi pe o curbă de nivel, apoi printr-o poiană în care ne abandonăm o vreme brânduşelor şi ghioceilor, coborâm prin pădurea rară şi, fără a ne da seama exact când, intrăm în strânsoarea cheilor. Acestea nu au pasaje tehnice şi, cum apa lipseşte acum aproape complet, nu pun niciun fel de problemă, dar sunt extrem de sălbatice: bolovani amestecaţi cu nisip aluvionar, trunchiuri de copaci prăbuşite de vreo furtună, praguri dispuse în trepte, pereţi apropiaţi de stâncă, acoperişuri ample de piatră, canioane de calcar şi conglomerat – totul la umbra tainică a pădurii. Îmi place acest traseu: este foarte pitoresc şi, surprinzător, bine marcat. Sfârşitul cheilor este marcat de un tăpşan larg şi înverzit pe malul Pârâului Stânei, unde soarele ajunge ceva mai des. Ne regrupăm cu toţii şi pornim pe poteca ce se transformă repede într-un larg drum forestier care traversează apa pe un pod trainic şi dă în Poiana Valea Stânei. Este ora 17:30 când ajungem în partea superioară a poienii; nu continuăm până la Casa Vânătorului, ci o luăm pe primul drum forestier la stânga şi ne lăsăm purtaţi de panta sa ascendentă, molcomă, timp de jumătate de ceas până în Pasul Boncuţa (1078 m). Aici întâlnim banda roşie, extrem de sporadică. Poposim scurt şi îmbucăm ceva la repezeală, pentru că avem şanse să ajungem la locul de campare fără să aprindem frontalele.

De acum urmăm banda roşie, de fapt un alt drum forestier (situat între Pârâul Boncuţa şi Pârâul Fetei), mult mai abrupt şi mai nămolit, în care buştenii târâţi au lăsat răni adânci, pline de apă şi noroi. Ocolim pe cât putem brazdele şi ne menţinem pe „drumul principal”, adică ignorăm desprinderea spre dreapta de la un moment dat (de fapt, drumurile se reunesc mai sus, dar acel ocol nu are niciun sens). Într-un loc unde panta lasă loc unui prag, decidem o regrupare şi observăm că cei rămaşi puţin în urmă nu mai apar. Mihai face uz de aptitudinile sale de maratonist şi, fără bagaj, o ia la fugă în vale. Reapare după ceva timp cu un rucsac ce nu-i aparţine şi cu restul lumii alături: Cristinei i s-a făcut rău, nu mai poate respira şi avem impresia că intră în panică. Adriana reuşeşte s-o calmeze şi, când lucrurile încep să revină la normal, pornim din nou la drum; ceva mai târziu, după alt moment delicat, Mihai decide că rucsacul acela rămâne la el până la oprirea finală. Mult nu mai e de urcat, doar că trebuie să fim atenţi să nu încurcăm borcanele: la o curbă mai amplă la stânga a drumului, tentaţia e s-o iei în direcţie opusă – dar de acolo începe trasul marcat cu cruce roşie pe care vom coborî mâine; acum trebuie să urmăm drumul larg şi, în scurt timp, ajungem iar în golul alpin, de unde putem privi lumina roşie, tot mai pală, ce îmbracă Gropşoarele-Zăganu. Panta scade până la a deveni o curbă de nivel ce se uneşte cu creasta Muntelui Tătaru la Tabla Buţii (1340 m) – fost punct de frontieră, cu vama aferentă.

La Tabla Buţii facem stânga şi, în timp ce străbatem drumul de culme, lumina serii scade tot mai mult şi întunericul începe să cuprindă şi zonele neîmpădurite. Din fericire însă, la 19:30 zărim Cimitirul Eroilor cu gardul său văruit în alb şi poteca ce se desprinde spre izvor şi spre locul de campare, chiar lângă o scenă din beton. Aflu că acolo are loc, pe 6 august (Schimbarea la Faţă),comemorarea eroilor ucişi la Tabla Buţii, dar mie mi se pare aşa păcat să strici peisajul pitoresc şi liniştit din jurul izolatului cimitir. Nu mai avem ce face şi aprindem frontalele, instalăm corturile, ne schimbăm în haine călduroase şi încropim o cină. Cei mai practici adună lemne de la liziera pădurii din apropiere şi aprind focul binefăcător. Adriana şi Tibi vor să doarmă afară, bivuac sub scenă, aşa că focul le va face şederea mult mai plăcută, dar până una-alta ne înfiinţăm cu toţii lângă flăcări, iar unii meşteresc şi câteva frigărui. Nu este foarte târziu când mă retrag la somn, dar ştiu că în noaptea aceasta se trece la ora de vară, deci somnul meu va fi scurtat cu un ceas. Afară, sub cerul spuzit de stele, s-a lăsat bine frigul, amplificat de umezeală; bine că nu bate şi vântul. În cort temperatura e acceptabilă, aşa că mă bag în sacul de puf cu toate extremităţile calde. Peste noapte însă se simte că e martie şi eu sunt singură în cort, căci mă trezesc cu picioarele îngheţate – nu poate urma decât un somn chinuit, în reprize nu prea odihnitoare, unde mai pui că spre dimineaţă aud cum cineva sparge lemne pentru focul muribund. Din fericire, îmi dau seama de la început ce se întâmplă şi nu mă sperii, dar somnul îmi e compromis de toată adunătura asta de factori. Când Bacea mă întreabă dacă nu vreau să vin să văd răsăritul îi spun că nu ies din cort nici dacă mă împuşti şi abia când soarele încinge tenta mă extrag din sac pentru micul dejun; acum îmi este mult prea cald, doar picioarele sunt tot bocnă.

În timp ce se strânge tabăra, grupul se desparte în două: o parte ne ţinem de planul iniţial cu urcare înapoi în culmea Muntelui Tătaru (variantă pe care eu o susţin, pentru că aseară n-am mai apucat să văd mare lucru pe sus), ceilalţi aleg coborârea mai scurtă pe valea Pârâului Cetăţii; urmează să ne reîntâlnim în Poiana Valea Stânei. Pe când molfăi la nişte cârnaţi de Pleşcoi, dau o tură scurtă la izvor şi la Cimitirul Eroilor de la Tabla Buţii (Ceraşu, Prahova). În acest loc puţin umblat sunt înmormântaţi ostaşi cunoscuţi şi necunoscuţi, din ambele tabere, ucişi chiar aici, în luptele din timpul Primului Război mondial, în octombrie 1916; în urma bătăliilor, preotul Vasilescu din Slon a străbătut munţii cu căruţa, a adunat morţii indiferent de naţie şi i-a înmormântat creştineşte în gropi individuale sau colective, în micuţul cimitir. Să nu uităm că ne aflăm în apropierea fostei graniţe dintre Principatele Române şi Transilvania, iar Vama Buzăului este la o aruncătură de băţ; în plus, aşa cum am mai spus, însăşi Tabla Buţii era punct vamal de frontieră. Cimitirul este mic, ordonat milităreşte, de o curăţenie desăvârşită, umbrit de câţiva molizi înalţi şi drepţi; de pe Culmea Zăganu unde ne-am aflat ieri, pâlcul de molizi şi gardul alb au reprezentat un punct de reper excelent pe pajiştile Tătarului.

Mă întorc la cort şi-mi dau repede seama că voi fi ultima la strâns bagajul. Mă grăbesc şi profit de ajutorul dat de Bacea şi Maria, apoi, împreună cu aceasta din urmă, urc până la crucea din culmea Munţilor Tătaru. Este o cruce mare din piatră, încrustată cu câteva modele populare, de lângă care peisajul spre Gopşoarele-Zăganu este mirific, mai ales cu un cer extrem de albastru pe fundal. Din nou, culorile se amestecă într-un peisaj montan superb; şi să mă mai întrebe careva de ce n-am vrut să cobor orbeşte prin pădure… De lângă cruce urmăm poteca de culme spre nord şi ne dăm seama că aceasta este un adevărat drum – romanii l-au construit prima dată, pentru a lega aşezările umane de la Slon şi Vama Buzăului. Este 11:30 (ora nouă) şi la puţin timp după ce lăsăm în urmă crucea ajungem la ruinele cetăţii de la Tabla Buţii – ce a mai rămas din zidurile de apărare ale unui fort de apărare şi pichet de grăniceri, a cărui primă documentare datează din secolul al XIII-lea, distrus şi reconstruit în repetate rânduri până când vama de aici şi-a pierdut importanţa în favoarea celei de pe Siriu.

Ne continuăm drumul marcat cu bandă roşie, începem să coborâm şi, după cum ştim de aseară, căutăm crucea roşie după ce forestierul face o curbă amplă. Interesant este că, deşi banda roşie abia se mai vede, crucea roşie este bine marcată şi însoţită de săgeţi sau plăcuţe reflectorizante. Poteca, arareori bătută, nu este vizibilă în prima partea a coborârii, cea mai abruptă. Când panta se îmblânzeşte însă, poteca devine largă aproape cât un drum şi mă gândesc ce fain ar fi să cobor pe aici cu bicicleta, printre arborii înalţi, drepţi, aproape regulat dispuşi. De obicei nu-mi plac traseele prin pădure, dar o parte din cel de pe Plaiul Cetăţii este deosebit de frumoasă: copacii par a delimita o alee, printre coroanele lor rare pătrunde cerul albastru, iar umbrele cad arcuite pe frunzişul aurit de soare. La ora 12:30, după o ultimă coborâre mai abruptă pe lângă şleaurile pline de noroi, ieşim în drumul larg ce străbate de la nord la sud Poiana Valea Stânei (1005 m) şi ne întâlnim cu celălalt grup, întins la soare.

După momentul de reculegere, ne apucăm să căutăm banda albastră, cea care ar trebui să ne ghideze în continuare. Astfel ajungem la Pârăul Alb de la poarta păstrăvăriei şi ne dăm seama că ori o ocolim pe departe, ori traversăm curtea; acum grupul se scindează (ceea ce o va supăra pe Adriana) şi nu toţi dintre cei care intră în păstrăvărie îşi dau seama ce se decide „oficial”. Nu trecem prin curte de capul nostru, mai întâi cerem permisiunea unui bărbat binevoitor, care ne invită să admirăm bazinele cu peşti. Ce pot să spun, îmi ling buzele când văd păstrăvii mari, numai buni de pus pe jar, dar partea cu adevărat interesantă o reprezintă bazinul cu puiet: bancuri de păstrăviori de maxim zece centimetri, zeci de mii de exemplare care îşi schimbă direcţia brusc, simultan şi de nu ştiu câte ori pe minut. De la bazine urcăm spre poarta din fundul curţii, pe lângă o fântână cu apă proaspătă, şi ieşim în drumul forestier marcat cu bandă albastră chiar în momentul în care ajung acolo şi ceilalţi.

Urcăm o pantă destul de susţinută şi întunecată, la umbra codrului des. După ce întâlnim Drumul Vânătorilor, care apare din dreapta, urcuşul se mai domoleşte şi, în curând se transformă într-o curbă de nivel ce traversează o poiană însorită, plină ochi de leurdă gustoasă; că miroase intens a usturoi e puţin spus. După o a doua poiană, ceva mai umbrită de arbori rari, avem de-a face cu o serie de urcări şi coborâri pe sub Culmea Căzăturii, unele mai scurte, altele mai vertiginoase, spre un drum forestier plin de fumul grătarelor încinse puţin mai jos. Până să ajungem aici, constat un fenomen ciudat: urcăm printre foioase într-o mică şa, unde deodată linia piciorului montan este populată numai de conifere, pentru ca după ce trecem de şa să coborâm tot printre foioase – ca o bandă îngustă de verde închis şi miros de răşină între două pături largi de crengi abia înmugurite şi parfum de frunze putrede.

Este ora 14:30 când traversăm forestierul şi începem alt urcuş susţinut, pe lângă urma unui urs cam anemic; ne amintim că zona este destul de umblată de urşi şi că trebuie să facem ceva gălăgie. Nu prea ne arde însă, pentru că acum chiar avem de urcat, peste valea Pârâului Şipotele, până în şaua pe unde am trecut şi ieri, reîntâlnind astfel crucea roşie. Ne oprim puţin să ne tragem sufletul, după care urmăm cele două marcaje în jos pe Culmea Buzăianu, pe la Piscul Turiştilor, peste albia Pârâului Zăganu, până la şosea şi podul peste Pârâul Tâmpa. Nu mai avem mult şi în curând suntem la pensiune, ceasurile fiind 15:30 – suntem în grafic, ba chiar ne permitem o masă caldă la Nicos înainte de a ne vedea fiecare de drumul nostru. La plecare, maşina noastră opreşte puţin la Mănăstirea Cheia, unde eu nu am ajuns până acum, deşi am mai bătut cărările Ciucaşului. Acum însă pot observa şi eu zidurile de fortăreaţă ale mănăstirii de călugări fondate în secolul al XVIII-lea, precum şi frumoasa biserică muntenească înconjurată de iarbă, copaci, chilii cu prispă şi o fântână acoperită; pictura interioară înconjoară catapeteasma bogată şi candelabrul greu, iar cea exterioară se evidenţiază discret, ca un brâu în jurul pereţilor albi. Reveniţi la maşină, plecăm spre Bucureşti, iar Maria găseşte o metodă inedită de a ţine treaz şoferul: citeşte dintr-o carte cu basme populare legenda denumirilor locurilor pe care le-am străbătut sau pe care le-am admirat în aceste două zile – Teleajen, Ciucaş, Babeş, Balaban, Bratocea şi aşa mai departe. Nu-mi amintesc foarte multe pentru că, după ce Laur-Balaur a încuiat apa vie a Teleajenului, a răpit-o pe Bratocea şi i-a înrobit pe ţăranii care trebuiau să-i adune căpiţe de iarbă, am căzut într-un somn profund din care m-am trezit de-abia când voinicul Ion o lua de nevastă pe Bratocea şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi; din fericire, n-a adormit şi Dănuţ…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Munţii Ciucaş

  1. mihaela says:

    Foaaaarte fain Diana! Ai cele mai faine poze :))) o descriere de traseu care mi-a mers la suflet – acum sa stau sa caut pe harta unde era poarta de arama :))) M-am bucurat atata de mult ca am reusit sa facem si noi o tura impreuna :))) si culmea ,..nu am programat-o noi!!!

  2. Pingback: Ciucaş de primăvară. Tură de forţă | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s