Munţii Căpăţânii

Vreme frumoasă după o scurtă revenire a iernii la munte – ocazie deci de tură şi grup numeros; de fapt, vorba era să mergem săptămâna trecută la Cabana Pietricica din Crai, dar lipsa maşinilor a împiedicat atunci acest demers. Amânarea de o săptămână aduce cu sine şi schimbarea locului (cabană, munte, tot), dintr-un motiv de-a dreptul dubios: după ce Andrej a vorbit cu cabanierul de la Pietricica vinerea trecută despre un grup relativ mare, iar respectivul a spus că nu-i nicio problemă dacă venim puţin mai mulţi, când Andrej a revenit marţi cu un telefon pentru confirmare cabanierul a sărit de cur în sus şi mai-mai să-l înjure. Aşa că am zis cu toţii pas şi ne-am reorientat către altă variantă: o pensiune în Mălaia şi o incursiune scurtă pe sub Piatra Târnovului din Căpăţânii. Sâmbătă dimineaţa, nu excesiv de devreme, ne strângem şi plecăm spre Valea Oltului şi Mălaia următorii: Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Anda, eu, Maria, Sebe, Valentina, Pre2, Monica, Ana, Alex Creţu, Octavian, Viril şi George. Ne întâlnim la oprire la Mol-ul clasic de pe autostradă şi la gogoşile din Călimăneşti, apoi ne vedem de drumul care însoţeşte, din Brezoi, Valea Lotrului. Ne oprim după ce ieşim din Mălaia, la pensiunea Casa Albă, unde avem rezervate majoritatea camerelor disponibile (dacă nu cumva chiar pe toate).

Ne echipăm, unii mănâncă un mic dejun întârziat, facem rucsacii pentru tura de-o zi (juma’ de zi, aş zice eu) şi ne reluăm locurile în maşini, întrucât mai sunt ceva kilometri până la intrarea în traseu – şosea şi drum forestier. Continuăm pe DN7A spre Voineasa, dar chiar înainte de intrarea în Valea Măceşului facem stânga, spre Ciunget (DJ701D), o vreme pe un asfalt destul de prost, dar practicabil. Apar niscaiva pensiuni şi case de vacanţă, însă nu ajungem în inima localităţii când o luăm pe un drum forestier, tot la stânga, pe lângă albia Pârâului Repedea. Nu toţi şoferii sunt încântaţi de această perspectivă, dar, cu grijă mare şi fără grabă, răzbesc toate maşinile până la un pod mai însemnat, destul de solid, de unde începe traseul. Sunt ceva emoţii şi cu parcarea, dar până la urmă se găsesc soluţii şi, cu mic cu mare, pornim la drum. Este ora 13 (!!!), cerul senin, iar soarele arzător, prevestitor de primăvară.

Începem tot cu un forestier de pe la 800 m altitudine, primul la dreapta imediat după pod, destul de abrupt (dar practicabil pentru o maşină de teren nervoasă); nu facem nici doi paşi că ne întâlnim cu un nene care ne întreabă de vorbă şi ne avertizează să avem grijă, că prin zonă umblă o ursoaică şi doi pui. Mulţi suntem, gălăgie facem, mai rămâne doar să păstrăm un grup compact, ceea ce, să recunoaştem, nu-i deloc uşor în Ursul Trubadur. Cu foarte mici excepţii, de genul ocolitul tranşeelor nămoloase sau tăiatul vreunei serpentine, urmăm întocmai drumul de pe Dealul Vătăjelul – lung, uneori în panta prostului şi numai prin pădure; ceea ce ne uimeşte este existenţa unui marcaj, care nu apare chiar de la început, dar se prezintă mai mult decât acceptabil: o bandă albastră netipărită pe harta „clasică” a Căpăţânii – probabil de aceea într-o stare atât de bună, nu ca celelalte de pe Târnov. Nu am prea multe de povestit despre următoarele două ore şi un sfert, întrucât sunt dedicate acestui drum care, după curbe, serpentine, intersecţii, pauze de masă, noroaie şi, în sfârşit, zăpadă, ne scoate într-un alt drum forestier, de creastă, în apropiere de Izvorul Mierlei. Aici ar trebui să intersectăm marcajul punct roşu, care urcă direct din Ciunget, pe piciorul care începe „matematic” creasta Pietrei Târnovului – o excrescenţă calcaroasă şi sălbatică a Căpăţânii, întocmai ca Buila-Vânturariţa; evident, nici urmă de punct roşu, aşa cum am citit în toate jurnalele de pe net. Ce-i drept, în această zonă traseul este evident, mai ales într-o zi frumoasă ca aceasta.

Aici ne oprim să ne tragem sufletul şi să ne bucurăm de peisaj. Sub noi se deschide larg între dealuri molcome Valea Latoriţei, cu mulţi dintre afluenţii săi şi oglinda Lacului Brădişor; la capătul ei se înalţă monolitic Munţii Cozia şi doar faptul că vârful este acoperit de ultimele pete de zăpadă trădează altitudinea totuşi mică a acestora, dar bine mascată de izolarea masivului între zone joase. Există însă termen de comparaţie: nu numai că avem în imediata apropiere culmea principală, complet înzăpezită, a Munţilor Căpăţânii, dar în zare se vede bine creasta stâncoasă a Făgăraşului, unde doar pereţii cei mai abrupţi sunt golaşi; şeile, văile, picioarele şi linia principală a crestei sunt adânc îngropate în omăt.

Ne urmăm drumul spre sud-vest şi după un sfert de oră ajungem la troiţa de lângă Stâna lui Ceapă (aproximativ 1600 m), spre care paşii ne sunt conduşi de şiruri liniare de urme de lup – mai ales acum, după ce am terminat Totemul lupului a lui Lü Jiamin (sub pseudonimul Jiang Rong), mă bucur enorm că încă pot vedea astfel de urme într-un loc unde lupii nu trăiesc doar în rezervaţii speciale. Stâna, cu un tractor în „parcare”, este aproape un complex pastoral sau, mai bine zis, al ciurdarilor pentru că, dacă am înţeles bine, majoritatea stânelor de sub Piatra Târnovului adăpostesc vite, şi nu oi; probabil din acest motiv nu suntem întâmpinaţi de mirosul specific. Nu ne oprim aici decât pentru câteva fotografii şi continuăm printre brânduşe spre Stâna Târnovul Mare, pe care am zărit-o deja pe un picior ieşit ceva mai mult din şaua dintre vârfurile Târnovul Mare şi Târnovul Mic. Spre dezamăgirea mea, nu urcăm pe primul dintre ele, deşi aşa mă gândeam în timp ce ieşeam din pădure; se pare însă că e cam târziu (deşi nu m-ar deranja cu nimic să merg pe întuneric pe forestier spre maşină), iar Vlăduţ anticipează o mare bălăureală la vale de pe vârf. Aşa că mă mulţumesc cu această plimbare destul de scurtă pe sub creastă, plimbare încheiată înainte de Stâna Târnovul Mare, acolo unde un drum se desprinde în jos.

Poposim ceva mai mult pentru un prânz întârziat, cât de cât consistent, apoi pornim în jos, în lipsa oricărui marcaj, dar cu un forestier clar conturat spre sud-est. La ora 16:45 bag aparatul în husă, scot beţele şi-i dau rapid la vale, pentru că am rămas ultima, furată de peisaj, şi parcă nu mă încântă această situaţie. După o coborâre mai accentuată, drumul coteşte stânga pe lângă câţiva arbori solitari, înalţi şi desfrunziţi, care îi smulg Mariei un panseu poetic şi filozofic (citat aproximativ): „Ce-or face copacii aceştia aşa singuri aici? Doar vântul să le mai spună câte ceva…” Cum am urcat, aşa şi coborâm, adică destul mult, prin pădure, prin plictis şi prin zloată sau noroaie. La capăt dăm din nou în valea Pârâului Repedea, în forestierul pe care am lăsat maşinile câţiva kilometri mai la vale. Îi parcurgem grăbiţi, în timp ce lumina scade în intensitate şi, după ce ajungem la podul unde am improvizat parcarea, ne spălăm cât putem de bine bocancii. Să tot fie ceasurile 18:30 când ne suim în maşini şi pornim prin hârtoapele care frâng inimile şoferilor ca să nu frângă scuturile autoturismelor.

Fiţe-nefiţe, dar trebuie să recunosc că mă bucur din tot sufletul de duşul fierbinte de la pensiune, mai ales că bocancii mei cei vechi şi încercaţi au cedat zăpezii în curs de topire şi noroiului apos. Apoi mare lucru nu am de făcut decât să mănânc şi să ard vremea cu gaşca, la o palincă şi un vin, în timp ce afară vântul puternic aruncă peste luna aproape plină mormane de nori, pe care apoi se chinuie să-i stoarcă până la ultima picătură. Dacă vă cazaţi vreodată la Casa Albă (pe care, deşi nu e în localitate, o recomand pentru gazdele primitoare şi curăţenia ireproşabilă), ţineţi minte să respectaţi rugămintea de a nu fuma înăuntru: alarma de incendiu chiar funcţionează, aspect testat cu succes de Viril cu ai săi cârnaţi-fumigenă. Cum nu avem chitară şi program artistic, ne mulţumim să stăm la o bârfă şi să frunzărim posturile de la televizor, până când cedăm somnului rând pe rând. Eu una simt nevoia aşternutului curat, mai ales după un masaj profesionist marca Sebe.

Dimineaţa este tot înnorată, dar parcă există raze (la propriu) de speranţă. După un mic dejun uşor şi o digestie scurtă, îmi pregătesc bagajul şi ies la alergat, în întâmpinarea soarelui care începe să zâmbească; ce-i drept, cam vântos. Îmi pun la dispoziţie o oră şi ajung, pe lângă şosea, până în Valea Măceşului, de unde fac cale întoarsă. Pe drum mă întâlnesc cu Pre2, care a plecat cu maşina s-o recupereze pe Maria de la biserică şi speră s-o găsească la Mănăstirea Mălaia. Nu de alta, dar cică suntem aşteptate de restul lumii; cum aseară s-a stabilit că plecăm pe la 11-12, iar acum au trecut cinci minute după ora 11, nu-mi fac niciun proces de conştiinţă; când Pre2 se întoarce cu Maria recuperată, mă urc şi eu în spate cu o mică părere de rău. Nu că nu îmi termin alergatul, mai e foarte puţin, dar după mine s-a ţinut din Valea Măceşului o amărâtă de căţea şi voiam să-i arunc un cârnat din rucsac; aşa, a rămas săraca în drum, după ce a văzut că nu se poate ţine după maşină…

În echipaj complet, pornim spre Brezoi; aici facem pauză de cumpărături (celebra hârtie igienică şi alte nimicuri), iar Maria pune la poştă o vedere-surpriză pentru Bacea. Cu portbagajul plin de hârtie… reciclată, reluăm drumul spre Valea Oltului unde nu facem însă dreapta, spre Râmnicu Vâlcea, ci stânga şi, la prima bifurcaţie după Călineşti şi halta Cornet, din nou stânga pentru a urca pe un pod peste Olt (DJ703M). De acum, în timp ce însoţim valea Pârâului Băiaşu printre Muchia Mavrei şi Dealul Glodul Cireşului, intrăm în Ţara Loviştei, cuprinsă între Munţii Cozia, Râul Olt şi Munţii Făgăraş. Peisajul, deşi mohorât şi încă neînverzit, este extrem de frumos, aici unde semnalul GSM lipseşte aproape complet, iar asfaltul lasă locul pământului bătătorit şi denivelat. Zăbovim într-un loc mai înalt după ieşirea din Băiaşu pentru a admira faţa mai rar văzută a Coziei, cu Muchia Măţăriile şi Claia de Piatră, iar în Pripoare ghicesc desprinderea crucii roşii mult dorite de mine spre Cabana Cozia.

Tot în Pripoare se află bifurcaţia care duce fie în Dângeşti – Sălătrucel – Călimăneşti, fie în Pasul Clocoticiu – Sălătrucu; noi alegem a două variantă, adică un drum (chipurile judeţean: 7D) neasfaltat şi pe alocuri neprimitor (dar parfum faţă de forestierul de ieri), foarte ocolitor şi pitoresc. Din Sălătrucu reîntâlnim şoseaua care urmează Valea Topologului şi ne mai oprim abia în Văleni, unde dorim să vizităm Mănăstirea Văleni. Aşezământul monahal, de maici, a fost fondat la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar biserica iniţială, din lemn, nu s-a păstrat; cea care reprezintă centrul mănăstirii datează de la jumătatea secolului trecut şi nu se remarcă prin ceva anume, fiind o biserică obişnuită contemporană. Cu adevărat deosebite sunt însă chiliile, care nu formează un zid continuu şi o curte interioară în jurul bisericii, ci sunt grupate în căsuţe ţărăneşti, tradiţionale zonei submontane argeşene, cu pereţi albi şi proaspăt văruiţi, prispă, trepte, uşi şi ferestre din lemn închis la culoare şi decorat cu modele populare, acoperiş din şiţă cu brâie ornamentale, verdeaţa şi flori la intrare. Plimbarea pe aleile ce înconjoară biserica este ca un scurt periplu la un muzeu al satului, într-o linişte desăvârşită.

De la Văleni până în Curtea de Argeş nu mai este mult şi, de comun acord, oprim la un restaurant de la intrarea în oraş; Dacia îi spune şi nu cred că l-aş recomanda. Nu-i chiar rea mâncarea, nici fenomenală, însă vine extrem de greu, în condiţiile în care suntem singurii clienţi; ne întrebăm în glumă dacă nu cumva chelnerul e şi bucătar. În plus, papanaşii sunt arşi, dar restaurantul pune la dispoziţie vinuri alese şi scumpe, precum Caloianul de Vinarte. După masă şi cafele ne despărţim, toţi cu speranţa ca şoferii să reziste până acasă după o lungă zi la volan. Inspirată de apusul roşu din spate şi de luna ireală din faţă, dar şi de colegii savuroşi de drum, Anda ne livrează în siguranţă în Bucureşti. Vom trece rapid peste imaginea mea la metrou, cu rucsacul în spate, bocancii într-o mână şi un mare bax de hârtie igienică în cealaltă…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Căpăţânii

  1. Pingback: O tură de martie prin Căpăţânii | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s