Munţii Gurghiului (şi o escală în Perşani)

Nu-mi vine să cred că am ajuns la sfârşitul lui februarie şi încă n-am făcut nicio tură pe munte anul acesta; atelierul de prim ajutor de la Bâlea nu se pune, că numai aerul şi peisajul au fost montane, nu şi ieşirea în sine. Aşa se explică de ce reacţionez cu entuziasm la propunerea unei excursii în Munţii Gurghiului, chiar dacă asta înseamnă multă oboseală, aferentă unui drum lung. Ne strângem destul de mulţi şi, cu ajutorul flotei mobilizate, ne îndreptăm către Pasul Bucin următorii: Livia, Vlăduţ, Marius, Monica, Ana, Parazitu, eu, Paul, Magda, Andrej, Grasu, Sebe, Wizard, Alina, Paul T, Pancu, Vali. Paul şi cu mine ne îmbarcăm în metal-mobilul Parazitului, alături de Magda şi Andrej, pe la 4 şi ceva dimineaţa; de la Obor, o luăm pe Colentina şi autostrada spre Ploieşti, apoi prin Braşov, Sfântu Gheorghe (unde oprim destul de mult la o benzinărie), Miercurea Ciuc şi Ghorgheni. Deşi dorm o bună bucată de drum, motiv din care ratez bunătăţile de la Comarnic, nu se poate spune că mă odihnesc cine ştie ce, iar asta se va vedea mai târziu. Din cauza pauzelor cam lungi, suntem ultimii care ajungem în Pasul Bucin (1276 m), în protestele celorlalţi. Ne echipăm cât putem de repede, punem cele necesare în câte un rucsac şi, abia pe la ora 11 ne urnim pe lângă pensiunile destinate clienţilor pârtiilor de schi şi căutăm, prin noroaiele cleioase ale drumurilor forestiere, marcajul.

Iniţial mergem pe o bandă albastră, destul de bine întreţinută, care cândva era însoţită şi de banda roşie peste ale cărei rămăşiţe cred că dăm de vreo două ori în toată tura; avem şi un triunghi roşu, aşa că măcar o vreme suntem „acoperiţi”. Din fericire, noroiul se astupă în curând cu zăpadă şi, deşi aceasta este abundentă pe laturi, drumul a fost străbătut frecvent de snowmobile, aşa că nu avem de făcut poteci. Înaintăm destul de repede pe o pantă nu prea solicitantă, dar eu simt în curând că trebuie să trag conştiincios de mine pentru că oboselii i se adăugă şi nişte crampe abdominale destul de intense. Am simţit eu de pe drum că ceva nu-i în regulă cu tractul meu digestiv, dar acum, cu stresul suplimentar a curelei rucsacului, lucrurile se înrăutăţesc. Mai ales în prima parte, cât urcăm exclusiv prin pădure, nici peisajul nu are darul de a mă scoate dintr-ale mele, aşa că-i dau mecanic înainte şi nu-mi arde nici măcar de poze.

La un moment dat, traseele se despart; banda albastră face un „T”, cu capetele de sus unul spre Sovata, celălalt spre Topliţa. Triunghiul roşu continuă înainte, pe o potecă ceva mai îngustă şi mai înclinată, dar cu zăpadă tot bătătorită, aşa că nu trebuie să înotăm prin nămeţi cum am găsit ceva fotografii pe internet. Aceasta urcă sau coboară prin pădurea deasă de conifere şi traversează câteva poieni, unde, din fericire, nu avem probleme să regăsim marcajul tot datorită amatorilor de plimbări în snowmobil. În curând, din stânga (sud-vest) apare şi un punct roşu bine conturat, care vine din Sovata; Pancu îmi explică starea bună a acestui marcaj: ţine în totalitate de Salvamont Mureş şi nu de Salvamont Harghita, precum cele pe care am mers până acum.

După un urcuş mai accentuat şi aproape două ore de la pornire, ajungem pe coasta unui versant, unde pădurea începe să se rărească; de fapt, suntem pe marginea sudică a craterului vulcanului stins care a format Munţii Gurghiului, unul dintre cele mai mari din Orientalii noştri care şi-a păstrat cât de cât forma – 4 km în diametru. Aici facem o scurtă pauză de regrupare şi odihnă, bună ocazie pentru explicaţii din partea lui Vlăduţ, care ne indică în depărtările pâcloase Munţii Harghitei, Hăşmaşul, Ceahlăul şi Călimanii. Continuăm pe panta scurtă şi abruptă până pe helioportul folosit acum ceva ani pentru vânătoarea de urşi, în apropierea Vârfului Frăsileasa (1627 m), pentru ca apoi poteca să îşi reia aspectul domol şi umbrit de conifere. Şi mergem, şi mergem… Imaginea se mai deschide abia după încă un ceas şi jumătate, adică la orele 14:30 când ajungem lângă borna care marchează conştiincios punctul cel mai înalt al Munţilor Gurghiului, şi anume Vârful Saca Mare (1777 m); de fapt, borna geodezică este mai mult o formalitate proţăpită pe un platou enorm, aproape perfect plat, plin de jnepeni acum bine acoperiţi de zăpadă şi brăzdat în toate direcţiile de urme de snowmobil şi schiuri de tură. Însă e un bun punct de reper pentru sfârşitul traseului, adică locul în care-ţi tragi sufletul, mănânci ceva pe apucate, faci o poză de grup şi dârdâi ca apucatul în timp ce pui pe tine ce ai mai gros în rucsac. Nu cred că stăm în vântul de pe vârf mai mult de douăzeci de minute, doar cât să luăm cel mai frugal prânz posibil şi să ne minunăm că, în ciuda norilor şi pâclei, un ochi bun întrevede Bucegii şi chiar şi releul de pe Coştila (în linie dreaptă: 140 km). Trebuie să recunosc: n-or avea Munţii Gurghiului cine ştie ce înălţimi sau stâncării, dar datorită poziţiei lor oferă o panoramă superbă pe vreme senină. Din păcate, noi trebuie să ne mulţumim acum doar cu frânturi de vis.

Coborâm de pe vârf printr-o scurtă bălăureală, căci ar fi fost prea plictisitor să ne întoarcem pe unde am venit, aşa că de la bornă mergem puţin înainte, spre foişorul de vânătoare, apoi ne lăsăm în stânga într-o coborâre destul de abruptă, în serpentine, printre vreascuri şi trunchiuri uscate. Nu mi-e foarte clar ce căutăm acolo, dar nu mai am de cine să mă iau şi nici forţă să fac gură; deşi i-am pasat rucsacul lui Paul, nu pot spune că mi-e cu mult mai bine. În scurt timp însă reîntâlnim drumul destul de lat din care am urcat pe vârf aşa că nu mai zic nimic, însă mă opresc şi eu alături de alţii să admir urmele adânci lăsate de un urs în ultimele patruzeci şi cinci de minute; nu erau când am trecut mai devreme pe aici, aşa că blănosul şi-a făcut de curând drum prin zonă. Acum, vorba ceea, unde să fie urşi, la metrou la Victoriei? Reţinem însă că trebuie să stăm grupaţi şi să fim vocali, întrucât urşii „normali” (deci nu cei de pe Valea Prahovei) evită întâlnirile cu omul şi e bine să nu fie luați prin surprindere. De acum până jos nu am nimic nou de raportat, doar că întreaga coborâre ne ia cam două ore şi jumătate, dar pare mult mai lungă de atât. Brazdele năclăite de nămol ne anunţă că în curând ajungem în Pasul Bucin, unde proprietarii maşinilor privesc îngrijoraţi starea bocancilor pasagerilor.

Ok, doar doi proprietari de maşini, pentru că ceilalţi doi – Grasu şi Marius – nu-s de găsit. Cu nu prea mari speranţe o sun pe Grasu şi, surpriză, chiar are semnal; explicaţia furnizată e destul de scurtă şi cuprinzătoare: „ne-am cam rătăcit”. I-o pasez lui Vlăduţ care încearcă să-şi dea seama pe unde sunt cei doi şi când au luat-o în porumb. Prea multele urme de snowmobil sunt de vină, plus lipsa de atenţie, plus graba de a ajunge la maşini, plus cine mai ştie ce. Înţeleg cam ce şi cum, aşa că rămâne să-i aşteptăm acolo, la micul local din pas: Secuiul Pribeag. La un ceai şi un vin fiert, pe fundalul hocheiului de la televizor, dezbatem situaţia: era şi culmea să nu facem vreun „ursism”, doar că de data aceasta nu s-au pierdut cei rămaşi în urmă, ci cei care au luat-o înainte… Din fericire, Grasu şi Marius se mişcă cu mult talent şi ajung la maşini în curând, la doar un ceas după noi. Bine că a ştiu Vlăduţ să le descrie topologia şi că s-au descurcat să urmeze explicaţiile, întrucât hartă n-aveau cu ei.

În formaţie completă, ne îndreptăm spre Praid, acolo unde am rezervat o pensiune. Gazdele ne aşteaptă cu camerele încălzite, aşa că după ce ne schimbăm şosetele ude şi tricourile transpirate nu mai avem niciun chef să ieşim în oraş, în vreo bodegă, aşa cum intenţionam iniţial. Ne delectăm însă cu prăjiturile aduse Livia, care îşi serbează ziua, precum şi cu vin din cel puţin două surse. Mie îmi este în continuare rău, aşa că nu degust „alcoalele” şi, după ce adorm de vreo două ori cu capul pe masă, ajung la concluzia că ziua s-a încheiat pentru mine. Îl las pe Paul în sala de mese ca reprezentant la familiei şi adorm instant, fără să mai aud dezbaterile sau cântările de mai târziu.

Dimineaţa mi-e mult mai bine şi, după micul dejun, plec împreună cu ceilalţi în Praid, de unde iau nişte sare cu nămol pentru băi fierbinţi; le voi uita în maşină la Parazitu, dar asta e altă poveste. Deşi vremea este ideală pentru aşa ceva (plouă, burniţează şi iar plouă), lumea nu doreşte să vizităm salina de la Praid, ci propune alte destinaţii pe drum. Îl recuperăm pe Paul de la biserică şi ne oprim să răscolim ceramica olarilor din Corund, loc în care, dacă ai timp, poţi găsi nişte obiecte extrem de frumoase.  Singura oprire unde ne mai vedem cu toţii (cu excepţia lui Pancu, de care ne-am despărţit în Praid) este cofetăria Alexandra din Odorheiul Secuiesc, o chestie care ar trebui să fie declarată ilegală cu tot cu prăjiturile ei mari, delicioase şi diabetice. Apoi ne vedem fiecare de drumul lui, metal-mobilul alegând să facă un ocol prin Cheile Vârghişului. Eu nu ţin în mod deosebit şi, în semn de protest, dorm buştean până în satul Vârghiş, de unde începe un drum forestier destul de… dezastruos până la intrarea în chei. Aflu eu apoi că, de fapt, de asta a şi insistat Andrej să mergem acum, pentru că maşina Parazitului e de teren şi se pretează ceva mai bine la drumul acela care i-ar face invidioşi pe piloţii din Paris-Dakar.

Rezervaţia Naturală Cheile Vârghişului se află în nordul Munţilor Perşani şi se întinde pe parcursul a aproximativ 4 km, cele mai apropiate localităţi fiind Vârghiş (la 12 km) şi Mereşti (la 5 km). Cheile reprezintă munca asiduă a Pârâului Vârghiş, care a săpat în calcarul muntelui un defileu sinuos, pe alocuri îngust şi presărat cu un bogat relief carstic. Nu toate peşterile sunt accesibile, dar chiar şi cele câteva deschise turiştilor justifică un weekend întreg petrecut aici; asta ca să nu mai vorbesc de traseele de căţărare care le fac multora cu ochiul, coloniile de lilieci pentru biologii împătimiţi sau malul înverzit, larg sau îngust, care descrie un peisaj aparte pentru toţi gură-cască, aşa ca mine. Singurul neajuns de astăzi este vremea extrem de mohorâtă, care mai degrabă trage la somn, decât la traversări de podeţe, unele mobile, explorări de guri de peşteră sau îngenuncheat lângă micile mănunchiuri de ghiocei. Mergem până la Peştera Cailor şi Peştera Mare de la Mereşti, la intrarea căreia urcăm pe o scară metalică, apoi facem cale întoarsă; mie nu-mi plac în mod deosebit vizite din astea pe fugă, dar măcar aflu ce-i cu Vârghişul acesta şi îmi propun să revin negreşit – pe o vreme mai bună, cu cortul, pentru două zile. Marea problemă este transportul, pentru că nu-i văd pe prea mulţi şoferi să se îndure să bage maşinile pe aici. Dar, credeţi-mă, merită, mai ales că Asociaţia Lumea Pierdută, administratorul rezervaţiei, se pare că-şi face treaba: la intrare este afişată o hartă detaliată, podeţele sunt suficiente şi nu trebuie să traversezi prin apă (unul este ancorat cu ajutorul şinelor de tren), marcajele se prezintă în stare bună, există zonă de campare cu vetre, băncuţe şi toalete de ţară, scări pentru accesul în peşteri şi, foarte important, este curat. Hmm, sfârşitul lui septembrie nu sună rău deloc, nu? Să-mi facă cineva o surpriză atunci?…

Reluăm drumul prost până în Vârghiş şi ne îndreptăm spre Braşov şi, mai departe, Bucureşti, după ce, din cauza ceţii groase în care intrăm brusc, ratăm din nou bunătăţile de la Comarnic.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s