Artillery, Mass Cremation & Damage Case (Fabrica, Bucureşti)

În afară de numele în sine, trebuie să recunosc că până de foarte curând mare lucru despre Artillery nu ştiam. Dar cum concertul, amânat astă toamnă, s-a apropiat cu paşi repezi, am încercat şi eu să mă pun la punct cu nişte minime cunoştinţe referitoare la thrasherii danezi. Am început aşadar cu ultimul lor disc, Legions, pentru a continua cu cel mai de succes album, văzut de mulţi adepţi drept clasic, By Inheritance – lansat cu aproape jumătate de veac în urmă… În urma audiţiei aproape perplexe, mi-am dat seama că nu e cazul să pierd „producţia” propusă de Romanian Thrash Metal Club în Fabrica.

Conform programului disponibil on-line, primii care urcă pe scenă sunt bucureştenii de la Damage Case. Cum Clubul Român de Thrash selecţionează trupele de la evenimentele sale având drept prim criteriu „puritatea” stilistică, nu există loc de surprize: thrash old-school, în care cel mai mare nonconformism vine din influenţele Metallica. În rest, gama se împarte între Slayer, Exodus şi dorinţa unor tineri de a fi parte dintr-un curent clar conturat. Pe mine personal nu mă impresionează cu nimic, dar nici nu-mi zgârie urechile; din auzite de la cei mai ancoraţi în realitatea thrash-ului decât mine, băieţii au ceva idei în cap, dar mai e mult până să găsească o formă de exprimare care să-i separe de pluton.

Pluton din care face parte şi Mass Cremation, un trio bulgăresc ce merge pe reţeta „clasică” bas-voce, chitară, tobe. Numai că dacă alţii au reuşit să facă din asta ceva cel puţin interesant (Sodom, Coroner, Venom, Rage – fiecare pe felia lui), Mass Cremation este o perfectă ilustrare a conceptului „mult zgomot pentru nimic”. Da, există viteză, agresivitate, energie transmisă din plin către publicul pus pe fapte mari, identitate asumată… dar cu greu înţelegi ceva din muzica celor trei, măcar o idee coerentă, dacă nu o personalitate puternică. Îmi pare rău, dar pentru mine Mass Cremation înseamnă un mult prea lung moment agasant, pentru care îmi pierd interesul după primele două piese. Însă, după cum ziceam, alţii sunt în culmea fericirii, mai ales că se pare că trupa are o galerie mixtă, româno-bulgară, extrem de vocală.

Aşa cum am început aceste însemnări, Artillery a însemnat pentru mine revelaţia pe care probabil n-aş fi avut-o niciodată dacă nu apărea în calendar acest concert. Iar impresia bună pe care mi-au făcut-o cele câteva albume ascultate în săptămâna premergătoare evenimentului îmi este rapid întărită live. Cei cinci danezi profită din plin de calitatea foarte bună a sunetului, care pune în valoare un metal energic, dar nu excesiv de brutal; avem astfel de-a face cu un show dinamic, melodios şi balansat în acelaşi timp, la care se adaugă atitudinea extrem de prietenoasă faţă de spectatori. Nu cunosc statutul actual al trupei în contextul scenei metal internaţionale, dar cu greu ar putea alt public să îi ofere o primire mai călduroasă decât cea din Fabrica.

Este destul de ciudat să vezi cât de bine funcţionează o trupă formată din cinci oameni de vârste întinse pe o axă a timpului destul de mare şi cu aspecte atât de diferite. Şi totuşi Artillery merge ca unsă, iar recentele Chill My Bones, Legions şi Dies Irae confirmă pe viu inspiraţia din care s-a născut ultimul album; lor li se adaugă câteva alte creaţii de dată relativ recentă, When Death Comes, Dark Days, 10,000 Devils. Însă piesele care dau anvergură concertului sunt cele de pe By Inheritance şi nu mă mir că o bună parte din setlist este formată din acestea: Beneath the Clay, Bombfoot, By Inheritance, Don’t Believe, 7:00 from Tashkent, Komaniac. Şi pentru ca toată lumea să fie mulţumită, apar şi reprezentantele primelor două LP-uri, The Challenge, Deeds of Darkness, Terror Squad, The Almighty. Cu totul, Artillery oferă un show de mai bine de o oră şi jumătate definit printr-o atmosferă grea, o atitudine războinică, lecţii de tehnică instrumentală şi o permanentă legătură cu publicul, ultima venită din plăcerea cu care danezii asaltează scena.

Cred că principalul atu al trupei, cel puţin acum, este solistul Michael Bastholm Dahl, care, deşi a participat doar la înregistrările ultimului album, nu numai că n-are nicio problemă în interpretarea restului de piese, dar vocea lui li se potriveşte perfect, ca şi personalitatea expansivă şi carismatică. Îl încadrează chitaristul Michael Stützer şi basistul Peter Thorslund, care au picioarele şi capetele aproape la fel de agitate ca degetele care se sfredelesc griffurile. Al doilea chitarist, Morten Stützer, şi tânărul toboşar Josua Madsen (şi el venit de curând în trupă) sunt ceva mai discreţi ca prezenţă scenică, dar de neînlocuit în acest angrenaj bine uns, numit Artillery. Astfel, de la un cap la altul concertul este extrem de reuşit, electrizant şi cu multe cârlige. Ceea ce mă face să mă întreb la final care a fost de fapt perioada de aur pentru Artillery şi de ce numele trupei este cunoscut în special… cunoscătorilor. Asta pentru că mi se pare că Artillery este un caz clar de ceea ce în engleză se cheamă underrated şi nu-mi dau seama care sunt motivele.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s