München Ziua 9

Cu părere de rău, începem să părăsim pe rând apartamentul de la etajul cinci. Primii sunt Alina şi Mihai, care au avion dis de dimineaţă; nici nu mijeşte de ziuă când cei doi îşi iau la revedere şi, încărcaţi cu bagaje, pornesc spre metrou. Noi, ceilalţi, mai zăbovim o vreme în paturi, apoi începem să împachetăm ce se poate strânge, golim pe cât posibil frigiderul, ne facem curat şi ordine în camere, după care mai pornim într-o tură prin oraş. Mare lucru nu mai putem vizita astăzi, aşa că ne axăm pe cumpărături, mai ales că eu şi Paul n-am găsit încă tot ce doream pentru cei de acasă – şi nu vrem să luăm la plesneală halbe, ursuleţi şi brelocuri. Aşa cum am observat în scurtul nostru sejur, Kaufingerstraße şi Neuhauserstraße sunt ideale pentru cumpărături, inclusiv suveniruri, prin urmare pierdem ceva timp printre vitrine şi rafturi până găsim ceva mai special. La final, ne întâlnim cu Silvia şi Bogdan în Marienplatz şi coborâm împreună la metrou, pe care-l luăm până la Universität.

Încercăm să urmăm cât mai eficient străzile care pleacă din Professor-Hubert-Platz şi, după ce mergem o vreme în lungul Königinstraße, facem dreapta pe o alee, trecem un podeţ peste unul dintre multele canale ale Isarului (Schwabingerbach) şi iată-ne ajunşi acolo unde doream: Englischer Garten. Poate părea ciudat că am lăsat pentru ultimul moment un loc atât de celebru din München, mai ales că este oricui evident că cele câteva ore pe care le mai avem la dispoziţie sunt insuficiente pentru o plimbare revelatoare prin cel mai mare parc urban al Europei continentale (aflat printre cele mai mari din lume, depăşeşte în suprafaţă new yorkezul Central Park). Concepută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sub forma unei enorme grădini englezeşti (deşi iniţial s-a dorit un parc militar), această zonă verde reprezintă nu numai un plămân ce umple de viaţă oraşul, ci şi un interesant concept de arhitectură şi amenajare a spaţiilor deschise. Pâlcurile dense de copaci alternează cu pajişti întinse precum Schönfeldwiese, iar zonele verzi sunt despărţite de reţeaua de canale ce se desprind din Isar şi alimentează lacul, Kleinhesselohersee. Malurile sunt însoţite de tufe dese de stuf, în timp ce din apa stătătoare se înalţă mici insule – nu e de mirare deci că Englischer Garten este un adevărat paradis pentru viaţa sălbatică adaptată la oraş, în special păsări de toate felurile. Dar parcul nu trebuie văzut ca o oază de sălbăticie izolată în mediul urban, întrucât grădina a fost antropizată nu numai prin alei, ci şi prin tot felul de construcţii şi modificări artificiale ale cadrului natural. Cele mai importante sunt Monopteros (un foişor-templu în stil greco-roman), Japanisches Teehaus (un loc intim de băut ceaiul, pe malul râului), Chinesischer Turm (o frumoasă pagodă din lemn), Rumford-Saal (o clădire mică neoclasică, folosită ca centru pentru copii) şi Steinerne Bank (o bancă din calcar, dispusă în semicerc, creaţia lui Leo von Klenze).

Însă toate acestea sunt puse cu adevărat în valoare în câteva situaţii: primăvara, când pomii sunt încărcaţi de flori şi păsările migratoare tocmai s-au întors, vara, când parcul este un adevărat refugiu răcoros şi plin de aer proaspăt, mijlocul toamnei, când nu s-au pornit ploile peste potpuriul de culori ameţitoare, iarna cu zăpadă multă şi grea. Acum este într-adevăr iarnă, dar zăpada lipseşte complet, ziua e mohorâtă şi ternă, iar natura pare încremenită într-o tristeţe molipsitoare. Cred că cel mai mult mi-ar plăcea să revin aici pe timp de vară, când pajiştile sunt pline de lume ieşită la plajă (cu haine variind de la tricou şi pantaloni scurţi la… nimic), volei sau badminton şi totuşi nu ai senzaţia de aglomeraţie, când aleile sunt un furnicar de oameni pe jos, pe role, pe biciclete sau pe trotinete, când lacul este plin de bărci şi canalul Eisbach (cel cu cascadă) de surferi, când vii la ceaiul japonez în trăsură trasă de cai pe lângă statui îmbrăcate în verdeaţă, când berea din halbe străluceşte ca aurul, când lebădoii aleargă bătând furioşi din aripi după câinii care se apropie prea mult.

Azi e frig şi, chiar dacă se mai arată câte un petic de cer sau o rază de soare de după norii cenuşii, senzaţia generală este de întuneric şi părăsire – deşi parcul nu-i deloc gol. Astfel se face că nu o lungim mult pe aleile sale, traversăm pajiştea, mergem o vreme pe lângă cursul de apă Oberstjägermeisterbach, ne oprim o vreme pe malul lacului, apoi luăm loc pe terasa goală a restaurantului Seehaus pentru o bere şi un curry-wurst. În tot acest timp, principala atracţie sunt cârdurile de păsări care iernează aici: gâşte şi raţe sălbatice extrem de curioase şi tupeiste, lişiţe ciugulitoare de iarbă, ciori care fac baie în râu, porumbei gunoieri şi pescăruşi gălăgioşi. Iar eu, deşi îmi era dor de Englischer Garten, sunt cea mai nemulţumită, cu frigul şi depresia în fiecare oscior, aşa că îi zoresc pe ceilalţi să plecăm mai repede. Aşa că până la urmă ieşim în Isarring, apoi o luăm pe Dietlindenstraße spre gura de metrou omonimă.

Este ultima urcare a celor cinci etaje, întrucât tot ce mai avem de făcut este să burduşim bagajele şi, cu părere de rău, să părăsim oraşul. În curând ne luăm rămas bun şi între noi; Bogdan şi Silvia au avion spre casă diseară, aşa că mai rămân să bată drumurile müncheneze sau să înfunde vreo cârciumă, iar eu şi Paul mergem la gară în aşteptarea primului tren spre Regensburg, unde suntem aşteptaţi de prietenii mei, Andrei şi Violeta. Cumpărăm un Bayernticket de două persoane, ne ocupăm locurile în tren şi suspinăm nostalgic în timp ce acesta părăseşte metropola în care ne-am simţit atât de bine. Adio, München! Pe curând, sperăm noi… Îţi mulţumesc că l-ai făcut pe Paul să facă ceva aproape de neconceput: să-i placă la nebunie un oraş german. Da, da, ştiu, nu german – bavarez…

Regensburg are un loc aparte în sufletul meu, deoarece aici am petrecut un an întreg spre sfârşitul facultăţii şi m-am îndrăgostit iremediabil de bătrânul oraş bavarez. După şase ani, îl revăd pentru prima dată şi mă întreb cât de mult s-a schimbat, precum şi câte îmi voi mai aminti despre locurile acestea extrem de pitoreşti. De ceva timp tot trag de mine să-mi pun în ordine însemnările din acea perioadă, ocazie cu care aş şi reciti unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din vechea cetate la ale cărei ziduri groase se termina cândva lumea „civilizată”. Nu glumesc, la Regensburg – pe vremuri romane numit Ratisbona – era hotarul dintre imperiu şi ţara nimănui, unde stăpân era câte un trib germanic sau altul, cum se nimerea ultimul năvălitor. Dunărea, graniţă naturală, a fost cea care a hotărât parţial această limită şi tot ea a fost un factor definitoriu pentru soarta unei aşezări umane ce a înmugurit în epoca pietrei, a crescut sub stăpânire romană (când îi apare pentru prima dată numele într-un document – secolul I e.n.), a înflorit şi a decăzut în Evul Mediu, pentru a renaşte în contemporaneitate tocmai prin moştenirea istorică şi culturală pe care a acumulat-o în aproape două milenii şi jumătate de existenţă. Puţine oraşe germane se pot lăuda cu aşa o vârstă venerabilă, iar Regensburgul, cu parfumul său dunărean şi meticuloasele restaurări postbelice, are un loc aparte. Şi asta nu o spune doar un subiectiv fost student, ci mulţi călători prin Europa.

Coborâm la gara principală, trecem prin pasarela de sticlă ce pătrunde în galeria comercială Arcaden şi ajungem în intersecţia dintre Galgenbergstraße şi Friedenstraße. Incredibil, trăiesc un moment suprarealist: nimic nu pare să se fi schimbat de ultima dată când am fost aici; chiar şi numărul de telefon la care poţi suna dacă ai vreo problemă pe stradă este tot acolo, scris cu litere mari formate din vegetaţie pe un mic scuar înierbat. O luăm la pas pe Galgenbergstraße şi urcăm încet încovoiaţi sub rucsacii grei; trecem de restaurantul Alte Mälzerei (neschimbat!), cotim pe Bischof-Konrad-Straße şi apoi pe Brunhuberstraße, unde căutăm adresa trimisă în SMS-ul de la Andrei – încercăm să ne descurcăm fără alte indicaţii şi cred că Vio este surprinsă când primul apel de la noi vine direct pe interfon. Nici aici nu este lift, dar ne-am obişnuit cu scările şi trei etaje sunt totuşi mai puţine decât cinci. Andrei n-a ajuns încă acasă, dar Vio ne întâmpină în cadrul uşii, ţinând-o în braţe pe Maria, fiica lor de zece luni – care ne studiază cu mare curiozitate, mai ales că abia ne vedem dintre bagaje.

Îi fac cunoştinţă lui Paul cu Vio, după care uităm de oboseală şi ne punem pe povestit, mai ales că sunt atâtea de spus şi ideile vin de-a valma, uneori fără legătură sau final. Recunosc, unul dintre motivele pentru care am propus să petrecem concediul la München a fost dorinţa de a ajunge şi în Regensburg şi de a-i revedea pe Vio şi Andrei; nu au putut veni să facă Revelionul cu noi, fiind ceva mai greu cu copil mic, dar mă bucur că sunt acasă în ultimele noastre zile de vacanţă. Când apare şi bărbatul familiei, îmi dau seama că cei doi nu s-au schimbat aproape deloc; mă întreb care este percepţia lor despre mine, pe care mă revăd, respectiv despre Paul pe care abia l-au cunoscut, mai ales că soţul meu îmi spune ulterior că îi place mult de ei. Dacă îmi amintesc corect, decretează că s-ar fi încadrat perfect în gaşca lui din Bucureşti.

Poveşti-poveşti, dar ne e foame, atât de mâncare, cât şi de o plimbare nocturnă prin centrul vechi al oraşului. Ieşim deci toţi cinci, Andrei parchează pe lângă Dachauplatz şi pornim pe jos pe străduţele bătute cu piatră cubică, luminate de „felinare” şi străjuite de frumoase clădiri ce răsuflă istorie. Deşi este rece şi aerul umed pare că ni se lipeşte usturător de piele, e o plăcere să mergi pe Unter den Schwibbögen, să treci prin Porta Praetoria restaurată în secularul zid roman spre mica piaţetă dintre Regensburger Dom şi Bischofshof, fosta reşedinţă episcopală transformată într-un luxos hotel. Urmăm îngusta Goliathstraße şi, apoi, Kohlenmarkt până lângă clădirea istorică a Altes Rathaus. Acolo străduţele se deschid larg în renascentista Rathausplatz, cu fântână în mijloc şi ziduri vesele, colorate şi curate de jur împrejur.

Suntem la mâna gazdelor noastre în ceea ce priveşte bodega, mai ales că este foarte greu să alegi din mulţimea de restaurante regensburgheze, iar cei doi vin cu strălucita idee de a încerca la Hacker-Pschorr Wirtshaus, aflat într-o fostă mănăstire augustiniană din Neupfarrplatz. Chiar dacă ne-am obişnuit deja cu săţioasa şi abundenta bucătărie bavareză, calităţile bucatelor sunt întrecute în aprecierile noastre numai de superbul decor baroc al restaurantului. În concluzia unei seri îndestulătoare şi aflat în faţa unei farfurii pe care n-o mai poate goli (iar cunoscătorii îşi pot da seama de amploarea situaţiei), Paul decretează că nu i-ar plăcea să locuiască în Bavaria. În maxim cinci ani ar muri alcoolic, sufocat sub propriile şunci. Sătui, nedormiţi şi surescitaţi în acelaşi timp, ne târâm picioarele pe Schwarze-Bären-Straße şi Drei-Kronen-Straße spre maşină şi, cu un ultim efort, spre canapeaua desfăcută de Vio în sufragerie. Mâine voi încerca să acopăr cea mai mare parte a centrului vechi într-un timp cât mai scurt, pentru a-i da şi lui Paul o firavă idee de ce mi-a plăcut mie atât de mult la Regensburg.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s