München Ziua 8

Astăzi vreau să şterg de pe listă una dintre restanţele vizitelor mele trecute la München, şi anume Schloß Nymphenburg, la care îl conving şi pe Paul să vină. Ne depărtăm destul de mult de centru, motiv din care luăm un S1 sau S2 până la staţia Laim, iar restul drumului îl parcurgem pe jos, pe Wotanstraße până în Romanplatz. De acolo intrăm printr-o poartă secundară, de pe Hirschgartenallee, care ne aduce pe malul canalului artificial ce modelează grădinile domeniului (Schloßgartenkanal). Ne aflăm acum în faţa unuia dintre cele mai frumoase castele ale Münchenului de astăzi, construit în secolul al XVII-lea ca reşedinţă regală „de vară la ţară”, un baroc exemplar extins în repetate rânduri prin aripi neoclasice sau interioare rococo şi intrat ulterior în patrimoniul turistic al Bavariei. Deşi acum Nymphenburg aparţine landului, o mică parte este în continuare proprietatea Casei Wittelsbach, acesta fiind locul unde se întruneşte consiliul de familie.

Vizita începe cu Steinernersaal – inima pavilionului central, o incintă destinată balurilor şi evenimentelor grandioase, cu ieşire în grădina castelului. Această sală a fost gândită să ia ochii, prin bogăţia stucaturilor aurii ce decorează pereţii alb-vernil şi greutatea candelabrelor, dar mai ales prin tavanul pictat de Johann Baptist Zimmermann cu scene mitologice, în al căror mijloc se află Helios în carul său de aur, înconjurat de alte zeităţi. De aici, clădirea se împarte în două, ambele aripi fiind străbătute de coridoare care prezintă încăperi mai mici – fie camere de zi şi biblioteci, fie dormitoare şi mici anexe. Cele mai multe, deşi modificate de locatarii ce s-au perindat prin castel, şi-au păstrat tavanele baroce şi picturile de familie – portrete, scene familiare şi peisaje cunoscute, inclusiv o panoramă de sus a întregului domeniu. Lor li se adaugă frumoase piese de mobilier, draperii groase, tapet preţios, ceasornice, toate acestea transformând reşedinţa într-o replică redusă a festivei Residenz. Între acestea, se remarcă deosebitul Cabinet Chinezesc, atât prin superbele lambriuri lăcuite ce îmbracă pereţii, de sus până jos, în picturi delicate şi migăloase, cât şi prin candelabrul nu foarte mare, dar purtând o notă distinctivă: este singurul din castel care a putut fi reconstituit în forma sa originală, cu cristale din pietre semipreţioase transparente, şi nu din sticlă. În cealaltă aripă a clădirii se află dormitorul unde s-a născut Ludovic al II-lea şi alte camere ce păstrează parfumul timpurilor trecute; aici a murit regele Maximilian I şi tot aici a avut loc singura întâlnire dintre Ludovic al II-lea şi Otto von Bismarck, legaţi de o sinceră şi respectuoasă prietenie.

Principala atracţie este însă celebra galerie a frumuseţilor, Schönheitengalerie, o colecţie de treizeci şi şase de portrete realizate din dorinţa regelui Ludovic I unor femei considerate frumose în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fără a fi vreo capodoperă artistică a pictorului curţii (Joseph Karl Stieler), tablourile joacă însă un excelent rol documentar, asemănător fotografiilor uşor glamour din ziua de astăzi; în plus, observăm repede că, aproape fără excepţie, ceea ce era numit un chip frumos, sau măcar atrăgător, pe vremea aceea îşi păstrează aceeaşi catalogare şi acum; feţele nu sunt perfecte, dar le caracterizează armonia, simetria, feminitatea şi personalitatea. Interesant este că femeile alese ca modele au provenit din toate păturile sociale (fiice de nobili – inclusiv sora şi mezina regelui, negustori, militari, meşteşugari, cărturari, funcţionari, servitori), iar ca naţionalitate nu erau numai nemţoaice (italience, franţuzoaice, unguroaice, britanice). Cele care ies în evidenţă sunt portretele Helenei Sedlmayr (fiica unui meşter pantofar) şi al Lolei Montez (amanta de origine irlandeză a lui Ludovic I); fiica pantofarului este de departe cea mai frumoasă prezenţă din galerie, de o delicateţe şi inocenţă tulburătoare. Dar, pe lângă cele două figuri intrate într-un fel sau altul în istorie (de exemplu, Lola Montez a trebuit să părăsească Bavaria alungată de presiunea publică, după ce influenţa sa asupra regelui îl făcuse extrem de contestat de supuşii săi), trebuie menţionate alte câteva femei deosebit de frumoase din galerie: Auguste Strobl (fiica trezorierului regal, cu două portrete dedicate figurii sale îndrăzneţe şi cochete), Cornelia Vetterlein (distinsă fiică de consilier de stat), Regina Daxenberger (simplă şi naturală, fiica unui meşter în cupru), Nanette Kaula (fiica unuia dintre antreprenorii evrei ai curţii regale), Lady Jane Ellenborough (fiică de amiral şi viitoare aventurieră a lumii, o frumuseţe ciudată, aşa cum numai cele tipic britanice pot fi), Crescentia Bourgin (fiica unui crescător de vie şi viitoare soţie de principe, posesoarea uneia dintre cele mai calde priviri ale galeriei), Caroline von Spiering (o figură aproape angelică, fiica nelegitimă a fratelui regelui), Katarina Botzaris (frumuseţe exotică, cu trăsături nobile orientale, fiica unui erou de război grec), Caroline Lizius (genul de frumuseţe clasică, pe care nu o poţi descrie prin cuvinte pompoase, dar îţi atrage privirea prin delicateţe, regularitatea trăsăturilor şi mina serioasă; în rest, o perfect necunoscută pentru cei care au întocmit „fişele” frumoaselor galeriei), Maria Dietsch (fiică de croitor, aproape un copil, cu profilul străbătut de inocenţă şi importanţa momentului) şi însăşi viitoarea regină bavareză, Marie (fiica prinţului prusac, nora lui Ludovic I şi soţia lui Maximilian al II-lea, a cărei frumuseţe distinsă, aristocratică, introvertită am observat-o în vizita la Hohenschwangau). Rareori cumpăr cărţi din muzeele pe care le vizitez, dar data aceasta nu rezist tentaţiei şi iau o descriere ce cuprinde atât istoria galeriei, cât şi prezentarea, cu imagini, a fiecărui portret – inclusiv unul dispărut, pentru care există numai fotografia apărută în catalogul întocmit la începutul secolului trecut.

În afară de apartamentele familiei Wittelsbach, la Nymphenburg sunt organizate alte două expoziţii, în pavilionul sudic, pe locul fostelor grajduri regale. Am cumpărat de la început bilet „combinat”, aşa că după ce părăsim magazinul cu suveniruri intrăm în Muzeul Caleştilor (Marstallmuseum), una dintre cele mai importante colecţii de acest gen din Europa. Exponatele includ nu numai trăsuri imperiale, de paradă (între care una este însoţită şi de mulajele celor opt bidivii necesari tractării) sau luxoase cupeuri de plimbat prin ţară, ci şi tot felul de alte vehicule din marea familie a mijloacelor de transport existente până la apariţia automobilului. Astfel, aici apar sănii bogat decorate sau extrem de simple (unele cu draperia de blană care îmbrăca picioarele ocupanţilor), cărucioare şi trăsurici pentru micii prinţi, trăsuri funerare, şarete uşoare pe care azi le-am numi „sport”, harnaşamente complete pentru cai (inclusiv ţinută de gală). Pereţii sunt pagini documentare, întrucât pe ei apar tablouri, desene şi chiar fotografii cu membrii familiei regale, în special cu Ludovic al II-lea pe vremea când era un tânăr extrem de chipeş. Alături de acestea, un număr considerabil de picturi cu cai şi îmi dau seama că acestea sunt de fapt portrete şi fiecare cal este unul anume. E prima dată când văd aşa ceva, dar observ în scurt timp de consideraţia de care beneficiau aceste bestii nobile: doi dintre caii preferaţi ai regelui (între care o iapă hoţomană, surprinsă şi într-un tablou în timp ce fura mere) se află chiar în muzeu, împăiaţi şi dichisiţi după moda vremurilor.

Tot în aripa sudică, interpusă între caleşti şi echipament de călărie, există o mică dar valoroasă expoziţie de porţelanuri manufacturate chiar aici, la Nymphenburg. Fabrica, fondată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, se află într-una dintre anexele de pe domeniu (vizitabilă numai cu programare) şi continuă să producă porţelan lucrat manual, de cea mai bună calitate; se spune că doar porţelanurile Augarten sau Sevra îi fac concurenţă. Într-adevăr, piesele expuse sunt deosebit de frumoase, în special seturile de veselă şi cutiile de bijuterii pictate tematic. Aripa nordică, în care noi nu intrăm, cuprinde capela domeniului, Muzeul de Istorie Naturală (Museum Mensch und Natur) şi sălile şcolii de fete „Mary Ward”, înfiinţată chiar de cunoscuta călugăriţă catolică englezoaică din donaţiile oferite de Maximilian I.

Lăsăm muzeele în urmă şi ne îndreptăm paşii spre imensul parc irigat de apele canalelor şi lacurilor artificiale, devenite un adevărat paradis pentru o mulţime de specii de păsări. Acum este iarnă, ziua mohorâtă, pomii desfrunziţi, iar fântânile şi statuile acoperite, astfel încât nu putem admira cu adevărat frumoasa grădină amenajată după moda barocului francez, lansată de luxosul Versailles. Dar ne plimbăm timp de jumătate de oră pe aleile întortocheate, cât să privim castelul în ansamblul său şi să-i percepem mai bine dimensiunile. Trecem astfel pe lângă Amalienburg, refugiul de vânătoare din secolul al XVIII-lea, cu delicatele sale stucaturi rococo şi statui ce decorează tencuiala roz pal cu borduri albe; această întinsă grădină include alte câteva pavilioane sau foişoare, ale căror direcţii le aflăm pe săgeţi indicatoare, dar pentru care nu avem acum timp: Badenburg (cuprinde băile regale şi o mare sală de bal barocă), Pagodenburg (un pavilion octogonal decorat în stil chinezesc), Magdalenenklause (ruine artificiale, gotice, destinate liniştii şi meditaţiei) şi Apollotempel (foişor neoclasic deschis, sprijinit pe coloane). Arealul este însă mult prea mare şi ar necesita o întreagă zi de vară pentru a ne bucura de el, aşa că acum ne mulţumim să urmărim cârdurile de zburătoare ce mişună pe apă, pe iarbă şi prin aer. Şi avem de unde alege, întrucât parcul este o oază binecuvântată pentru raţe de toate felurile şi culorile, gâşte sălbatice, lişiţe, pescăruşi şi, bineînţeles, lebede. Constatăm că, deşi mediul lor preferat este apa, noi – aşa uscaţi – suntem mult mai zgribuliţi decât ele; în plus, observăm cum picăturile se desprind de pe penele lor ca de pe ceară – iată ce înseamnă, la propriu, să treci ca gâsca prin apă…

Mi-ar plăcea să mai stăm, dar chiar că-i frig în zilele când soarele îşi ia concediu. Mai zăbovim puţin, printre alte cârduri înaripate, în faţa castelului, acolo unde se întâlnesc cele două „rondeluri” care ocolesc canalul în partea sa cea mai lată, apoi o luăm la pas pe bulevardul lat şi umbrit de arbori cu coroana deasă ce însoţeşte cursul artificial de apă. Cum suntem pe latura nordică, din stânga cum părăsim proprietatea, păşim pe Nördlische Auffahrtsallee. Trecem pe lângă Metzgerwirt, un restaurant din lanţul Augustiner, apoi pe lângă vile superbe înconjurate de grădini generoase (din care ţâşneşte un veveriţoi şi aleargă în salturi pe crengile câtorva arbori până dispare în scorbura potrivită), până la Hubertusbrunnen, fântâna arteziană acoperită care marchează de la începutul secolului al XX-lea capătul canalului. De aici până la staţia de metrou Gern mai sunt numai câţiva paşi, aşa că în curând dispărem ca două cârtiţe.

Luăm U1 până la Sendlinger Tor, unde schimbăm cu U6 până la Fröttmaning; în total sunt aproape douăzeci de staţii, dar ne-am obişnuit cu eficienţa şi viteza metroului münchenez (chiar şi de sărbători, nu numai în zile lucrătoare), aşa că le parcurgem într-un timp nebănuit de scurt. Ieşim într-o staţie de suprafaţă, cu aspect uşor SF şi, cum înaintăm pe pasarela de coborâre, vedem deja motivul pentru care am ajuns până aici – o construcţie enormă din sticlă şi metal, în formă de cauciuc, pe care scrie cu litere mari, albastre: Allianz Arena. Da, chiar ea, casa fotbalului bavarez, german şi, conform ultimei ediţii Champions League, european. Puţin ironic, eu sunt cea care l-a bătut la cap pe Paul că vrea neapărat să ajungă la stadionul celor de la FC Bayern München. Adevărul este că mi-ar fi plăcut să repetăm experienţa de anul trecut, când am văzut Barça în acţiune pe Camp Nou (unde a nimicit-o pe concitadina Espanyol), dar singurul meci din această perioadă al nemţilor este cu Stuttgart, în deplasare. Ne-am putea mulţumi cu stadionul finalizat în 2002, adică la 102 ani de la înfiinţarea clubului, însă locurile alocate următoarelor tururi ghidate s-au terminat pentru azi. Extrem de dezamăgiţi (mai ales eu), mai trecem ceva pe lista de parcurs la următoarea vizită şi intrăm în magazinul oficial, de unde reuşim să alegem câteva suveniruri ceva mai ieftine; cele mai multe au nişte preţuri strigătoare la cer, aşa că zicem pas.

Întorşi în centru cu buza uşor umflată, ne despărţim pentru o vreme. Paul îşi face în sfârşit damblaua de a merge la Saturn, în timp ce eu vreau să fiu din nou la înălţime – la propriu. Frauenkirche are clopotniţele în renovare, aşa că accesul în turnul în care se urcă de obicei nu este acum permis. Dar n-am uitat de liftul de la intrarea principală în primărie, deşi de câte ori am încercat până acum să-l folosesc scria sec „închis”. Azi însă am mai mult noroc, îmi fac o notiţă mentală şi intru pentru început în Neues Rathaus – pe dinafară am tot văzut până acum frumoasa primărie, ce-ar fi să mă plimb puţin şi prin coridoarele sale gotice? Sunt curând surprinsă că hoinăresc de fapt printr-o instituţie complet funcţională, ba chiar în timpul orelor de program. Nu mă întreabă însă nimeni de sănătate, deşi bat la ochi de la o poştă cu ditamai aparatul atârnat de gât. Când bărbatul de la intrare mi-a spus că am voie înăuntru, mă aşteptam să fie deschise publicului câteva încăperi (gen sala de căsătorii), nicidecum să pot cutreiera nestingherită holurile în care utilul şi pragmaticul s-au întâlnit cu arhitectura arcuită, picturile murale, tocăraia forjată, leii de piatră şi vitraliile colorate. Fără a deborda de lux, coridoarele primăriei degajă un bun gust excelent mulat pe „corporatismul” unei instituţii de stat. La final, îmi fac şi eu damblaua mea: urc în turnul primăriei, cel care găzduieşte faimosul Glockenspiel. De pe platformă, am din nou oraşul la picioare; da, ştiu, m-am mai cocoţat o dată deasupra Marienplatz, dar acum perspectiva se schimbă, principalii beneficiari fiind Altes Rathaus şi Heiliggeistkirche, aproape suprapuse într-un tablou clasic al Münchenului cu Alpii în fundal. În plus, Isartor, „Bătrânul Petre” ce bate clopotul în Peterskirche şi Maximilianeum se văd altfel, iar ca imagine inedită vine perspectiva asupra curţii interioare a primăriei în care mă aflu.

După ce cobor, o iau pe Neuhauserstraße, întrucât Paul este încă în Saturn – nimic surprinzător aici. Nu pot rezista şi intru şi eu la CD-uri, împreună adăugăm noi achiziţii averii familiei şi, spre bucuria noastră, reuşim să ne întâlnim şi cu prietenii noştri, pentru prima dată de azi dimineaţă. Silvia şi Bogdan percutează imediat ideii ca, înainte de cină, să mai facem un drum până la Fröttmaning – vor şi ei să vadă măcar pe afară Allianz, iar noaptea e posibil ca imaginea să fie mai interesantă. Când ieşim din Saturn este deja întuneric, aşa că nu mai stăm pe gânduri. Sosiţi la Fröttmaning, observăm că arena s-a transformat într-o imensă gogoaşă intens luminată în roşu; dar până ajungem chiar în faţa ei, lumina se schimbă într-o nuanţă frumoasă de albastru, mult mai puţin agresivă, de care profităm la maxim în fotografii de tipul io-la(-Allianz-Arena). Când să plecăm însă, luminile se sting şi, deşi aşteptăm o vreme, nu se mai aprind. Nu ştiu care-i regula de succesiune roşu-albastru (culorile Bayern München) şi stingere completă, dar am impresia că am avut noroc şi am nimerit la ţanc.

La întoarcere, Sivia şi Bogdan vor să-l vadă şi ei pe Walking Man de la Giselastraße – coborâm deci acolo, că tot ne este în drum; mi se pare ciudat că, deşi au fost şi ei să vadă Siegestor şi au ieşit în acelaşi loc, au ratat colosul alb şi de o inspiraţie îndoielnică. Iată-ne deci din nou lângă creaţia lui Jonathan Borofsky şi trebuie să recunosc că noaptea, puternic luminată de reflectoare în contrast cu întunericul din jur, omuleţul încremenit în mers arată mult mai bine. Poate că ăsta era şpilul…

Fără a avea pretenţia că am epuizat toate cârciumile capitalei bavareze (ar fi nevoie de ani întregi şi câteva înlocuiri de ficat cirotic pentru asta), încercăm să mai punem o bifă în dreptul unui nume cu greutate şi tradiţie (din secolul al XVII-lea): Paulaner Bräuhaus din Kapuzinerplatz. Aflată într-o impunătoare clădire neorenascentistă, berăria se remarcă şi prin altceva pe lângă berea bună, mâncarea delicioasă în porţii generoase şi chelnerul amabil (care crede că suntem italieni sau spanioli şi încearcă să ne adreseze câteva cuvinte în respectivele limbi): mica expoziţie din „zestrea” casei, cazane şi instalaţii din alamă folosite în producerea berii. Şi mai văd ceva aproape de neconceput la noi: grupul de la masa vecină are sub masă un frumos (şi cuminte) golden retriever, care probabil că se concentrează la ulcerul generat de atâtea mirosuri. Este doar o completare a episoadelor în care nimeni nu le face scandal stăpânilor de câini educaţi, care intră în magazine, mijloace de transport în comun şi alte incinte publice însoţiţi de amicii patrupezi. În acest cadru intim şi cald, în dreptul halbelor, maß-urilor şi tăvilor pline, ciocnim în amintirea ultimei seri petrecute la München. Mâine dimineaţă Alina şi Mihai pleacă la Bucureşti, Silvia şi Marmota îi urmează pe seară, iar eu şi Paul ne prelungim şederea cu două nopţi în vechea mea iubire, Regensburg. Până atunci mai ridicăm o dată cupele înspumate: Prost!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s