München Ziua 5

Încă de când eram în Bucureşti, am hotărât că vom dedica o zi întreagă unei excursii în sud-vestul Bavariei, spre graniţa muntoasă cu Austria. Acolo, într-una dintre depresiunile vegheate de Ammergebirge se află o mică localitate, Füssen – capăt de linie ferată. Mai departe, ascunsă între dealuri submontane şi lacuri reci, Hohenschwangau n-a fost deloc străină cetăţilor şi castelelor, încă din Evul Mediu timpuriu (secolul al XII-lea) când familiile locale de nobili cavaleri înălţaseră trei astfel de bastioane. Ceva mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, regele Maximilian al II-lea – inspirat de ruinele fostelor cetăţi – a hotărât să ridice în perimetrul uneia din ele reşedinţa sa de vacanţă şi vânătoare. Astfel s-a născut aici Schloß Hohenschwangau, castelul în care a crescut şi viitorul rege, controversatul Ludovic al II-lea. Acesta, la sfârşitul aceluiaşi veac, a început construcţia celui mai îndrăzneţ proiect al său – inspirat de reşedinţa copilăriei sale, pădurile şi lacurile înconjurătoare, munţii sălbatici şi liniştea unei vieţi în astfel de locuri, Ludovic al II-lea a dorit să înalţe pe ruinele celorlalte două cetăţi medievale un castel mai mândru decât al tatălui său, un castel cu adevărat de basm: Schloß Neuschwanstein. Niciodată terminat sau măcar locuit de visătorul său stăpân, castelul a devenit cu timpul unul dintre cele mai vizitate locuri din Europa, iar silueta sa este sursa de inspiraţie a siglei Disney – deci se poate spune că basmul lui Ludovic al II-lea a devenit, într-un fel, realitate.

Cum Hohenschwangau este o destinaţie atât de populară, ne facem planurile să plecăm cât mai de dimineaţă, înarmaţi cu un bilet de land – Bayernticket, pentru patru persoane: eu, Paul, Silvia şi Bogdan. Dar cum primul tren este cu câteva minute înainte de ora 9, iar acest bilet e valabil în zilele lucrătoare abia după respectiva oră (pentru a nu putea profita de el navetiştii), ne gândim că şi următorul tren e în regulă; ar trebui să-mi treacă prin cap să ne luăm bilete obişnuite până la prima staţie (Pasing) – în caz că nu e deja acoperită de abonamentul urban, pentru că acolo trenul ar trebui să ajungă după ora 9, deci toate condiţiile ar fi îndeplinite. Cap sec. La 10 fără ceva deci ajungem pe peron, gata să ne suim… dar nu avem unde. Trenul este ticsit, nu poţi arunca un ac. Cu greu urcăm în spaţiul uşilor dar, după ce ne poziţionăm cât de cât acceptabil (a se citi: nu ne mai băgăm părul în gură unul altuia), poliţia căilor ferate face o razie prin tren şi îi dă jos pe toţi cei care nu sunt pe scaune şi în dreptul scaunelor – inclusiv pe noi şi cam… o treime de tren. Când unii mai încăpăţânaţi refuză, răspunsul este simplu: noi nu vă putem obliga să coborâţi, dar, din motive de siguranţă, trenul nu pleacă. Aşa se face că aşteptăm următorul tren, deja mult mai târziu decât ne făcuserăm planul: ora 11 fără ceva, şi acela extrem de plin. Cum suntem însă de la început pe peron, avem locuri; dar ideea mea şi a lui Bogdan de a merge să luăm cafea de la Starbucks este complet nefericită: pe lângă telefoanele disperate de la Silvia şi Paul în care ne avertizează că nu vor mai putea ţine mult scaunele, când ajungem înapoi la vagon găsim toate uşile încuiate! Asta ca măsură de a nu se repeta situaţia trenului anterior; până la urmă se rezolvă şi urcăm, nu fără a bombăni din plin DB-ul pentru întreaga tevatură. Păi dacă ştii că în perioada asta ai ditamai afluxul de turişti spre Füssen, bagă ori o locomotivă mai puternică şi mai multe vagoane, ori curse suplimentare în funcţie de cerere. În fine, din câte voi constata, acesta va fi singurul episod neplăcut cu organizarea / administraţia bavareză.

Până la Füssen facem o oră, cu schimbare la Kaufbeuren – hmm, un nume cunoscut, cred că aici am fost la concert Helloween și am degerat apoi prin gară până la primul tren, de începusem să mă văd fetiţa cu chibrituri. De la Füssen lucrurile sunt mai simple: există suficiente autobuze care aşteaptă cohortele deversate de tren pentru a nu ne mai face griji că rămânem pe-afară. În mai puţin de un sfert de oră părăsim micul şi cochetul oraş de provincie şi suntem debarcaţi în staţia din Hohenschwangau, de unde o luăm repede la picior spre casa de bilete. Acolo însă, mare dezamăgire: biletele de azi pentru Neuschwanstein s-au epuizat, mai putem cumpăra doar pentru Hohenschwangau şi, la ce coadă e în faţa noastră, nici de acelea nu putem fi siguri. Hotărâm să cumpărăm aşa dacă tot am bătut drumul, iar dacă se termină şi pentru tururile în engleză, luăm la orice, inclusiv ceva ce nu ne poate traduce Paul. Până la urmă totuşi prindem pe engleză şi, cu ele bine ascunse în haină şi cu ochii pe ceas, facem un calcul că avem suficient timp ca până la ora turului să vedem de aproape celălalt castel, inaccesibil nouă.

În zilele frumoase, din localitate până aproape de Neuschwanstein circulă microbuze, aşa că ne gândim că cel mai bine ar fi să urcăm cu unul şi să coborâm pe jos. Însă iar nu se potriveşte socoteala de-acasă cu cea din târg, pentru că azi nu-i o zi „frumoasă” – deşi e senin şi soare, este extrem de frig, iar drumul s-a acoperit de gheaţă şi polei. Deci adio microbuz; mai avem varianta trăsurii, dar considerăm tariful prea mare pentru prea puţin timp câştigat. Traversăm deci localitatea-staţiune, cu vile îngrijite, şi o luăm în sus, la pas destul de alert, întrucât pe panourile informative sunt anunţate vreo patruzeci de minute de mers. Dar părerea mea este că pentru nişte oameni tineri, nu chiar în formă, douăzeci şi cinci sunt suficiente, cu tot cu opriri pentru admirat caii sau elegantul Schloßwirtschaft – Zur neuen Burg, plasat strategic într-o curbă, cu gogoşi şi bere ispititoare.

Ajungem astfel la intrarea în castel, o impunătoare poartă masivă din cărămizi roşii, susţinută simetric de două turnuri cu aspect de bastion, deşi nimic din structura construcţiei nu a fost gândit în scop de apărare. De fapt, poarta cu simbolurile heraldice face parte dintr-un şir întreg de simetrii şi asimetrii care constituie un stil extrem de eclectic – aproape kitsch, dacă n-ar fi totul ţinut laolaltă de o armonie aparte. În Neuschwanstein, Ludovic al II-lea şi arhitecţii săi au încercat să realizeze arhetipul de castel romantic, dar cu mijloace specifice finalului de secol XIX; două dintre sursele de inspiraţie au fost Château de Pierrefonds şi cetatea de la Nürnberg. Astfel, clădirea reuneşte stilul romanic definit de geometria simplă şi aspectul de fortăreaţă cu arce rotunjite, stilul neogotic reflectat în turnurile zvelte, albe şi crenelate, respectiv stilul bizantin regăsit cu preponderenţă în decorul interior; frescele care împodobesc zidurile curţii interioare (Fecioara cu Pruncul şi Sfântul Gheorghe ucigând balaurul), ultimul punct în care avem acum acces, amintesc de arta populară Lüftlmalerei, în timp ce despre decorul încăperilor am citit deja că încearcă să reproducă scene din operele lui Wagner, protejatul regelui: Tannhäuser, Lohengrin, Parsifal. Nu prea avem ce face şi ne mulţumim cu aceste câteva priviri jinduitoare, apoi ne îndreptăm către Marienbrücke – locul din care se vede cel mai bine castelul şi de unde sunt făcute clasicele fotografii cu acesta. Uşor de zis, greu de făcut, căci drumul lat spre podul peste Trecătoarea Pöllat este plin de gheaţă – aici chiar că suntem la munte, iar bocancii mei de oraş nu-mi sunt prea mult de folos. Reuşim totuşi să înaintăm suficient de mult cât să admirăm castelul în toată splendoarea lui – şi trebuie să recunoaştem că o fi fost regele nebun, dar avea ceva simţ artistic. Din acelaşi punct ni se desfăşoară privirii şi frumosul peisaj în care Maximilian al II-lea a construit prima reşedinţă regală, cea de jos, din Hohenschwangau: sub piscurile semeţe, în aerul rece împânzit de o ceaţă subţire ţesută de razele soarelui printre văile Alpilor, pe muchia împădurită dintre două lacuri, Alpsee bei Schwangau şi Schwansee, imaginea curge parcă din înalturile crestelor, mângâie dealurile înnegrite de brazi şi se desface largă, plină de viaţă, în depresiunea verde pe care alternează mici localităţi grupate în jurul bisericilor ţărăneşti, pâlcuri de pădure şi întinderi de apă care să le oglindească pe toate. Greu ai putea găsi un loc mai liniştit, mai pitoresc şi mai aproape de basme; nici nu-i de mirare că tânărul Ludovic al II-lea a dorit să revină mereu aici, cuprins de adversitate faţă de viaţa tumultoasă din capitală, plină de intrigi şi probleme de stat. Iar dacă aş vrea să-mi închipui un cavaler mânând un bidiviu înspumat şi ţinând în şa o domniţă al cărei văl întrece coada calului, către Schloß Neuschwanstein l-aş vedea gonind.

Ne grăbim înapoi în orăşel, pentru că nu ne dăm seama exact cât ne ia să urcăm la celălalt castel; în plus, lumina zilei a început să scadă şi am dori să-l vedem puţin şi pe afară până să înceapă turul. Un bun exemplar al arhitecturii gotice revigorate în secolul al XIX-lea, Schloβ Hohenschwangau a luat locul fortăreţei Schuangau, pe unul dintre dealurile joase di jurul satului medieval. Deşi intenţia lui Maximilian al II-lea a fost de a realiza aici o reşedinţă vânătorească, frumuseţea locurilor şi tradiţia cavalerilor ce împânzeau cândva locul au dus la construcţia unei superbe clădiri neogotice, cu aspect aparent de fortăreaţă, care se păstrează şi astăzi sub forma sa iniţială.  Singura adăugire ulterioară a fost liftul electric, unul dintre primele din Germania, pe care prinţul regent Luitpold l-a dorit din motive extrem de practice în cazul unui om de peste nouăzeci de ani. În rest, aşa cum vom afla ulterior de la ghid, totul este original în castel, inclusiv picturile murale extraordinare. Din fericire, niciunul dintre cele două castele nu a suferit distrugeri în urma celor două războaie mondiale, aşa că nu au fost necesare reparaţii sau restaurări, ci doar o continuă şi grijulie întreţinere. De altfel, castelul a fost mult mai mult de un simplu „refugiu” de vânătoare, întrucât aici au petrecut o bună bucată din viaţă consoarta regelui, Maria a Prusiei, împreună cu cei doi fii, Ludovic (moştenitorul coroanei) şi Otto.

După cum ziceam, în timp ce aşteptăm să înceapă vizita, facem propriul nostru tur în jurul clădirii galbene, ale cărei ziduri de patru nivele se profilează elegant pe cerul albastru. Fără să aibă dimensiunile şi prestanţa proiectului iniţiat de Ludovic al II-lea (care includea, pe lângă Schloβ Neuschwanstein, cele două reşedinţe de la Linderhof şi Herrenchiemsee), Schloβ Hohenschwangau are un aspect nobil, delicat şi emană un bun gust aristocrat – seamănă cu o fortăreaţă în miniatură, cu turnuri-bastion poligonale pe cele patru colţuri, metereze crenelate, vârfuri ascuţite, porţi rotunjite deasupra pavajului din piatră cubică pe care înaintau şaretele, contraforturi deasupra marginii abrupte a dealului, blazonul regal şi cavaleri pictaţi, o grădină alpină cu vedere spre munţi, o curte mică şi o fântână cu icoană între clădirea principală şi anexa construită pe aceleaşi principii arhitecturale, dar ceva mai simplă. Un colţ de rai pe un pinten împădurit în cumpăna apelor.

La ora programată, intrăm în castel şi urcăm în urma ghidei pe scara melcată. În interior nu am voie să fac fotografii, din cauza drepturilor de autor care aparţin familiei Wittelsbach, membrii acesteia fiind în continuare proprietarii castelului – spre deosebire de Schloβ Neuschwanstein, care aparţine acum patrimoniului landului; de altfel, nu toată clădirea este deschisă spre vizitare, o parte constituind şi acum reşedinţa preferată a ducelui Franz de Bavaria, conducătorul actual al Casei Wittelsbach şi strănepotul ultimului monarh. Încăperile accesibile publicului nu sunt multe, însă frumuseţea lor marcată de stilul Biedermeier este desăvârşită. Mici, deseori asimetrice în funcţie de locul ocupat în geometria zidurilor, mobilate minimalist (pentru o reşedinţă totuşi regală) cu piese sculptate în lemn şi încrustate cu pietre semipreţioase, încălzite de sobe de teracotă modelată, vag atinse de lumina zilei prin vitralii şi obloane, vegheate de candelabre grele – iată cum se prezintă dormitoarele, saloanele de zi sau birourile personale ce au fost cândva animate de cei mai importanţi nobili ai Bavariei. În plus, apar obiecte specifice fiecărei încăperi: un nepreţuit dar de nuntă, un scaun cu rotile, o masă de biliard, un pian al lui Wagner, fotografii ale alteţelor regale (între care se remarcă figura frumoasă şi delicată a reginei). Însă cel mai impresionant aspect îl reprezintă cele peste nouăzeci de picturi murale, superbe şi excelent conservate, reprezentând scene din istoria Bavariei sau din legendele sale, cu precădere povestea medievalului Cavaler al Lebedelor, Lohengrin. După cum bine putem observa, două elemente apar recurent în întreaga noastră vizită: leul şi lebăda, într-o nebănuită armonie. Tot ce pot spune la final este că vizita durează prea puţin pentru a putea studia cu mai mare atenţie interioarele, mai ales că e greu să vezi fiecare detaliu din grupul compact ce trece dintr-o cameră în alta. Se subînţelege că nu regretăm faptul că am ales să cumpărăm bilet pentru Schloβ Hohenschwangau, mai ales că la momentul respectiv eram extrem de dezamăgiţi că nu aveam să intrăm în principala atracţie, Neuschwanstein. Totuşi, să vedem partea bună a lucrurilor: Hohenschwangau este un castel în adevăratul sens al cuvântului, terminat, finisat şi locuit, în care foştii săi locatari au lăsat o amprentă personală (de exemplu, un cozonac pudrat şi rămas şi acum pe o măsuţă) şi care te împresoară cu poveştile lui; Neuschwanstein, deşi mult mai impunător, are finalizate doar câteva camere (dar cât ne-ar fi plăcut să admirăm omagiul adus lui Wagner!) şi, deşi după moartea lui Ludovic al II-lea urmată de includerea castelului în circuitul turistic lucrările au continuat pentru a aduce clădirii într-un stadiu „stabil”, el nu va fi terminat niciodată.

Când ieşim, e noapte; luminile care cad acum pe ziduri schimbă întrucâtva aspectul, iar crenelurile se profilează altfel pe cerul întunecat. Când am venit, am urcat pe treptele care scurtează distanţa dintre orăşel şi castel, acum însă coborâm pe drumul lung, de caleaşcă. Ase face că, odată ajunşi jos, observăm ceva care până acum ne-a fost ascuns: pe acoperişul castelului tronează, mândră şi albă, o lebădă enormă, credincios străjer al domeniului Wittelsbachilor de la Hohenschwangau. Ne îndreptăm către staţia de autobuz, ignorând cu durere în suflet uşile aburite ale restaurantelor, de unde se strecoară miresme înnebunitoare. La autobuz dăm însă de o coadă cumplită şi ne dăm seama că nu avem nicio şansă să urcăm în cel parcat acum. Tot ce putem face e să-l aşteptăm pe următorul, în timp ce privim silueta albă şi solitară a Schloβ Neuschwanstein, rătăcită în negura nopţii – ciudată metaforă a însăşi vieţii regelui visătorului care l-a plăsmuit. Spun asta pentru că, după ce ajungem la gară şi, surprinzător, prindem trenul pe care îl vizăm, mă adâncesc în citirea unei broşuri cu povestea – pe scurt şi uşor romanţată – a vieţii lui Ludovic al II-lea. Nu am de gând s-o redau aici, vreau doar să explic succint ce am scris mai sus. Crescut în special în cadrul familiar şi lipsit de griji, dar oarecum izolat, din Hohenschwangau, tânărul moştenitor nu a primit educaţia politică necesară unui viitor rege; iscusinţa în călărie şi vânătoare, familiarizarea cu lumea artelor şi cultura universală erau ceva util – poate chiar necesar – în formarea unui monarh, dar esenţială era deprinderea abilităţilor politico-financiar-administrative, atât în ceea ce privea interiorul Bavariei, cât şi relaţiile externe, cu tot cu diplomaţie, alianţe, subterfugii şi intrigi. Cu toate acestea, când a preluat frâiele ţarii Ludovic al II-lea a încercat să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi a învăţat să se descurce capabil într-o lume ce intra deseori în conflict cu firea sa romantică şi izolată; până într-un punct a reuşit să conducă Bavaria de la München şi a făcut elegant faţă pierderii autorităţii de facto (păstrând-o doar pe cea de jure şi prestigiul aferent) atunci când Bismark a unificat teritoriile germane. Pe de altă parte, intrigile politice l-au scârbit şi l-au făcut să deteste tot mai mult viaţa la oraş, ceea ce s-a tradus în retragerea continuă spre Hohenschwangau şi marile sale proiecte arhitectonice, precum şi spre protejatul său, Richard Wagner, despre care scrieri mai puţin romanţate spun că ar fi profitat dincolo de limitele decenţei; trebuie menţionat că niciunul dintre acestea nu s-a realizat pe banii statului bavarez (respectiv german), ci din fondurile proprii şi datoriile în care s-a înglobat ca ceea ce am numi azi „persoană fizică”. Acest fapt a atras însă îngrijorarea familiei care vedea averea Wittelsbach în mare pericol din cauza unor proiecte considerate, nu în totalitate greşit, nebuneşti.

Dorinţa rudelor de a-l opri din cheltuieli, coroborată cu interesele politicienilor vremii ce vedeau în Ludovic al II-lea un conducător incapabil, au dus la încercarea tuturor de a-l face să abdice; acesta a opus rezistenţă (apărat chiar de sătenii din Hohenschwangau), dar a refuzat să fugă în Austria pentru a nu da naştere unui conflict deschis cu ţara vecină condusă de verişoara sa (celebra împărăteasă Sisi), prin urmare strategia s-a schimbat în a fi declarat nebun. Verdictul a fost dat de trei psihiatri, însă fără ca vreunul dintre ei să-l consulte pe rege, doar pe baza relatărilor şi declaraţiilor altora. Astfel, Ludovic al II-lea a plecat de la Neuschwanstein însoţit de doctorul Gudden şi a primit rezidenţă la Schloβ Berg, pe malul lacului Starnberg – în fapt, un ospiciu de lux. În ziua de după această mutare, fostul rege l-a rugat pe doctor să-l însoţească într-o plimbare pe ţărm, iar următorul lucru care se cunoaşte este că cei doi au fost găsiţi noaptea târziu, după o furtună puternică, în apele mici de lângă mal. Nu se ştie nici acum cu siguranţă dacă a fost vorba despre sinucidere, crimă sau accident nefericit într-o tentativă de evadare, iar rapoartele legiştilor vremii intră în contradicţie cu relatările martorilor. Tot ce putem spune despre moartea lui Ludovic al II-lea e că a venit ca un sfârşit tragic al unei vieţi la fel de tragice. Ciudat, neconvenţional şi poate iresponsabil ca monarh, Ludovic al II-lea rămâne o figură aparte a istoriei recente a Bavariei, a cărei nebunie în sens patologic este şi astăzi extrem de disputată. Însă urmările nebuniei în sensul numit de Sisi „excentricitate şi vieţuire în lumea viselor” sunt acum motive de încântare: Neuschwanstein, Linderhof, Herrenechiemsee. Interesant şi ironic este faptul că tocmai aceste castele care l-au dus în ruină şi i-au periclitat locul în familie sunt acum importante surse de venit pentru Germania şi urmaşii dinastiei Wittelsbach. Iar cea mai mare realizare a sa rămâne, fără îndoială, finanţarea asiduă a lui Wagner, despre care nu se ştie cât ar fi putut crea fără acest sprijin material.

Ajungem înapoi în München la ora estimată şi, fără a mai trece pe-acasă, ne îndreptăm spre restaurant – de data aceasta Löwenbräukeller din Stiglmaierplatz, berărie cu renume şi tradiţie, găzduită de o frumoasă vilă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cum în anii ’40 sala principală a devenit un loc predilect al întâlnirilor mai marilor nazişti, inclusiv pentru sărbătorirea aniversărilor puciului lui Hitler din 1923, nu este de mirare că s-a transformat şi într-o ţintă preferată de raidurile Aliaţilor, într-un final clădirea fiind distrusă aproape complet. În urma reconstrucţiei, nu s-au refăcut ornamentele originale, astfel încât restaurantul de astăzi nu are acelaşi farmec ca Hofbräuhaus sau Augustinerhaus, dar dintre toate eu zic că are cea mai bună bere neagră – dunkel sau, cum zice Bogdan puţin cherchelit, „drunken”. Nici mâncarea nu este mai prejos, cu un excelent ştrudel de mere…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s