München Ziua 2

A doua zi la München, dar prima în care vedem cu adevărat oraşul. Ca de obicei într-un astfel de concediu, încerc să trec peste lenea matinală care mă caracterizează şi să mă mobilizez devreme. Îl ajut pe Paul să găsească biserica română din apropierea Sendlinger Tor, apoi mă adâncesc în subteran pentru a ajunge în Max-Weber-Platz – un scuar relativ nou, construit la începutul secolului al XX-lea. Deşi situată în afara centrului, ba chiar şi în afara protecţiei naturale oferite de Isar, această piaţă neoclasică este un important nod de transport, prin urmare e aglomerată, plină de viaţă şi de mici restaurante. Mă opresc într-unul dintre ele pentru un sandviş proaspăt şi delicios, apoi îmi îndrept paşii spre Max-Planck-Straße.

Bulevardul la început larg se desparte în două artere subţiri, revendicate în special de tramvaie, biciclişti şi alergătorii ce profită de verdeaţa din Maximiliananlagen; se formează un rond larg şi umbrit, pavat cu piatră cubică, în mijlocul căruia se înalţă Maximilianeum, clădirea sobră a parlamentului bavarez (Bayerische Landtag). Construcţia ei a fost începută la jumătatea secolului al XIX-lea de către regele Maximilian al II-lea al Bavariei, iar intenţia era ca faţada să reflecte stilul neogotic – întocmai majorităţii clădirilor care flanchează superbul bulevard ce porneşte din faţă Parlamentului; însă odată cu avansarea lucrărilor şi cu schimbarea arhitectului, faţada a rămas cea de astăzi: o frumoasă îmbinare neoclasică de mozaicuri, arcade, coloane şi rond-bosse-uri, care impune respectul cuvenit unei instituţii de stat, dar încântă şi ochiul unui amator de plimbări, rătăcit în afara centrului turistic. De altfel, nu doar arhitectura s-a schimbat faţă de planul original, ci şi destinaţia: de la un Ateneu al tinerilor bavarezi talentaţi şi galerie de artă, la găzduitorul Parlamentului.

De la poalele Maximilianeumului porneşte Maximilianstraße – una dintre cele patru artere importante care împart oraşul (celelalte fiind Briennerstraße, Luwigstraße şi Prinzregentstraße); aceasta începe cu Maximiliansbrücke, un pod arcuit peste apele Isarului şi păzit de silueta sculptată a Atenei. Mai departe, bulevardul reprezintă o expoziţie în aer liber de clădiri neogotice şi neoclasice: hoteluri de lux, muzee, blocuri particulare, sedii guvernamentale. Într-un mic rond format de strada pietruită se găseşte Maxmonument, statuia din bronz a lui Maximilian al II-lea ridicată pe un soclu granitic, deasupra celor patru virtuţi ale conducătorilor de stat: dragostea pentru pace, dreptatea, puterea şi înţelepciunea. La scurt timp după statuie, paşii mă duc între două dintre cele mai frumoase clădiri de pe bulevard, aşezate faţă în faţă: Muzeul Etnologic de Stat (un gotic târziu, cu puternice influenţe din goticul perpendicular englez) şi Guvernul Bavariei Superioare (un neogotic tipic bavarez, numit şi stilul Maximilian, cu faţada acoperită cu plăci ceramice, iar acoperişul încadrat de blazoanele caselor nobiliare bavareze şi păzit de statui din bronz: Fides, Justitia şi Sapientia). Prin contrast, Münchner Kammerspiele şi Hotel Vier Jahreszeiten sunt reprezentantele neoclasicismului, sau art nouveau, mult mai sobre şi discrete, cu aspect solid şi fără multe decoraţiuni exterioare, dar lăsând să se subînţeleagă luxul aristocratic dinăuntru. Restaurantele şi galeriile comerciale care completează peisajul se situează undeva între cele două curente arhitectonice, împrumutând elemente din ambele şi adăugând şi ceva culoare locală.

Bulevardul se termină în Max-Joseph-Platz, un scuar larg, pavat cu piatră şi înconjurat de exponate ale unei arhitecturi nobile; centrul de gravitaţie este statuia regelui Maximilian I, al cărui nume îl împrumută piaţa. Aici se află principala intrare în Münchner Residenz, palatul rezidenţial al ducilor, principilor electori şi regilor bavarezi, unde vom reveni ceva mai târziu. Însă această intrare este mai degrabă una discretă, precum aspectul exterior al întregii clădiri princiare; cele care fură privirea sunt Nationaltheater München (căminul Operei de Stat şi al Baletului de Stat, construit la începutul secolului al XIX-lea în stil neoclasic cu evidente trimiteri la clasicismul grec şi posesorul celei de-a treia scene ca mărime din lume, după Opéra Bastille din Paris şi Teatr Wielki din Varşovia) şi Palais Toerring-Jettenbach (o bijuterie rococo de la jumătatea secolului al XVIII-lea, transformată într-unul dintre cele mai scumpe hoteluri ale oraşului).

Întrucât trebuie să mă întâlnesc cu restul lumii în Marienplatz, o iau la picior pe Perusastraße şi Theatinerstraße, până în Marienhof – un spaţiu urban larg, înverzit şi vesel, cu multe bănci la soare, înconjurat de multă culoare, mici magazine şi restaurante cu gustări; aspectul de astăzi are ca origine bombardamentele din al Doilea Război Mondial, care au distrus clădirile medievale de aici, precum şi decizia ulterioară de a nu se reconstrui. Traversez Marienplatz, probabil cel mai căutat şi mai aglomerat loc turistic al metropolei, fără a sta acum să admir din nou frumosul ansamblu de primării şi biserici; Marienplatz îşi are spaţiul bine definit în programul nostru, unul cât se poate de extins, aşa că n-are sens să arunc prea multe priviri din fugă. Observ însă ceva cu dezamăgire: deşi este numai 27 decembrie, deci a treia zi de Crăciun, piaţa tradiţională Christkindlmarkt s-a închis – tarabele tocmai ce au fost dezasamblate, iar muncitorii le încarcă în camionete, în timp ce măturătorii îşi fac cu sârg treaba. Tare rău îmi pare, căci pieţele de Crăciun din ţările germane (sau care s-au aflat în sfera de influenţă germană) au un farmec aparte.

Mă mai învârt o vreme prin zona Rindermarkt, în căutarea magazinelor operatorilor de telefonie mobilă şi până la urmă decid să cumpăr o cartelă de 10 € de la O2 – pare a fi cea mai avantajoasă alegere pentru cineva care stă aproximativ o săptămână în Germania şi are de vorbit cu prietenii stabiliţi acolo, abonaţi ai aceluiaşi operator; costul este timpul enorm pe care trebuie să-l petrec la coadă şi la completarea celor cinş’pe mii de documente pentru o nenorocită de cartelă. Până termin eu „formalităţile”, se strânge şi restul lumii şi mă aşteaptă în Marienplatz. Pentru a ne găsi în marea de oameni din piaţă, încercăm să folosim cele două staţii din dotare, pe care le-am cumpărat tocmai pentru astfel de excursii. Cu această ocazie, ajung la concluzia că într-un oraş aglomerat cam acesta este singurul scenariu, când sunt utilizabile: o piaţă sau un bulevard intens circulate; probabil că la munte, unde spaţiile sunt mult mai largi, eficienţa staţiilor creşte.

O luăm la pas pe Kaufingerstraße, o arteră comercială pietonală, una dintre cele mai împânzite de vânzători şi cumpărători; nici nu-i de mirare, întrucât ea şi prelungirea sa, Neuhauser Straße, fac legătura între Marienplatz şi Karlsplatz – adică două importante noduri de transport în comun din buricul târgului. Noi nu ajungem atât de departe, ci facem dreapta pe Augustinerstraße şi ne oprim în micuţa Frauenplatz, în dreptul celui mai mare lăcaş de cult din sudul Germaniei: Frauenkirche. Construcţia catedralei gotice a început în ultimii ani ai secolului al XV-lea, deasupra fundaţiei vechii biserici a casei de Wittelsbach, şi a durat extrem de puţin pentru un edificiu atât de mare: trei decenii. Clădirea este masivă, cu un aspect sobru, cărămida roşie fiind animată doar de dantelele albe gotice; semnul distinctiv îl reprezintă cele două turnuri-clopotniţă de la intrarea principală, cu ale lor cupole în formă de ceapă (cu trimitere la Templul lui Solomon din Ierusalim) mult deasupra restului construcţiei. Pentru că unul dintre turnuri se află în renovare, intrarea folosită este cea laterală, pe sub un frumos cadran solar şi pe lângă un grup statuar victorios. Interiorul bisericii contrastează semnificativ cu exteriorul: deşi nici acesta nu debordează de ornamente, este extrem de luminos, iar spaţiul enorm sprijinit pe coloane albe, înalte şi întâlnite în arcuri se umple de culoarea discretă a vitraliilor. Conform detaliilor din planul arhitecţilor, aici pot încăpea douăzeci de mii de oameni în picioare. Sub grinda susţinută de turnuri, pardoseala este adâncită şi înnegrită; nu se ştie exact ce s-a întâmplat acolo, dar în jurul acestei urme s-a născut repede legenda diavolului înfuriat. Zice-se că acesta, imediat cum s-a clădit catedrala, a vrut să intre să o vadă; oprindu-se sub grindă, a observat că, din cauza celor două rânduri de coloane dese, niciuna dintre ferestre nu era vizibilă şi tare s-a mai bucurat. Dar când a mai făcut un pas, unghiul s-a schimbat, iar coloanele au dat la iveală toată acea lumină de care vorbeam mai devreme, ceea ce l-a înfuriat teribil pe Aghiuţă, care a încercat să surpe edificiul printr-o lovitură cumplită în podea.

La ieşire, traversăm Fraunplatz şi una dintre micile străzi de legătură ne scoate în Marienhof. De aici revin, acum alături de ceilalţi, în Max-Joseph-Platz, unde intrăm prin modesta poartă a Residenz. De ce spun modesta? Pentru că Residenz nu trădează aproape deloc prin exterior faptul că este un adevărat palat al capetelor încoronate bavareze – sobră, cu trei nivele compacte şi decor minimalist, fosta reşedinţă ducală şi regală pare mai degrabă un simplu centru administrativ: mare, dar cam atât. Acest lucru l-am observat şi acum câţiva ani când am vizitat Residenz, dar, cum atunci clădirea se afla în renovare şi era acoperită cu pânze, am crezut că lucrările ascund adevărata înfăţişare. Iată că nu şi, dacă n-ai citi că e printre primele atracţii turistice din München, ţi-ar fi foarte uşor să omiţi Münchener Residenz. Palatul renascentist care adăposteşte astăzi unul dintre cele mai importante muzee de artă decorativă din Europa şi-a început existenţa în secolul al XVI-lea pe locul unui fost castel gotic (Neuveste), devenit neîncăpător; ulterior, i s-au adăugat noi aripi, coridoare şi grădini, astfel încât este astăzi cel mai mare palat urban al Germaniei.

Începem vizita cu Schatzkammer – o impresionantă colecţie formată din tezaurul dinastiei Wittelsbach, ale cărei piese descriu o istorie mai lungă de un mileniu. Dintre exponate nu lipsesc bijuteriile coroanei, obiecte de cult între care se remarcă statueta Sfântului Gheorghe călare, săbii ceremoniale, monede, medalii, seturi de vase şi veselă, table de şah, piese decorative precum porţelanuri chinezeşti şi o mică replică din aur a Columnei lui Traian, obiecte de cosmetică şi uz personal (inclusiv o întreagă „ladă” de voiaj), cărţi miniaturale îmbrăcate în perle, orologii, sculpturi în marmură, fildeş şi ouă de struţ. Poate că unii ar denunţa o teribilă risipă de lux, dar cele mai multe dintre obiecte sunt lucrate atât de meşteşugit, cu o aşa grijă pentru detalii şi într-o impecabilă armonie a materialelor îmbinate, încât te întrebi dacă, în acest caz, luxul nu este decât o altă faţetă – poate aristocrată şi uşor snoabă – a artei.

În comparaţie cu Schatzkammer, restul palatului nu debordează de aceeaşi opulenţă, dar compensează prin măreţie. Câteva tapiserii şi statui ne ghidează drumul către Grottenhalle, o peşteră artificială construită într-una dintre grădinile interioare, unde nostalgia pentru împărăţia apelor este evidentă: fântâna din centru, cochiliile de scoici care garnisesc zidurile, personajele cu coadă de peşte care păzesc nişele, liniile generale curbe, fluide. De aici întrăm în probabil cea mai mare galerie a palatului, Antiquarium, o demonstraţie de măreţie sobră; lipsită de podoabele mobilelor, această sală lungă, largă şi luminoasă înşiră de-a lungul pereţilor busturile personalităţilor istorice care şi-au pus amprenta asupra Bavariei, despărţite de statui mitice şi alegorice, în timp ce tavanul este împodobit cu figuri, scene şi motive biblice.

Ceea ce urmează este un periplu prin încăperile fostei reşedinţe aristocratice, din care nu lipsesc camerele de stat, dormitoarele particulare, vestibulurile şi anexele – între care sunt interpuse mici expoziţii, precum cea de portrete în miniatură (aproape la fel de reale ca fotografiile de familie de astăzi) sau de tapiserii gigant. Încăperile în sine, aşa cum s-au păstrat sau reconstituit, au o importantă caracteristică în comun: un desăvârşit bun gust în ceea ce priveşte mobila, tapetul, picturile, candelabrele, accesoriile precum ceasuri sau instrumente muzicale, sobele, podeaua sau tavanul, precum şi tabloul general descris de acestea. Chiar dacă este vorba despre un simplu birou sau de un apartament regal, vechii nobili demonstrează şi acum că există multe moduri de a nu pune semnul egal între bogăţie şi kitsch. În funcţie de perioada din care au fost ornate, camerele trec prin renascentismul cu pictură murală, barocul bogat şi întortocheat, rococoul cu tapete încărcate şi neoclasicismul axat pe simetrie. Galeria Verde, Camera Mică a Tronului, Cabinetul Chinezesc şi Galeria Strămoşilor sunt, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase mostre de artă interioară bavareză. Mergând de la o aripă a clădirii spre alta, vedem de sus interiorul a două biserici: Allerheiligen-Hofkirche (neobizantină, acum transformată în sală de concerte) şi Hofkapelle (albă, ornamentată în stil baroc); în apropierea acesteia din urmă, se află o încăpere cel puţin interesantă – făcând mai degrabă parte din tezaurul regal, ea înfăţişează o colecţie de moaşte care, dacă sunt autentice, sunt de-a dreptul impresionante, în frunte cu craniul Sfântului Ioan Botezătorul.

Într-o zi de vară, când fântânile şi statuile nu sunt ascunse între bârne de lemn, plimbarea prin curţile ascunse între ziduri, pavate cu piatră cubică, trebuie făcută cu paşi tărăgănaţi; acum însă Kaiserhof, Apotekenhof şi Brunnenhof sunt destul de mohorâte şi cenuşii, aşa că le parcurgem repede, cu o destinaţie clară: Cuvilliés Theatre. Construită la jumătatea secolului al XVIII-lea în stilul rococo, această sală de concerte în miniatură, extrem de frumoasă, a fost mutată într-o aripă din Residenz după distrugerile suferite în al Doilea Război Mondial. Odată trecuţi prin intrarea susţinută de doi Atlaşi care se opintesc din greu sub loja regală, putem admira în voie alternanţa roşu-alb-auriu realizată cu opulenţă, dar şi rafinament. Cel mai de efect mi se pare imitarea ţesăturii (draperie, cortină, panglică) prin modelarea detaliată a tencuielii.

Când ieşim din teatru, seara a început deja să se lase peste München, iar luminile stradale completate de ghirlandele de luminiţe specifice sărbătorilor hibernale tivesc străzile, pieţele şi clădirile. O luăm pe Residenzstraße prin Marienhof acum întunecată, pe Dienerstraße până în Marienplatz, pentru ca apoi să intrăm în spaţiul dintre Peterskirche şi Heiliggeistkirche – adică Viktualienmarkt. Întinsă pe 22.000 m2 şi împărţită în şapte sectoare „tematice”, această piaţă alimentară în aer liber, deschisă zilnic, oferă bunătăţi provenite de la fermieri şi producători, mult mai apetisante decât ceea ce găsim în supermarket-uri. La începutul secolului al XIX-lea, piaţa de cereale şi alimente din Marienplatz a devenit prea mică, aşa că regele Maximilian I a demolat azilul care ţinea de Heiliggeistkirche, eliberând astfel spaţiul necesar unui nou târg permanent. Treptat, tarabelor li s-au adăugat mici barăci şi construcţii, iar când potenţialul turistic al oraşului a început să fie exploatat au apărut statuile şi fântânile memoriale, dedicate unor artişti populari. Astăzi, Viktualienmarkt (al cărei nume vine de la „victualis” – „hrană” în latină) reprezintă o perfectă îmbinare între miresme ameţitoare, tradiţie gastronomică şi arhitectură rurală bavareză. Alături de tarabele încărcate cu fructe, legume, seminţe, produse apicole, cidru, mezeluri specifice, vânat, brânzeturi, mirodenii, cereale, sucuri proaspete, mâncare caldă, flori sau artizanat îşi deschid îmbietor uşile brutării, măcelării, enoteci, o hală de peşte, o tavernă şi o grădină-berărie. Un singur regret avem acum: fiind destul de târziu pentru o zi de iarnă, o parte dintre tarabe şi-au tras obloanele; asta nu înseamnă însă că nu apucăm să gustăm un cidru austriac puternic alcoolizat, câteva mostre de mezeluri şi sucurile proaspăt stoarse. Fără să vrem, gândul ne duce la Boqueria – aromele care împânzesc aerul sunt altele şi atmosfera mai puţin temperamentală, dar senzaţia generală este aceeaşi: un bogat târg de produse tradiţionale, unde gustul, mirosul şi cultura populară se întrepătrund.

După aşa o tachinare a simţurilor, a venit vremea unei cine – sperăm noi – bogate, după tipicul bavarez; mai ales că mare lucru n-am apucat să mâncăm astăzi. Ca şi ieri, ne îndreptăm spre Hofbräuhaus am Platzl, convinşi că bucătăria este deschisă. Ei bine, acest lucru e cât se poate de adevărat, fapt reflectat în înghesuiala teribilă dinăuntru. Masă liberă? O glumă bună la care nu suntem singurii care nu ne amuzăm, întrucât multe grupuri ca noi caută frustrate un locşor unde să se aşeze. Tot ce putem face este să dăm tur după tur prin berărie şi să constatăm că, deşi e imensă, locul mai are puţin şi dă pe-afară de aglomerat ce-i. Când suntem pe cale să ne resemnăm şi să căutam alt local, observăm cum un bărbat tocmai a cerut nota; îl întrebăm politicos dacă se pregăteşte să plece şi, în urma răspunsului afirmativ, mai că nu ne aşezăm lângă el la masă. Facem rost şi de scaune şi iată-ne, în sfârşit, la renumitul Hofbräuhaus. Comandăm după pofta inimii, în frunte cu berea casei; preţurile nu sunt nici mici, nici exagerate, dar când vine mâncarea constatăm că oamenii nu se zgârcesc la cantitate. Cred că niciunul dintre noi nu reuşeşte să dea gata tot ce are în farfurii, iar bretzel-ul cumpărat de la o vânzătoare ambulantă (în costum tradiţional) e mai mult de fantezie decât de foame.

Nu ştiu cum sunt alte berării cu sigla HB, dar cea din Platzl trebuie văzută şi cu alţi ochi decât ai băutorului de bere sau gurmandului, nu numai pentru că aici ai început întreaga poveste, ci şi pentru că merită să acordaţi clădirii în sine un studiu interesat. Asemănătoare unei enorme cantine, sala de mese aparţine hanului fondat la sfârşitul secolului al XVI-lea; interesant este că şi astăzi hanul, restaurantul şi grădina de vară au rămas o afacere de familie, ceea ce deseori este o garanţie a respectului faţă de client. Interiorul este susţinut de coloane şi arce tipice tavernelor, însă tencuiala e decorată cu o pictură murală veselă, cu motive populare geometrice şi florale între care se strecoară îndemnuri culinare în imagini: mai un purcel, mai un homar, dar şi garnituri din fructe sau legume. Deasupra meselor, sub arce, atârnă în multe locuri tăblii cu nume, pe care cuvântul „Stammtisch” (masa clienţilor obişnuiţi) apare adesea: acelea sunt mese „contractate” de diverse grupuri (cluburi, familii) pentru a le folosi la întâlnirile regulate. Astfel de grupuri sunt şi acum prezente, iar pe membrii lor îi reperăm uşor datorită costumaţiei: pantaloni de piele, veste tradiţionale din stofă groasă, pălării cu pene sau pămătufuri, mustăţi bogate – eventual toate acestea la un loc. O plimbare prin Hofbräuhaus la oră de vârf, adică atunci când găzduieşte peste trei mii de oameni, este o experienţă extrem de pitorească, mai ales dacă tocmai atunci, dintre halbe, sticle şi butoaie, orchestra berăriei începe să cânte muzică populară bavareză. De curiozitate, urcăm şi la următorul nivel accesibil publicului şi descoperim acolo sala de bal: o hală unde spaţiul lipsit de coloane pare şi mai mare, acoperită cu tavan boltit din lemn pictat cu blazonul casei de Wittelsbach şi străjuită de steagurile cu armoariile familiilor nobiliare. Rânduri de mese se întind sub candelabrul ca o roată de car gigantic, iar la unul dintre capete se află scena pe care tocmai îşi pregătesc instrumentele câţiva muzicanţi. Deasupra scenei, câteva scări duc la micul muzeu al berăriei, unde cel mai de seamă exponat este o copie după actul de înfiinţare a acesteia. Ceea ce ne lipseşte din periplu este grădina, închisă pe timp de iarnă, dar cel puţin Paul are deja planuri să viziteze din nou Münchenul şi în alte anotimpuri.

După masa îndestulată, o plimbare nocturnă ar fi binevenită, mai ales că simţim că ne rostogolim. O luăm pe Orlandostraße şi Maderbräustraße, până pe Tal, cea mai largă arteră care uneşte Marienplatz de malul Isarului. Deşi ora este destul de târzie, auzim muzică de orgă izvorând din Heliggeistkirche şi, chiar dacă nu e în program, intrăm pentru câteva minute în biserică. Ne dăm seama repede că nu îi putem studia acum picturile sau arhitectura, întrucât serile sunt dedicate unui spectacol de muzică religioasă îmbinată cu un joc de lumini care imprimă iluzia de mişcare sutelor de porumbei de hârtie care împânzesc tavanul. De fapt, aşa se şi numeşte expoziţia multimedia temporară a lui Michael Pendry: „Les Colombes… die weissen Tauben”. Înşirate pe o plasă abia vizibilă în crepusculul nopţii, păsările albe par a-şi întinde aripile peste icoane şi a umple spaţiul cu un fâlfâit straniu şi hipnotizant, când albastru, când roşu, când violet.

Ne reluăm drumul spre casă pe lângă Viktualienmarkt, la finalul căreia pe unii dintre noi îi îmbie clătitele de la o tarabă stradală; continuăm pe Prälat-Zistl-Straße, Blumenstraße, Papa-Schmid-Straße şi Fraunhoferstraße, pentru a ne da seama că distanţa de acasă până în centru se parcurge în aproximativ zece minute de mers normal, cu burţile pline. Cele cinci etaje par însă o eternitate, iar când intrăm pe uşă abia ne mai târâm picioarele. De mâine se impune moderaţie la masa de seară!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s