Cabana Groapa Seacă (Munţii Parâng)

Cu momeala unui vin de ţară şi a unor tării de Zalău, Vlăduţ şi Andrej ne invită la o mică băuta montană în Parâng; cum anii trecuţi cei din Ursul Trubadur nu s-au înţeles cu proprietarii cabanei Groapa Seacă pentru un preţ de revelion, o simplă ieşire este binevenită pe timp de iarnă, întrucât cabana-pensiune este situată într-un loc minunat la poalele Parângului. Cum se află chiar pe DN7A, care leagă Valea Oltului de Valea Jiului pe sub crestele munţilor, Groapa Seacă este uşor accesibilă, dar iarna se încumetă mai puţini să vină într-un loc unde nu-i rost decât de drumeţii, în timp ce la apropiata Rânca, de exemplu, schiul şi snowboard-ul sunt în floare. Iată deci că rezervăm câteva locuri în camere de doi şi de cinci persoane, la tariful de 40 de lei de om; nu-i mult pentru facilităţile aferente cazării, dar ni se pare ciudat că ni se cere avans jumătate – nu cred s-o mai fi păţit pentru o noapte, dar probabil că proprietarii vor să fie asiguraţi, mai ales că Groapa Seacă este destul de căutată.

Cei mai mulţi aleg varianta trenului de noapte până în Petroşani, iar apoi microbuz-rechin până la cabană; aceştia sunt Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Lollek, Hike, Elias, Sebe şi Gilia (o prietenă a Claudiei). Cum Grasu (alias Simona) consideră că-i prea complicat şi pierde prea mult timp dacă vine din Piteşti până în Bucureşti, decide să pună maşina la bătaie; ei urmează să i se alăture Iulian, care vine dinspre Ploieşti, şi el cu aceeaşi problemă. Cum am văzut-o foarte rar pe Grasu în ultima vreme şi nu ştiu cum arată apartamentul ei, mă hotărăsc să dau şi eu o fugă până la Piteşti, de vineri, că doar am unde dormi. După ce microbuzul mă preia de la Păcii şi mă depune lângă gara din Piteşti, mă urc la Grasu în maşină şi ajung repede la ea acasă, unde mă întâmpină, prietenos şi pus pe şotii, motanul Dănuţ. Grasu îmi face turul casei, ne punem pe mămăligă, vorbe, bârfe şi fotografii, asta în timp ce aşteptăm să apară Iulian. Până la urmă eu cedez şi adorm, cu speranţa că Grasu va face repede acelaşi lucru, mai ales că are ceva de condus prin noapte. Cred că este ora 2 dimineaţa când vine Iulian, apucă şi el să tragă un pui de somn, iar la 4 şi câteva minute ieşim pe uşă, încărcaţi cu bagaje. Într-o altă maşină ne urmează Raluca şi Mac, doi prieteni ai lui Grasu din Piteşti.

O parte din drum reuşesc să stau trează, dar nu mult după Dealul Negru adorm, în căldura contrastantă cu gerul senin de afară şi legănatul molcom al banchetei din spate – acolo unde m-am aşezat şmechereşte, pe motiv că Iulian e înalt şi stă mai comod în faţă. Mă trezesc cei doi pe la Obârşia Lotrului pentru a-mi arăta primele sclipiri ale răsăritului. Oprim să facem câteva fotografii, extrem de repede pentru că-i un frig de crapă… filtrele, apoi ne continuăm drumul. La ora 8, punctuali, suntem la Cabana Groapa Seacă (1220 m), aflată chiar la Cotul Jieţului. Ceilalţi „urşi” au sosit deja, s-au cazat şi acum iau micul dejun. Ne alăturăm şi noi repede, sub privirile prietenoase ale lui Ben, un saint bernard de vreo nouăzeci de kile. În camere este cumplit de frig momentan, aşa că prefer să mă schimb la baie; primim însă asigurări că, la revenirea din traseu, vor dudui sobele.

După lungi parlamentări asupra traseului, când reuşim să fim cu toţii gata, adică pe la 9:30, ne luăm rucsacii de tură scurtă şi pornim la drum, pe şosea, spre est. Ben ar vrea să vină după noi, dar cabanierul ne avertizează că la un moment dat va obosi şi va trebui să-l cărăm noi – nu, mulţumim, Ben rămâne acasă! Nu mergem prea mult pe asfalt, întrucât la prima desprindere spre stânga o apucăm pe triunghi albastru, într-un urcuş moderat; de fapt, urmăm valea Pârâului Scovarda care taie serpentinele drumului de maşină pentru a ne scoate în Pasul Groapa Seacă (1598 m), la o oră şi un sfert de la plecare. Din pas se vede, departe, Retezatul, cu crestele stâncoase de un alb orbitor, proiectate pe cerul extrem de albastru. Ne clătim ochii cu această imagine, pentru că o vreme vom avea parte doar de pădure şi coaste care taie orizontul.

Din pas, continuăm pe banda albastră care parcurge întreaga Coastă a lui Rus. Ne dăm seama că nu o vom putea urma până la capăt, din cauza faptului că am plecat târziu şi sunt ceva urme de bătut prin zăpadă, dar ne propunem să mergem cât mai mult pentru a ne bucura de vremea extraordinară şi de peisajul unei ierni încă în faşă. Urmăm deci ceea ce credem noi a fi poteca, adică un drum forestier sinuos care ne abate mai mult decât e cazul de la presupusul marcaj. Când însă pădurea se termină şi apare o construcţie temporară (nu-mi dau seama dacă este stână sau baracă folosită la exploatarea forestieră), cotim cu toţii stânga, ceea ce înseamnă că luăm în piept coasta versantului. La capăt, sus, se vede cerul, deci avem la ce râvni. Acesta este cel mai obositor urcuş al turei, mai ales că zăpada are adâncimi variabile, iar colţarii nu folosesc în aşa pulver. La ora 12 ieşim, în sfârşit, într-o şa după Vârful Coricia (1883 m) şi ne tragem cu nesaţ sufletul. Imaginea este ameţitoare şi, spre surpriza noastră, ne putem bucura în voie de ea, întrucât nu bate deloc vântul. Este ger, ce-i drept, dar atmosfera e calmă, iar soarele puternic alină frigul. Zonele joase şi împădurite, din nord, nasc fuioare firave de ceaţă, în timp ce la sud-vest, chiar în faţa noastră, se ridică cele mai semeţe turnuri ale cetăţii Parângului: Teşu, Gruiu, Parângul Mare, Gemănarea, Cârja şi Scurtu, veghind deasupra amplelor căldări glaciare pline de nestemate acum îngheţate.

Ne continuăm drumul în lungul coastei, într-o uşoară urcare urmată de o curbă de nivel pe sub Vârful Ciobanul Mare (1944 m) al Muntelui Huluzu. După mai puţin de un ceas, coborâm puţin până în Şaua Huluzului (1824 m), intersecţie de trasee pe malul unui tău, de unde se vede bine linia Transalpinei, parţial deszăpezită, dar necirculată în această perioadă. Aici, lângă stâlpul cu săgeţi, câţiva decid că nu mai continuă, urmând să-i aştepte acolo pe cei cu mâncărici în bocanci. Sunt ferm convinsă că, în ciuda soarelui în care e plăcut să stai, dar nu mai mult de jumătate de oră, vor îngheţa şi vor bate urme spre cabană pe traseul de întoarcere. Voi avea dreptate, mai puţin cu bătutul urmelor, pentru că tocmai ce ne întâlnim cu câţiva „vecini” de la cabană, care au urcat pe acolo şi se întorc pe unde am venit noi.

Profităm de urmele lor care continuă în sus pe coastă, dar le urmăm sfatul şi, după o vreme, facem altele pentru a nu ne împotmoli, ca ei, în jepii la fel de încăpăţânaţi şi când sunt îngropaţi sub zăpadă. Deja înaintarea nu mai e chiar uşoară, iar colţarii şi pioleţii au fost căraţi degeaba. Ne bazăm deci doar pe bocanci şi voinţă. Ajungem astfel, la ora 14:30, pe platoul larg dinainte de Lacul Ciobanului. Cum se întunecă devreme şi nu ştim ce surprize ne rezervă întoarcerea, hotărâm că acesta este punctul terminus. Până în creastă, de unde se iţeşte primul Vârful Găuri (2244 m), mai este ceva, noi aflându-ne acum undeva la limita primilor două mii de metri; de fapt, acest loc aproape plat, aflat pe cumpăna apelor Lotru-Jieţ, este Vârful Coasta lui Rus Mică (1945 m) – punct de belvedere înconjurat de abrupturi, deasupra Căldării Găuri. Nu numai că nu ştim cum o fizăpada, dar „lanul” de jepi care împodobeşte de aici încolo Coasta lui Rus numai îmbietor nu e. Aşa că ne odihnim, mâncăm ceva, facem fotografii şi admirăm superbul peisaj, apoi coborâm alene spre Şaua Huluzu.

Dintr-o dată, fără niciun avertisment, păţesc ceva ce mi s-a mai întâmplat o dată, tot la o coborâre – mi se face rău, ca o stare de leşin; nu mă doare nimic, dar parcă nu mă ţin pe picioare, marginile imaginii se înnegresc şi am impresia că urc, deşi cobor. Trag de mine să ajung în şa, unde îi rog pe ceilalţi să ne oprim puţin să-mi revin. După ce stau jos şi beau apă, mă simt mult mai bine, dar în mod clar n-aş mai fi în stare să urc astăzi; din fericire, ce va urma va fi doar la vale. Nu găsesc altă explicaţie decât o combinaţie dintre lipsa de somn, îngheţarea cruntă a mâinilor şi deshidratare. În fine, după cum zice şi Iulian, se vede când mă simt mai bine, că îmi revine culoarea în obraji. Acum ne putem urni după urmele primilor din grupul nostru, cei care n-au avut chef să mai urce.

Este ora 15:15 când pornim pe punct albastru, adică traseul mai scurt spre Groapa Seacă. Intrăm într-o pădurice rară şi, în lipsa marcajului, ajungem la punctul mort la care au ajuns şi ceilalţi; o luăm deci pe al doilea set de urme, spre stânga, pe o curbă de nivel pe sub coastă şi, până la urmă, găsim marcajele pe copaci. De acum e uşor, coborâm accentuat printr-o largă poiană alpină de-a lungul văii Pârâului Coasta lui Rus şi ajungem la o stână bine întreţinută, ca un refugiu trainic din lemn. Continuăm din nou prin pădure, ajungem într-un drum forestier şi, când acesta se intersectează cu Pârâul Coricia captat într-un canal larg din beton, observăm că marcajul coboară brusc în stânga, pe lângă canal, pentru a scurta ieşirea în şosea. Intersecţia are loc într-un cot pe care l-am evitat de dimineaţă, aşa că acum avem de mers vreo doi kilometri pe asfalt. Aceştia trec însă mai repede decât ne-am aştepta şi, la lăsarea serii (dar nu pe întuneric, cam la orele 17), intrăm pe poarta cabanei.

Într-adevăr, sobele şi-au făcut datoria, iar în camere e cald şi bine. Ne schimbăm de hainele transpirate şi ne revedem cu toţii în sala de mese, unde sticlele de afinată, ţuică şi palincă sunt deja pe masă. Comandăm şi noi, „întârziaţii”, ceva de mâncare, dar nu ne aşteptăm ca ciorba să vină în ditamai străchinile (de dăm şi altora care n-au comandat) sau ca mămăliga cu brânză să fie atât de multă încât să punem în caserole pentru a doua zi. În mod clar, merită să mănânci la Groapa Seacă, mai ales că preţurile sunt decente; în plus, cazarea nu foarte scumpă înseamnă sobe fierbinţi, aşternuturi curate şi apă caldă, inclusiv la duşul comun. După ce termină toată lumea de mâncat, apar prăjiturile şi bomboanele, asortate cu vin; nu gust decât din cel alb, făcut în casă de unchiul lui Vlăduţ (dacă am reţinut bine), care este excelent. Astfel, cu bunătăţi, băutură şi vorbe, seara trece repede; pe lângă discuţiile noastre, amuzante sau încinse, avem parte şi de spectacolul vecinilor de masă, un grup de oameni puţin mai în vârstă decât noi, veniţi la munte cu… vreo zece copii. Vlăduţ rânjeşte şugubăţ: uite Ursul Trubadur peste vreo cinci ani.

La ora 23 se opreşte generatorul şi rămâne doar lumina palidă a unor leduri; nu ne dă nimeni afară din sala de mese, dar încet-încet ne retragem la somn. Eu împart camera cu Gilia, Iulian, Lollek şi Hike, iar ultimii doi dorm profund când apărem noi ceilalţi. Atât de profund, încât Iulian încearcă diverse strategii să-l facă pe Hike să nu mai sforaie, că altfel nu-i nicio şansă să mai adoarmă careva. Prind deci un moment de linişte şi mă afund într-un somn adânc şi odihnitor, până când mă trezeşte Iulian pe la 10 şi ceva, trimis de Grasu care vrea să plecăm în curând. Fac bagajul şi ajung în sala de mese tocmai când grosul grupului este gata de drum şi aşteaptă microbuzul. Facem cu toţii o poză şi, după un ceai şi un scurt mic dejun, plecăm şi noi în cele două maşini – acum ni se adaugă şi Sebe.

La întoarcere, ne permitem să pierdem mai mult timp, aşa că alegem varianta mai lungă de drum spre Piteşti: Petroşani – Bumbeşti-Jiu – Crasna – Novaci – Horezu – Râmnicu Vâlcea. Tocmai când ieşim din Petroşani, ne sună Vlăduţ să ne spună că lângă gară patronul unui restaurant oferă, de Ziua Naţională, fasole cu cârnaţi. Deşi lui Grasu i se luminează la ideea de mâncare gratis, în afară de faptul că suntem deja departe, avem burţile pline. Ne mai oprim spre sfârşitul Defileului Jiului pentru o vizită scurtă la Mănăstirea Lainici, apoi la Horezu unde ne aprovizionăm cu ceramică. O pauză neaşteptată o facem la scurt timp după Horezu, la Muzeul Trovanţilor de lângă Costeşti; în ciuda legendei, trovanţii nu sunt nici „pietre vii”, nici nu „cresc”, iar panoul informativ din muzeul în aer liber explică foarte bine ce se întâmplă: ei se formează prin cimentări locale în masă ale sedimentelor provenite dintr-o deltă din Miocenul superior şi devin astfel concreţiuni grezoase de dimensiuni diferite şi cu forme ciudate. Cel mult, se poate spune că trovanţii cresc în număr, pentru că malul nisipos din care s-au desprins naşte noi şi noi „bile” de gresie silicoasă – sfere, elipse şi opturi. Un alt fapt interesant este că termenul de „trovant” este specific literaturii geologice române, iar cel care l-a publicat pentru prima dată într-o lucrare ştiinţifică a fost naturalistul Gheorghe Murgoci (Terţiarul din Oltenia, 1907).

Până în Piteşti nu ne mai oprim, nici măcar la micii de la Deduleşti. Acasă la Grasu îi lăsăm pe băieţi, care nu se grăbesc spre casele lor, să facă ceva de mâncare, iar Grasu mă repede la staţia de microbuz. Acolo, bătălie mare pe locuri şi maşini insuficiente. Cum sunt încărcată cu rucsac şi pungi cu vase din ceramică, Grasu nu mă lasă la greu şi stă cu mine până găsesc un loc, îmi îndeasă ea rucsacul în portbagaj şi îmi urează drum bun; nici nu mai am cum coborî să o pup şi să-i mulţumesc pentru ajutor… Până la Bucureşti dorm, obosită după lunga zi pe drumuri mai ceva decât după un traseu pe munte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Cabana Groapa Seacă (Munţii Parâng)

  1. Pingback: Parângul dinspre Groapa seacă | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.