Maximum Rock Festival Ziua 2 (Turbohalle, Bucureşti)

Azi e sâmbătă, aşa că aşteptările mele în ceea ce priveşte mobilizarea publicului sunt atinse, chiar dacă totul începe mai devreme (17:30), iar trupele sunt mai numeroase. Dacă unii preferă în miez de weekend cluburile agitate din centrul vechi, nu pot decât să mă bucur că sunt destui amatori de metal care să petreacă jumătate de zi în Turbohalle.

Vespera este prima trupă şi propune, prin intermediul vocalului Dudu Isabel, un metal melodios cu tentă goth în genul HIM. Deşi influenţa de bază a clujenilor nu-i deloc pe gustul meu, încerc să privesc prestaţia cu mintea deschisă, mai ales că, pe vremuri, Seven îmi făcuse o impresie plăcută. Nu ştiu deci în ce măsură e prejudecată, şi cât sinceră antipatie, dar Vespera nu-mi place deloc; în afară de calităţile vocale ale solistului, pe care ar fi nedrept să le contest, trupa nu are nimic – nici vreo linie interesantă pe chitară, nici subtilităţi specifice clapelor, nici o personalitate debordantă. Totul e corect şi din cale-afară de banal. Iar faza cu fusta ca accesoriu „masculin”, în afara kiltului din tartan, zău dacă am prins-o.

Tematica se schimbă total odată cu fumul, lumina roşie şi vrăjitoarea care acompaniază intrarea în scenă a „fantomelor” de la Abigail, întrucât toţi cu excepţia tobarului (defecţiune tehnică, mi se spune) poartă măşti albe. Veterani ai scenei rock autohtone, bucureştenii de la Abigail ştiu care sunt ingredientele unui concert reuşit, chiar dacă îmbinarea de stiluri propusă (doom/death/gothic) nu are un dinamism fenomenal. Accentul cade pe simbioza dintre instrumente, în special între chitara lui Răzvan Alexandru, omul de bază în Abigail, şi clapele lui Cristi Stâlpreanu, efectul fiind unul dens şi apăsător. Se adaugă ritmul bine punctat de Mirel Cristea la tobe, nuanţele din chitara tânărului Vlad Ioniţă şi baza sonoră din basul lui Răzvan Lev. Între toate acestea, o notă aparte o face solistul Mihu Ilie, posesor al unei voci foarte bune pentru gama sentimentelor întunecate exprimate de muzică. Sweet Cruelty, It Is the Night I Fear, Astral Sleep, Bitterness Tears şi o piesă nouă, încă nenumită, demonstrează că alegerea Abigail ca trupă de deschidere într-o seară cu My Dying Bride nu este deloc hazardată. Cu sau fără măştile care pică la un moment dat, trupa este o forţă a metal-ului „întunecat” şi melodios românesc.

Un nume ce a erupt în ultimii ani, pe bună dreptate, este Goodbye to Gravity, care reprezintă în această seară atât briza heavy metal modern, cât şi infuzia de energie. Scena devine dintr-odată prea mică pentru acest du-te vino pe care-l încing solistul Andrei Găluţ, basistul Alex Pascu şi chitariştii Vlad Ţelea şi Mihai Alexandru, încât bateristul Bogdan Lavinius, deşi loveşte cu furie tobele, pare de-a dreptul static. I-am mai văzut live pe cei cinci bucureşteni şi ştiu la ce să mă aştept, însă nu pot să-mi reprim admiraţia pentru modul în care înţeleg un concert – interacţiune maximă, punere perfectă în valoare a dinamismului pieselor, conştiinciozitate şi umor. Evident, toate acestea n-ar avea însă succes dacă n-ar exista creativitatea şi talentul din spatele pieselor – Waking Up, chiar la început, ilustrează foarte bine ce vreau să spun.

Dacă e să aleg trupa care-i cu totul din alt film în festivalul de faţă, nu am nicio dificultate – Dirty Shirt, fără să stau prea mult pe gânduri. Nu zic că-i rău, mai ales că reacţia publicului este pe măsura prestaţiei trupei din Seini, adică energie pură de la un capăt la altul. În mod clar, cei şase muzicieni ştiu să combine metalul tradiţional, hardcore-ul şi alternative-ul cu elemente folclorice româneşti sau din alte stiluri internaţionale (funk, reggae electro), iar rezultatul are suficiente cârlige pentru a scoate din melancolie şi „anxietate” un public cu preferinţe preponderent doom/gotic/goth. Un fel de Gogol Bordello fără latura punk, dar cu mai mult hardcore? Tot ce-i posibil, însă cu siguranţă o pată interesantă de culoare, imposibil de ignorat, mai ales că vocalul Dan „Rini” Crăciun este parcă poza de dicţionar a expresiei „in your face” şi doar cablul microfonului îl ţine să nu ajungă de-a dreptul în mijlocul publicului. Vestimentaţia face şi ea parte din show: salopete portocalii, de puşcăriaşi, pentru Mihai Tivadar (chitară), Pal Novelli (bas), Vlad „X” Ţoca (tobe) şi al doilea chitarist care-i ţine locul lui Cristi Bălănean, respectiv o ţinută între militărie şi birou pentru cei doi vocali, Dan „Rini” Crăciun şi Robert Rusz. Cu un album nou lansat anul acesta, Freak Show, membrii Dirty Shirt au multe de cântat, dar şi de comentat, mai ales referitor la clasa politică. Ride, Săracă inima me, Manifest, Bad Apple şi hit-ul Pitbull sunt câteva dintre piesele care electrizează o sală întreagă şi obţin un răspuns pe măsură.

Să ne întoarcem însă la linia directoare a zilei, în care melancolia şi sensibilitatea dictează demersul artistic. Leaves’ Eyes, cu Liv Kristine în prim plan, ne propune o plimbare pe tărâmul symphonic metal-ului cu ceva nostalgii gotice. Deşi am fost cândva fan Theatre of Tragedy, n-am reuşit apoi să savurez parcursul solo al lui Liv, fie că i-a purtat numele, fie că s-a numit Leaves’ Eyes, şi asta nu din părerea că n-ar fi putut face ceva mai bun. Însă, chiar dacă prezenţa norvegiencei este extrem de plăcută, mai ales în concert, muzica este oarecum liniară şi cu nimic deosebită faţă de ceea ce fac zeci de alte trupe. Componenţa este aproape aceeaşi cu cea din Atrocity, nimic de mirare ţinând cont că Alex Krull este soţul lui Liv; astfel că basistul lipseşte, temele chitarelor sunt împărţite între Thorsten Bauer şi Sander van der Meer, iar în spatele tobelor apare singura schimbare, Felix Born. Alex Krull este şi el prezent de la primele piese, Galswintha şi Take the Devil in Me. Există şi compoziţii fără voce masculină, precum Velvet Heart, Symphony of the Night sau Elegy, dar în majoritatea cazurilor liniile vocale merg pe alternanţa angelic / demonic, soprană clean / bas growl. Nimic nou, dar, ce-i drept e drept, bine făcut – My Destiny, Melusine, Maid of Lorraine. De altfel, întregul concert este dat de o trupă solidă, însă devine plictisitor pe final, întrucât temele sunt repetitive şi lipsite de inedit, în ciuda refrenelor agăţătoare cum ar fi cel din Hell to the Heavens. Nu pot spune că plâng de supărare când este anunţată ultima piesă, Frøya’s Theme, dar se pare că alţii sunt mult mai entuziaşti decât mine, iar aceştia constituie fundalul fotografiei cu publicul pe care cei din Leaves’ Eyes doresc să o facă.

Dintr-o dată, primele rânduri se animă de fete, care mai de care mai goth, sexy, aranjate, înfierbântate şi, scuzată-mi fie expresia, extrem de ude. Motivul? Impresionanţii, superbii, enigmaticii bărbaţi fatali (sau nu!) de la The 69 Eyes – serios acu’: Jussi 69 şi Jyrki 69? O combinaţie între Type O Negative al cărei biet Peter Steele se răsuceşte-n mormânt, conaţionalii uşor penibili, dar cu mai mult potenţial, de la HIM (hmm, cred că am o obsesie, e a doua oră când pomenesc de trupa asta) şi deja ultra-penibilii la vârsta lor Mötley Crüe, The 69 Eyes adoptă o reţetă sigură pentru un metal care se dă geniu neînţeles, dar caută mainstream-ul. Nu că ar fi ceva nasol în comercial, până la urmă facturile trebuie plătite iar munca apreciată, dar mie îmi miroase a ipocrizie la cei care-şi spun „Vampirii din Helsinki”. Să las însă puţin simţurile olfactive şi vizuale oripilate de-o parte şi să-mi îndrept urechile spre scenă. Ceea ce se aude nu-i sinistru sau disonant, iar unele piese prind uşor când nivelul hormonilor depăşeşte simţul critic – Devils, Perfect Skin, Dead Girls Are Easy şi, mai ales hit-ul serii, Darkness in You, au structuri şi refrene bine gândite, agăţătoare şi persistente. În plus, ce-i al lor e al lor, finlandezii ştiu să se desfăşoare pe scenă, spre deliciul gagicuţelor de care vorbeam mai devreme: scheme, figuri, fandări, grimase, mine afectate, însă nimic exagerat dacă raportăm la muzică şi la mesajul versurilor; fluturarea steagului şi împărţirea de „goodies” (pene, beţe) sunt bonus. Nu este deci de mirare că piese precum Don’t Turn Your Back, Tonight, Wasting the Dawn, Love Runs Away sau The Chair au un efect răsunător în sală. Chiar dacă mie nu-mi transmite nimic, dar nimic, trebuie să recunosc că The 69 Eyes a ochit un segment clar, o nişă bine delimitată de public, unde a ştiut să se impună prin compoziţii inspirate, viziune omogenă şi instrumentaţie lucrată, de unde şi rezultatul de succes: Never Say Die, Dance d’Amour, Red. Voi pune pe seama oboselii faptul că la ultimele piese (Gothic Girl, Brandon Lee şi Lost Boys) am adormit la propriu sprijinindu-mă de un spătar şi mă voi opri aici.

După ce n-am putut vedea ultimul concert al britanicilor în România, de data aceasta am renunţat la o aniversare foarte dragă mie pentru a fi în sală când My Dying Bride urcă pe scenă. Las la o parte aşteptările mari de la o trupă care mi-a întunecat, în sensul bun, adolescenţa, îmi golesc mintea şi mă las invadată de o experienţa extrem de personală numită My Dying Bride. Kneel Till Doomsday începe un setlist foarte echilibrat între albumele longevivei trupe, în limita timpului disponibil, astfel că dintre „noutăţi” doar Like a Perpetual Funeral, My Body, a Funeral şi The Poorest Waltz vor fi prezente ceva mai târziu, toate alese pe sprânceană pentru atmosfera tragică a spectacolului. Între timp, se scurge o întreagă istorie într-un tempo lent, apăsător, dramatic, cu accente depresive şi anxioase – Like Gods of the Sun, The Raven and the Rose, From Darkest Skies, Turn Loose the Swans. Andrew Craighan şi Hamish Glencross conduc cu chitarele linia melodică creionată între durere şi disperare, Shaun Macgowan poartă angoasele între clape şi vioara electrică, în timp ce Lena Abé şi Dan Mullins punctează apăsător şi implacabil cu basul, respectiv tobele. Însă personajul central, pe care cade lumina albă, rece şi claustrantă a tuturor reflectoarelor, este solistul Aaron Stainthorpe, emblema My Dying Bride. Dacă n-aş fi citit că omul detestă reprezentaţiile live (dar, din păcate, colegii lui doresc concerte, aşa că n-are de-ales), aş zice că Stainthorpe adoră să fie în centrul atenţiei, cu întreaga sa gamă de sentimente expusă cât mai teatral. Nu vorbeşte mult, dar comunicarea este intrinsecă. Cu sau fără dorinţa de a şi-l exprima live, talentul dramatic al vocalului este acolo, iar fanii urmăresc cu mare atenţie pasiunea sa din The Whore, the Cook and the Mother, Thy Raven Wings sau The Cry of Mankind. În plus, cu tot jocul de lumini şi sentimente anxioase, Stainthorpe este şi extrem de fotogenic, hipnotic chiar pentru un fotograf care se surprinde uitând că în faţă are o trupă, nu doar un om. Piesele My Dying Bride sunt lungi, iar albumele multe, astfel că într-o oră şi jumătate prea puţini ascultători se pot declara mulţumiţi – atâta muzică a rămas necântată, atâtea versuri nerostite când She Is the Dark şi The Dreadful Hours încheie spectacolul, fără bis, fără reveniri studiat-spontane. După ce redescoperim că doom metal-ul de calitate nu înseamnă, aşa cum cred unii, trei note pe minut şi acelea monotone, ci un întreg univers de construcţii muzicale diverse în lentoarea lor, de patimă şi de autentic, lumea se schimbă subit, devine plată şi lipsită de sentiment.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s