Maximum Rock Festival Ziua 1 (Turbohalle, Bucureşti)

Festival de metal în miez de toamnă, capete de afiş nume grele, amestecuri interesante în deschidere, premiere şi revederi. Turbohalle pare un loc excelent pentru aşa ceva, mai ales că, pe lângă sala principală a scenei, există spaţiu suficient pentru merchandise-uri de toate felurile, expoziţie de biciclete-chopper, un drum-stage unde diverşi toboşari fac senzaţie între concerte şi un backstage generos, unde se ţin sesiuni de meet & greet. Premisele sunt bune, cu excepţia aceleiaşi probleme pe care o semnalam şi zilele trecute: public înfiorător de puţin. Mai ales azi, că e vineri şi unii lucrează până mai târziu sau, venind din alte oraşe, n-au ajuns încă, prezenţa la ora începerii (18:30) este dezastruoasă. Tot ce pot spera este ca, pe parcurs, să se mai umple sala, căci altfel întreaga atmosferă este compromisă.

Festivalul începe cu una dintre cele mai „tehnice” trupe ale sale, Psycho Symphony, pe care am şi uitat când am văzut-o ultima oară. Ce nu am uitat însă este că ai ce vedea şi auzi într-un concert al băieţilor din Carei şi nu degeaba cvartetul thrash/prog este printre cele mai apreciate formaţii româneşti, chiar dacă la capitolul înregistrări n-a mai venit demult cu ceva nou. Compoziţiile sunt lucrate în cel mai mic detaliu, nimic nu este lăsat la întâmplare, iar rezultatul ciudat şi complex are un farmec aparte. Pe suportul ritmic percutant asigurat de Gábor Gindele (tobe) şi Róbert Gindele (bas), chitarele lui Attila Mogyorós şi Emil Gherasim ţes poveşti fantastice sau psihologice, în timp ce vocea aparte a lui Emil vine ca prim element uşor recognoscibil când este vorba de Psycho Symphony. În plus, nu pare că cei patru muzicieni sunt afectaţi de audienţa redusă, întrucât pe scenă dau totul, aşa cum face orice trupă pentru care primează actul artistic.

Acum câţiva ani, am fost la ultimul meu concert God, iar fraţii Lăpuşneanu cântau încă alături de colegii lor portughezi; deşi respectiva cântare mi-a plăcut, n-am mai regăsit în ea acel ceva care, la începuturile trupei, ridica sprâncene şi genera exclamaţii. Între timp, God este iar formată numai din români, iar concertul din seara aceasta are strălucirea unui de cap de afiş. Tematica în care istoria se îmbină cu mitologia este bine subliniată de „accesoriile” scenice: străjerii daci, scuipătorii de flăcări, zânele (sau iele să fie?) care plutesc între văluri albe, recuzita şi vestimentaţia membrilor trupei. Muzica în sine este antrenantă, bine închegată şi diversă fix cât este nevoie – nu plictiseşte, dar nici nu iese din canoanele death/folk/pagan metal. Pe teritoriul Europei există destule trupe care merg în direcţia asta (Eluveitie, Korpiklaani şi Elvenking îmi vin acum în minte), iar cei de la God nu se remarcă prin ceva unic între ele. Dar, pentru că sunt „ai noştri”, merită o atenţie sporită, cu atât mai mult că stau foarte bine la capitolul „live”. Vocea gravă şi pătrunzătoare a lui Constantin „Castor” Lăpuşneanu, duelul chitaristic dintre Eugen „Gelu” Lăpuşneanu şi Duddu (care asigură şi un dublaj vocal de excepţie) şi liniile de vioară susţinute de Iulia Bostan sunt principalele elemente care, în concert, ies în faţă şi determină animaţia publicului devenit, dintr-o dată, mai numeros. Într-un fel sau altul, distanţa care desparte scena de public se topeşte, mai ales când pieselor God (Here Comes the Night, Tribes of the Frightening Forests, Nectar of the Gods) li se adaugă o preluare foarte reuşită, Au înnebunit salcâmii (Tudor Gheorghe).

În ceea ce priveşte White Walls, deşi n-am asistat decât la vreo trei sau patru concerte de-ale constănţenilor, am epuizat complimentele şi superlativele. Oamenii ştiu bine ce vor, se pricep de minune, muncesc asiduu pentru a susţine talentul incontestabil, îşi respectă clientela devenită fidelă şi nu iau nimic de-a gata. Rezultatul? Un progressive metal fenomenal şi un al doilea album la patru ani de la înfiinţare. În mod clar, White Walls şi-a găsit drumul şi perseverează, deloc în zadar, dacă observăm câţi din public ştiu versurile pieselor. Iată o trupă de la care mulţi au de învăţat înainte de a emite pretenţii, pentru că Eugen Brudaru ştie bine să exploateze limitele vocii sale, Alexandru Dascălu este un maestru al chitarei, pentru Şerban Georgescu basul pare a nu avea secrete, iar Marian Mihăilă îmbină perfect exactitatea cu forţa. Cu Escape Artist în prim plan, White Walls umple de culoare scena festivalului, virtuozitate şi groove, construcţii elaborate şi balans cât cuprinde – Dream Chaser şi World Gone Wong fiind două mostre de autenticitate ce recomandă noul album. Întrucât nu puteau uita de primul disc ce i-a făcut remarcaţi, Mad Man Circus, cei patru artişti dau curs piesei Friends for a While. Există şi doi invitaţi speciali: un fan de 18 ani, Teo, care i-a impresionat pe membrii trupei prin cunoaşterea pieselor lor face chitara a doua, iar Ştefan Zaharescu, zis şi „Buvnitz”, preia partea vocală la final.

Mă aştept ca Atrocity să-şi „spele păcatele”, după concertul la care am asistat în 2008 la Sibiu, când Alex Krull şi ai săi au preferat să se axeze exclusiv pe Werk 80. Din fericire, în seara aceasta nu este cazul, aşa că avem parte de un concert sută la sută death metal marca Atrocity. Fără să fie o figură emblematică a genului, Atrocity s-a făcut remarcată în special prin personalitatea omului de bază al trupei, solistul Alex Krull, de altfel singurul membru fondator care este astăzi în componenţă, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani de existenţă. Şi cum vechimea echivalează, de obicei, cu experienţă, nu avem niciun motiv să ne plângem de concertul Atrocity când filonul urmărit este metalul dur, şi nu preluările îndoielnice. Avem deci parte de o porţie serioasă de greutăţi – prin prezentarea ultimului disc, Okkult (Pandaemonium, Haunted by Demons, March of the Undying, Satans Braut şi Death by Metal), nemţii ne arată de ce numele lor este sonor pe scena metal internaţională. Primul lucru pe care-l remarc este cât de solid sună Necropolis sau B.L.U.T., ca să nu mai vorbesc de bine-cunoscuta Blood-Stained Prophecy, cea care are cel mai mare aport al publicului. Cum timpul alocat este de numai o oră, concertul se încheie cu Reich of Phenomena, asta după ce Krull a avut pe scenă două invitate din public care au încercat să transpună death metal-ul melodios în dans. Fără să fie ceva remarcabil, spectacolul oferit de Atrocity a avut aspectul unui monolit bine înfipt în coasta serii, iar reacţia pozitivă a audienţei a răsplătit cuvintele calde ale frontman-ului şi prestaţia profesionistă a trupei – chitariştii Thorsten Bauer şi Sander van der Meer, alături de tobarul Joris Nijenhuis. Singurul mare minus? Lipsa unui basist în concert.

Îmi amintesc cu gemea Agronomia când a venit Samael în 2006 – urgie, nu alta. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult, festivalurile şi concertele mari s-au înmulţit considerabil şi e greu să mai găseşti ceva „senzaţional” în agenda zilei. O fi bine, o fi rău, nu ştiu, însă mă întreb dacă atunci când ai de unde alege şi alegi să nu (re)vezi Samael eşti cu adevărat câştigat. Dar să revenim în Turbohalle, unde elveţienii apar fantomatici într-un amestec de lumină albă puternică şi fum dens, în timp ce sala se umple cu My Saviour. Un început în forţă cu un album de excepţie, Passage, care continuă cu Shining Kingdom, iar mai târziu revine prin Jupiterian Vibe, Moonskin, Born under Saturn şi Rain; dacă n-aş şti că de atunci au trecut atâţia ani, aş zice că au promovat un disc abia lansat – dar nu mă plâng. Aşa cum îmi aminteam, Vorph este un frontman excelent, chiar dacă nu e nici chitarist genial, nici vocal nemaivăzut; are însă acea carismă care hipnotizează audienţa, iar în seara aceasta cotele sunt maxime. N-am de gând însă să uit cine e creierul trupei, artistul din umbră (iar acum, la propriu, din fum) care învârte motorul Samael – Xytras, care alternează între clape şi baterie, neobosit şi nevăzut. Astfel, istoria Samael prinde viaţă, iar publicul aclamă cu entuziasm fiecare capitol, mai vechi sau mai nou: Flagellation (Ceremony of the Opposites), Soul Invictus şi Luxferre (Lux Mundi), Into the Pentagram (Worship Him), Slavocracy (Solar Soul), Reign of Light (Reign of Light) sau Infra Galaxia (Eternal). Muzica este cursivă, prestaţia captivantă, iar atmosfera extrem de încărcată – aspecte la care contribuie din plin basistul     Christophe „Mas” Mermod (al treilea veteran al grupului) şi chitaristul Marko. Vremurile recente ne sunt amintite prin In Gold We Trust, înainte ca spiritele să se dezlănţuie la o piesă-cult, Baphomet’s Throne. Ciudata identitate a trupei, amestecul interesant ce l-a propus la un moment dat Samael (black metal şi industrial, în care partea electro îşi are rolul său), are o bună priză în concert, unde părţile dure sunt salutate în aceeaşi măsură cu ritmurile săltăreţe şi catchy. Cum se explică altfel insistenţa şi forţa cu care este cerut bisul, deşi sala nu e nici pe departe plină. Ca răspuns, ni se serveşte una veche, din nou piesă-cult, şi una nouă: Ceremony of Opposites şi The Truth Is Marching On, ca o punte peste ani. Nu pot să fac o comparaţie, la şapte ani şi trei albume după primul meu concert Samael, fără să fiu nedreaptă, pentru că atunci întreaga atmosferă a fost demenţială, de-a dreptul incendiară, iar asta s-a reflectat şi în tonusul trupei. Ce am văzut acum e un concert bun, profesionist, intens, cu un public al cărui entuziasm a atins maximul pe alocuri şi cu un Samael neobosit în a exprima cu fiecare album altă faţetă a personalităţii sale.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s