Leprous, Blindead & Taine (The Silver Church, Bucureşti)

Aceasta este a patra seara a unui maraton rock/metal autoimpus şi, dacă am avut deja parte de un cinematograf şi de o fostă hală de producţie, era şi cazul să mai calc şi într-un club, hai să-i zicem, „clasic”. La ora desemnată începerii unei seri de metal dur şi elaborat în acelaşi timp, clubul este nu pustiu, ci înfiorător de pustiu. Înţeleg eu că-i luni şi nici iarba nu creşte, dar aveam impresia că Leprous şi-a câştigat ceva admiratori români (după cum am aflat cu plăcere la asaltul progresiv de acum un an) şi, dacă despre Blindead nu ştie nimeni mare lucru, Taine a umplut mereu cluburile mici. O fi oare o saturaţie de concerte din cauza cărei publicul nu mai răspunde decât atunci când apare un nume extrem de cunoscut? Mă întreb, pentru că cele patru concerte din ultimele patru zile nu s-au prea adresat aceluiaşi tip de spectator, iar biletul de astăzi e chiar ieftin. În fine, nu pot decât să sper ca trupele să nu se lase descurajate de vântul care bate prin Silver Church şi am parte de o seară memorabilă.

După cum anticipam, trupa de sacrificiu este Taine, iar cei patru deatheri progresivi, deşi au avut parte de public mult mai numeros, îşi fac cu dăruire şi conştiinciozitate treaba. Ca de obicei, Andy Ionescu (voce şi chitară pricipală) este un frontman carismatic şi misterios, iar colegii lui – Adi Tăbăcaru (tobe), Robert „Sep” Piaptăn (bas) şi Petre Iftimie (chiatră) – delimitează spaţiul în care oscilează muzica Taine. The World Does Not Change, Three Days in Darkness, The Genious Way şi Resurrection sunt câteva dintre piesele care ne-au amintit că brutalitatea unui gen precum death metal-ul nu intră în contradicţie cu subtilităţile, fineţurile şi imaginaţia progressive-ului. Chiar dacă nu bucureştenii noştri au descoperit aceasta (Cosmos, preluarea după Portal, trupă în care a activat Paul Masvidal fiind un indiciu al inflenţelor Taine), ei şi-au însuşit în undeground-ul românesc faima de cei mai solizi adepţi ai îngemănării de stiluri. Lumina slabă, fumul dens şi proiecţiile însoţesc un concert intens aplaudat de câteva zeci de spectatori. Clar, Taine merită mai mult; sper să compenseze puţin faptul că a apărut în deschidere pentru Leprous, o revelaţie a ultimilor ani.

Aşa cum am spus, Blindead îmi este complet necunoscută. Adepţi ai unei combinaţii ciudate între doom, progressive şi sludge, polonezii propun un metal deloc uşor de digerat, despre care nu reuşesc să mă hotărăsc până la sfârşitul concertului dacă îmi place sau nu. Sunetul este dens, compoziţiile întortocheate, atmosfera pe alocuri covârşitor de apăsătoare. Recunosc, este uşor să te plictiseşti dacă nu reuşeşti să te concentrezi permanent la ce cântă Blindead, asta pentru că piesele nu-s deloc genul care să te prindă în cârlige şi să nu-ţi mai dea drumul. Dar, dacă rămâi alături de artişti, descoperi fraze muzicale interesante şi foarte multă pasiune, plus mici sclipiri instrumentale, dincolo de distorsul puternic, permanentul zgomot (intenţionat!) de fond şi starea generală monocromă. Mostra oferită de Blindead în seara aceasta nu mă grăbeşte spre tejgheaua cu CD-uri, dar este suficientă pentru a mă face să caut acasă ce ştiu să facă polonezii.

Nici despre ceea ce fac, atât de bine, norvegienii de la Leprous nu se poate spune că te prinde – şi cu toate aceste, cârligele sunt acolo şi se înfig bine de tot. Dacă prima dată când i-am văzut abia lansaseră Tall Poppy Syndrome cu care au captat atenţia întregii scene metal, acum doar Dare You şi Passing îşi mai regăsesc locul într-un setlist de aproape două ore. Între timp au mai apărut genialul Bilateral, momentan preferatul meu şi, după reacţie, cel mai bine cunoscut de public, precum şi, recent, Coal, un disc ceva mai criptic, dar şi mai matur. Pentru cei care n-au apucat să-l asculte, concertul de faţă este o excelentă ocazie, mai ales că sunetul vizează impecabilul – singurul neajuns este (cum altfel?) volumul indecent de puternic. Însă fiecare instrument se distinge, amintindu-mi cât de important este acest lucru la Leprous. O singură piesă de pe Coal nu este prezentă în seara aceasta, şi anume Salt; de ce cei cinci simpatici nonconformişti au decis aşa nu vom şti niciodată – poate o motivaţie în plus să cumpărăm albumul.

Ştiu că mă repet, dar tinerii aceştia sunt demenţiali, iar scena pare prea mică pentru Tor Oddmund Suhrke care adesea se urcă cu tot cu chitară pe difuzoare, Tobias Ørnes Andersen care măcelăreşte bateria, Øystein Landsverk care contorsionează chitara pe partea opusă faţă de colegul său şi Martin Skrebergene, noul basist, căruia greu îi poţi surprinde nemişcată într-o fotografie pleata roşcată. Despre vocalul şi clăparul Einar Solberg, cel mai proeminent membru al cvintetului, sunt multe de spus. Fără aranjamentul afro al părului şi cu o barbă scurtă dar deasă, de profesor-doctor, pare mai în vârstă şi mai serios; îl trădează însă zbuciumul permanent, mişcările care uneori par să-l dezintegreze ca apoi să revină, liniştit, la microfon sau la frânturile alb-negre dispuse pe două rânduri.

Dar dincolo de prezenţa scenică, ce fascinează la Leprous din prima, elementul care subjugă definitiv este muzica – iar oamenii au ce spune. Foe, The Valley, Chronic şi The Cloak (probabil cea mai agăţătoare piesă a discului) încep promovarea Coal, iar faptul că publicul (ceva mai numeros acum) stă relativ liniştit este pentru că încă rumegă la noile compoziţii; reacţia explozivă dintre piese este grăitoare pentru efectul avut de acestea. Leprous nu se dezminte, ci continuă să amestece progressive rock-ul elaborat cu agresivitatea metal-ului black/death, cu multe elemente de jazz şi cu influenţe bluesy, iar rezultatul vorbeşte de la sine. Este uimitor cum aşa un amalgam de stiluri poate suna ca un tot unitar rafinat, de parcă toate componentele lui ar fi fost anume create să se întâlnească. Aproape hipnotic, cu toate pasajele atmosferice, ruperile brutale de ritm, solo-urile ameţitoare, profunzimea şi valenţele vocii (de la growl la clean, de la răguşeală la falset), armonia backing-urilor, exactitatea instrumentelor, omogenitatea trupei şi dăruirea membrilor ei.

Urmează, ca o răsplată, teritorii mai cunoscute – Restless, Dare You, Thorn (numărul unu în preferinţele personale) şi Forced Entry (numărul doi), pentru ca apoi să ni se amintească, prin piesa-titlu, numele ultimului disc. Acquired Taste este tot o incursiune în trecutul recent, urmată de noile Echo şi Contaminate Me. Bisul, insistent cerut de publicul puţin, dar hotărât şi fervent, înseamnă vechea Passing (dacă poţi numi vechi ceva apărut acum patru ani) şi Waste of Air. După acest sfârşit fulminant, cu greu îţi ieşi din transă pentru a găsi drumul spre ieşire. Iar când o faci, nu încetezi să te minunezi: oare copiii ăştia sunt reali?!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s