Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 8

Ultima zi de Neapole… Cu bagajele făcute şi un bileţel lăsat de seara Stefaniei prin care am informat-o, uşor jenaţi, că astăzi vom profita în sfârşit de micul dejun pregătit de ea, ne permitem să ne trezim puţintel mai târziu. Am dori să vedem catacombele napolitane, dar Stefania ne vinde un mic pont: în afara catacombelor ce apar în ghidurile turistice, există câteva vestigii istorice, inclusiv morminte, mai puţin cunoscute, de al căror tur ghidat se ocupă o asociaţie culturală cu buget redus, Celanapoli. În zilele din weekend, la ora 10, se dă strigarea la Porta San Gennaro, lângă Piazza Cavour. Interesaţi de ceva  nu atât de mainstream şi bucuroşi că putem urma sfatul gazdei noastre, suntem acolo, punctuali, in prima zi cu adevărat ploioasă din Neapole. Carlo Leggieri, un bărbat jovial între două vârste, îşi aşteaptă grupul programat dar, cum acesta a renunţat la tur din cauza vremii fără să anunţe măcar, se pricopseşte doar cu noi doi, veniţi din partea Stefaniei. Dacă este dezamăgit, Carlo o ascunde foarte bine, în timp ce turuie într-o italiană rară şi clară povestea zidului de apărare grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., din care se păstrează şi astăzi în zona Cavour bucăţi masive, gravate cu simboluri al căror înţeles nu este încă desluşit complet. De la zid, traversăm Via Foria şi intrăm într-o mică secţiune a Muzeului de Arheologie, vizitabilă gratuit, unde sunt expuse vestigiile descoperite în timpul excavaţiilor pentru metrou; de fapt, camera face parte din clădirea staţiei de metrou. Colecţia cuprinde vase ceramice, măşti de teatru, fragmente de coloane, plăci de marmură cu înscrisuri, dar şi o bucată de pământ întărit în care se disting clar brazdele trase de plug.

Carlo ne întreabă dacă suntem gata de o trataţie dulce şi, deşi micul dejun a fost din aceeaşi factură, îl urmăm până la Pasticceria Primavera de pe Via dei Vergini, unde ne recomandă câteva delicatese locale. Ştiind că este o specialitate napolitană, aleg prăjitura cu rom, în timp ce Paul, pe lângă ceva bun, ia şi o cafea cu apă rece. De la ieşirea din cofetărie, în mijlocul cartierului Sanità, Carlo ne prezintă piaţa care ni se desfăşoară sub picioare, Largo dei Vergini, despre care aflăm că îşi păstrează de veacuri aceeaşi formă, chiar dacă maşinile au luat locul şaretelor, iar cântarele electronice de pe tarabe pe cel al talerelor balanţei. Pe una dintre laturi se află Palazzo Moscatti, numit „al Spaniolului”, ridicat în secolul al XVIII-lea – una dintre cele mai reprezentative clădiri laice din barocul napolitan, cu o faţadă impunătoare, alb-verde, decorată bogat şi cu mult gust.

Următoarea oprire reprezintă de fapt principalul punct al turului, mormintele greceşti descoperite întâmplător în secolul al XVIII-lea lângă Via Santa Maria Antesaecula, în urma unor noi săpături pentru extinderea oraşului. Aceste nouă morminte din secolul al IV-lea î.e.n., care au aparţinut după toate dovezile unor nobili greci, constituie subiectul de studiu al asociaţie Celanapoli şi, după ce coborâm scara în întunericul subsolului, începem să înţelegem şi de ce. Săpate complet în tufă, cu faţadele decorate cu basoreliefuri şi pereţii interiori tiviţi cu picturi murale, păstrează nu numai o istorie greu descifrabilă, ci dau şi câteva indicii despre topologia acestor locuri în antichitate. La lumina frontalelor, putem studia două dintre aceste morminte, restul fiind încă în curs de decopertare şi restaurare.

Întrucât Carlo a aflat de dorinţa noastră de a vedea şi catacombele sfinţilor Gaudioso şi Ianuarie, ne conduce până în Basilica di Santa Maria della Sanità, acolo unde se află Catacombe di San Gaudioso. Vizita deja a început şi biserica începe să fie ocupată de un alai de nuntaşi, dar Carlo are relaţii între colegii de breaslă, aşa că ne pasează direct ghidului care se află la începutul turului cu un grup de italieni. Şi acesta, un tânăr simpatic şi bine informat, vorbeşte o italiană clară, aşa că până şi eu înţeleg cea mai mare parte a prezentării. Intrarea se face printr-o anticameră boltită, care a făcut cel mai probabil parte dintr-o biserică din prima jumătate a mileniului I, după cum denotă şi picturile murale, greu descifrabile astăzi. De aici, coridoarele ne poartă printr-unul dintre cele mai vechi cimitire europene, istoricii atribuindu-le secolelor al IV-lea şi al V-lea; când a murit Sfântul Gaudioso, un episcop din nordul Africii naufragiat în Neapole, el a fost înmormântat într-una din catacombele deja săpate în tuf. Mormintele acestea au fost apoi veacuri întregi acoperite de alunecările de teren din Capodimonte, pentru a fi redescoperite în secolul al XVII-lea în urma săpăturilor pentru fundaţia bisericii de deasupra. Începând de atunci, catacombele au fost extinse şi umplute cu trupurile celor morţi în timpul epidemiilor de ciumă. Cu timpul însă, din cauza supraaglomerării mormintelor, doar nobilii puteau fi înmormântaţi aici şi, pentru o sumă de bani suplimentară, corpurile erau aşezate în nişele săpate în tuf (cantarelle), poziţie fetală, pentru ca toate lichidele să se scurgă. Călugării dominicani considerau că cea mai importantă parte a unui om este capul, aşa că acesta era păstrat şi zidit în pereţi, în timp ce restul oaselor era depuse în osuare. Astfel se explică ciudata colecţie de jumătăţi de craniu care străjuiesc ambele laturi ale coridorului; acestea au fost încastrate la înălţimea unui stat de om, pentru ca dedesubt peretele să fie pictat ilustrativ pentru profesia şi statutul decedatului. De ce lipseşte partea din faţă a craniilor? Pentru că superstiţiile spuneau că atingerea lor aduce noroc, aşa că de la prea multe atingeri mandibulele, pomeţii şi frunţile s-au dezintegrat. Un singur „exponat” pare a fi un schelet aproape întreg, dar, după cum ziceam, doar pare, întrucât el este un puzzle de oase de la mai multe trupuri. Cu toată această invazie a nobilimii de la sfârşitul Evului Mediu, o bună parte dintre catacombele originale s-au distrus, aşa că foarte puţine mai vorbesc astăzi despre începuturile creştinismului. Totuşi, câteva arcade, mozaicuri şi picturi murale amintesc despre grija mult mai puţin fastuoasă şi, tocmai prin asta, mai impresionantă cu care au fost depuşi aici primii defuncţi.

Întorşi în biserica propriu-zisă, ne rezervăm câteva minute admirării edificiului baroc ridicat la începutul secolului al XVII-lea. Altarul, aflat deasupra intrării în criptă, este luxuriant, cu cele două scări monumentale din marmură care urcă spre el şi orga de sub tavanul boltit, împodobit cu stucaturi; însă cea mai însemnată operă din biserică este o icoană făcătoare de minuni a Fecioarei cu Pruncul, descoperită într-unul dintre mormintele catacombelor şi considerată a fi cea mai veche reprezentare a Fecioarei din Neapole, din secolul al V-lea. Ieşirea din biserică ne este acompaniată de câteva milogeli în română, aşa că ne amintim repede că avem de-a face cu un oraş în care trebuie să ne explorăm valenţele anglo-saxone.

Ne dăm seama că la celelalte catacombe importante, ale Sfântului Ianuarie, nu mai avem cum ajunge, întrucât acum e pauza de prânz, iar mai târziu nu va fi timp, dar ne consolăm cu spusele ghidului, că acum o bună parte a mormintelor se află în proces de restaurare. Aş că luăm un autobuz, ne îndreptăm spre centru pe Via Toledo, coborâm în Piazza Sette Setembre şi căutăm cel mai scurt drum pe străduţe până în Piazza del Gesù Nuovo, acolo unde se află Guglia Dell’Immacolata, un obelisc baroc ridicat în secolul al XVIII-lea. În imediata apropiere se înalţă, masivă şi impenetrabilă, Basilica di Santa Chiara, biserica gotică a mănăstirii franciscane cu acelaşi nume. Din păcate, edificiul construit la începutul secolului al XIV-lea, unul dintre cele mai mari din oraş, este închis la această oră, dar în complexul mănăstiresc vizitele sunt permise.

Nu ştiu cum este interiorul bisericii, dar în scurt timp mă conving că merită văzută mănăstirea. Curtea interioară este pătrată, fiecare latură fiind un coridor al cădirii, sprijinit pe coloane şi arce gotice, decorat cu picturi murale parţial restaurate. Una dintre laturi găzduieşte muzeul mănăstirii, adică o colecţie de obiecte de cult ce aparţin mănăstirii, inclusiv o parte din moaştele Sfântului Andrei, dar şi rămăşiţele subterane ale băilor romane deasupra cărora a fost fondat aşezământul monastic. Însă toate acestea, ca şi ieslea cuprinzătoare ascunsă într-o nişa întunecoasă, pălesc în faţa decorului colorat al grădinii. Este vorba despre cei şaptezeci şi doi de piloni îmbrăcaţi în faianţă majolica între care se desfăşoară bănci acoperite cu aceeaşi ceramică. Dacă veşmântul coloanelor este, invariabil, reprezentat de spirale de flori multicolore şi frunze, băncile dau frâu liber fanteziei, iar scenele sunt dintre cele mai diverse. Remarc faptul că ele n-au nimic de-a face cu caracterul sacru al locului şi singurele legături cu mănăstirea sunt cele câteva tablouri din viaţa de zi cu zi a maicilor, surprinse în îndeplinirea treburilor gospodăreşti; în rest, tablourile abundă de la imagini portuare la înfăţişarea muncilor agricole şi de la peisaje montane la naraţiuni mitologice, toate încadrate în motive florale şi geometrice. Datorită plăcilor de majolica realizate cu o inspiraţie ingenuă şi tehnică naivă, grădina şi zidurile ce o împresoară abundă de viaţă şi cromatică, iar imaginea întregului ansamblu este fermecătoare.

Ne îndreptăm cu oarecare grabă către următorul obiectiv, pentru că ştim că Teatro di San Carlo se vizitează numai cu tur ghidat ce începe la anumite ore. Pe drum, parcurgem câteva străduţe cel puţin dubioase şi recunosc că iuţim pasul şi din acest motiv. Apuc să observ însă un fenomen interesant: multe clădiri vechi, unele foste biserici, au fost extinse şi s-au transformat în locuinţe; se poate spune că oamenii întreprinzători le-au integrat în blocuri, eventual cu un nou etaj deasupra şi încă o scară alături. Ajungem astfel în Piazza Giovanni Bovio (cunoscută şi sub numele Piazza Borsa), în care se înalţă statuia lui Victor Emanuel al III-lea şi unde privirea este atrasă ca un magnet de monumentalul Palazzo della Borsa, construcţie neoclasică de la finalul secolului al XIX-lea ce găzduieşte Camera de Comerţ. De aici până în Piazza Trieste e Trento nu mai sunt decât câţiva paşi.

Teatro di San Carlo datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi îşi are originea în dorinţa regelui Carol al III-lea de Bourbon de a da o nouă faţă artistică oraşului. Sala mare a teatrului este o splendoare arhitectonică, sculpturală şi picturală, cu cele şase rânduri de loji aurite şi luminate, cu alegoriile mitologice ce întruchipează timpul, cu fresca enormă ce împodobeşte tavanul (Apollo care i-i înfăţişează Minervei pe marii poeţi ai lumii). Sala este enormă, însă nici nu ne putem da seama acum de dimensiunea ei reală; ghidul ne spune că, dacă luăm distanţa de la uşa la scenă şi o înmulţim cu doi, abia atunci obţinem adâncimea reală a scenei, fapt ascuns acum, când este pregătită pentru un concert de cameră. Cândva, ultimul peretele, cel din fund, putea fi îndepărtat, pentru ca Vaezuviul şi marea să creeze un decor natural pentru scenele de teatru. Însă ceea ce egalează, dacă nu chiar întrece, frumuseţea decorului este acustica impresionantă; Paul este convins o bună bucată de vreme că ghidul are un microfon ascuns. Totuşi, adevărul e că singura amplificare a vocii este obţinută cu o tehnică impecabilă de construire a unei săli de concert prin folosirea de materiale care nu reflectă sunetul şi dotarea cu un timpan enorm între tavan şi cupola exterioară. După ce s-a încheiat ultima renovare a teatrului, acustica a fost verificată de Riccardo Muti, dirijorul orchestrei de la Scala din Milano, despre care se spune că are un auz absolut (asigurat pentru o sumă considerabilă), iar maestrul a dat verdictul: ireproşabilă. Indiferent de locul ales, acustica este aceeaşi, iar timpanul de sus face ca niciun sunet să nu scape auditoriului. Într-adevăr, uimitoare clădirea instituţiei conduse, pe vremuri, de Rossini şi Donizetti. În drum spre ieşire, ne oprim câteva momente lângă statuia lui Verdi, surprins într-o ipostază neobişnuită: încruntat, concentrat asupra unui pian pierdut în negura timpului; se spune că sculptorul nu-şi putea găsi inspiraţia atâta timp cât compozitorul poza pentru statuie, dar, când acesta s-a declarat prea ocupat pentru a aştepta inspiraţia artistului plastic şi s-a apucat de lucru, muza n-a întârziat să apară.

Cum a sosit ora prânzului, hotărâm să ne răsfăţăm cu o pizza ca la mama ei, adică la Sorbillo. Însă, odată ajunşi la restaurantul de pe Via Tribunale, stupoare, este o coadă enormă pentru eliberarea meselor. Cu coada între picioare, o ştergem resemnaţi că am ajuns la Neapole şi n-am mâncat la Gino Sorbillo. Ne îndreptăm deci spre Castel dell’Ovo, unde ştim că am avut parte de nişte delicatese culinare. O luăm pe Via Chiaia, pe sub Ponte di Chiaia şi ne oprim câteva minute în Chiesa di Sant’Orsola a Chiaia, ridicată iniţial în secolul al XVI-lea, demolată şi reconstruită în secolul al XIX-lea. De aici, ajungem repede în Borgo Marinaro, unde dăm un tur cuprinzător să vedem care este oferta. La insistenţele mele urcăm din nou în Castel dell’Ovo, pentru câteva ocheade înspre oraş pe timp de zi, după care ne aşezăm la aceeaşi pizzerie unde am nimerit şi acum câteva seri. Ei bine, terasa este aceeaşi, numai chelnerul e… altfel; şi nu doar altul, ci cu totul altfel, aşa cum n-am mai văzut până acum. Şi să nu-mi spuneţi că v-a servit vreodată un chelner beat. Nu vreau să spun un pic pilit şi bine dispus, ci rupt de beat, cu un mers ameninţător de clătinat şi un rânjet complice în faţa nu ştiu cum să reacţionez. Eu şi Paul ne uităm unul la altul şi, după ce se îndepărtează cu comanda (sperăm noi, corect notată), ne pufneşte un râs de nestăvilit. Apoi, dacă mă gândesc la trenurile care se strică şi metrourile care se inundă, de ce-ar fi atât de ciudat în Neapole un chelner puternic alcoolizat? Din fericire, în ceea ce priveşte mâncarea nu avem nicio surpriză, aşa că putem să savurăm ultimul prânz tradiţional pe teritoriu napolitan.

Cu burţile pline, ne îndreptăm grăbiţi spre casă, întrucât s-a lăsat întunericul şi de-abia dacă suntem în graficul stabilit pentru aeroport. În timp ce coborâm din autobuzul care ne lasă în apropierea studioului, Paul îmi spune şugubăţ că el nu-şi găseşte portofelul. Eu îl avertizez să lase gluma şi să caute mai bine. El susţine că nu-i nicio glumă şi că l-a avut de dimineaţă într-un buzunar lateral încheiat cu nasturi, dar că acum lipseşte cu desăvârşire. Bani nu are în el, dar acolo e ceva vital pentru revenirea în ţară: buletinul. Întorşi în apartament, îl pun să răscolească temeinic rucsacul, în caz că totuşi nu şi-a luat portofelul de dimineaţă. După ce toate căutările rămân fără rezultat, admitem amândoi că Paul a fost buzunărit, iar portofelul furat, foarte probabil de un concetăţean de-al nostru mai tuciuriu la ten. Alertată de zarva făcută de noi, Stefania apare să ne întrebe dacă ne comandă un taxi, dar când află despre ce-i vorba ne îmbarcă rapid în maşinuţa ei şi ne însoţeşte la aeroport. Avem deja tipărite documentele de drum, iar Paul are, din întâmplare, o copie după buletin, aşa că sperăm să putem face faţă controlului. La check-in însă, angajatul Wizzair ne spune că nu-l poate lăsa să treacă fără buletin şi-l îndrumă spre poliţia aeroportului, în timp ce eu rămân cu bagajele.

După ce îmi las rucsacul pentru cală, caut şi eu biroul poliţiei, iar acolo îi găsesc pe Paul şi Stefania care tocmai au încheiat amiabil ostilităţile despre care voi afla în curând. Înarmaţi cu un proces verbal şi cu ordinul transmis prin telefon angajaţilor de la check-in, Paul trece amuzat de control şi speră ca lucrurile să se desfăşoare fără alte incidente pe Otopeni. Eu, care deja mă pregătisem să-i las lui Paul bani de cazare până scoate acte noi de la consulat, nu găsesc nimic de râs în toată situaţia, dar după ce mi se povesteşte episodul luptei dintre calmul imperturbabil al poliţistului (care voia să facă totul ca la carte şi a chemat un translator) şi istericalele Stefaniei (care l-a numit incompetent, imbecil care parcă n-a trăit în Neapole toată viaţa şi i-a pus în vedere că ar trebui să-i cumpere el bilet de avion lui Paul în caz că pierde zborul) izbucnesc în nişte hohote nervoase şi eliberatoare. De acum, totul este bine. A, da, mai puţin faptul că, odată ajunşi în Bucureşti, îmi dau seama că în iureşul plecării agitate de la Stefania mi-am uitat cheile de acasă la ea (ştiu şi unde), iar ale lui Paul sunt la mama. Spre norocul nostru, acest lucru se întâmplă după ce luăm hotărârea de a dormi la soacră-mea, vizavi de care ne lasă expresul de Otopeni. Dar măcar eu, spre deosebire de Paul, îmi voi recupera cele rămase în Neapole. Vedi Napoli e poi muori? Din fericire, nu e cazul să luăm ad litteram expresia, dar acum, după scurta incursiune în Neapole şi împrejurimi, ne putem declara mai bogaţi… pe toate planurile experienţelor turistice.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s