Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 7

Dimineaţa ne găseşte tot în port, dar ceva mai bine informaţi cu privire la mersul vaporaşelor. De fapt, Paul vine până aici doar să mă conducă pe mine, întrucât el şi-a propus să rămână azi în Neapole, să hoinărească prin magazine cu cărţi şi CD-uri şi să viziteze muzeul de artă de la Capodimonte. Eu însă am rămas cu obsesia numită Procida şi, chiar dacă nu mai am ghid, sunt hotărâtă să ajung pe micuţa insulă vulcanică despre care am citit că e extrem de pitorească. Mă îmbarc deci pe un aliscaf şi pornesc spre Procida, însă până la insulă am ocazia să descopăr ceva total neplăcut: se pare că am rău de mare, ceea ce habar n-aveam. Deşi vremea e frumoasă, marea s-a menţinut agitată în urma furtunii impetuoase de aseară, iar mica ambarcaţiune saltă şi zvâcneşte la fiecare val, ceea ce nu încântă deloc stomacul meu revoltat. Mirosul banchetelor nu mi-e de niciun ajutor, aşa că tot ce pot face e să îmi repet că n-are cum să-mi fie rău şi să număr minutele până la ţărm. Acestea sunt cam patruzeci şi, uşor clătinându-mă, probabil galbenă la faţă, cobor pe platforma portului principal din Procida, Marina Grande. Îmi iau un iaurt pentru a-mi reveni, apoi încep să descopăr locul.

Cele mai noi descoperiri de pe Vivara, o insuliţă care acum este legată de Procida printr-un pod, dar care a făcut cândva parte din ea, atestă aşezări umane aici în secolul al XVI-lea î.e.n., cel mai probabil miceene. În secolul al VIII-lea î.e.n. insula îi găzduieşte pe grecii veniţi din Cuma, iar în timpul stăpânirii romane devine staţiune de relaxare a patricienilor şi pantele sale puţin abrupte fac loc plantaţiilor de viţă de vie. Foarte puţine vestigii s-au păstrat din acea perioadă, atât pentru faptul că nu au existat mari şi importante edificii, cât şi din cauza devastărilor produse de vandali şi goţi. În Evul Mediu, datorită faptului că nu a căzut niciodată în mâna lombarzilor, Procida a devenit refugiul celor care fugeau din cauza invaziei lombarde, dar şi a celor care căutau protecţie împotriva piraţilor saraceni. Astfel, aşezările sporadice din perioada romană se coagulează într-o cetate fortificată. Dintre toate veacurile, despre al XVI-lea se poate spune că este cel mai sângeros, din cauza repetatelor distrugeri suferite în timpul războaielor dintre spanioli şi turci, piraţii având şi ei un aport major prin raiduri şi capturări de sclavi. După ce activitatea otomană în Mediterană e limitată, Procida începe să se dezvolte, în special prin manufacturarea de bărci şi nave din lemn – o adevărată industrie navală care continuă şi astăzi la nivelul micilor ambarcaţiuni, de pescuit sau chiar de lux. Din cauza poziţiei strategice, insula suferă de pe urma războaielor napoleoniene, întrucât trupele franceze şi britanice se înfruntă adesea în această zonă. Astfel, odată cu unificarea Italiei pe care Procida o întâmpină cu mare bucurie, insula beneficiază, în sfârşit, de protecţia pe care i-o oferă apartenenţa la un stat naţional. În secolul XX, unul dintre cele mai importante evenimente este inaugurarea primului apeduct subacvatic din Europa, care leagă Procida de coasta continentală.

Trebuie să recunosc, în primă fază sunt puţin debusolată când văd construcţiile ce însoţesc linia ţărmului; sunt, într-adevăr, colorate, dar starea avansată de degradare n-are nimic din pitorescul şi vivacitatea descrise, aşa cum îmi amintesc, în ghid. Totuşi, încerc să găsesc ceva indicatoare care să-mi ghideze paşii nesiguri şi, la vederea unei săgeţi spre Terra Murata, o iau într-acolo. Din mica piaţetă cu biserică (Chiesa della Madonna della Pietà) de pe Via Roma, principala stradă din port, pornesc pe Via Vittorio Emanuele până la Chiesa di San Leonardo, de unde urmez o stradă îngustă şi intens circulată de maşini matinale care mă fac să mă lipesc de ziduri, Via Principe Umberto. După o vreme, clădirile se deschid lângă Chiesa Santvario Mariano şi, datorită indicatoarelor din Piazzetta, încep să înţeleg topologia insulei. Merg tot înainte, într-o uşoară urcare, pe Salita Castello, cea care parcurge de fapt Terra Murata – cea mai înaltă zonă a Procidei (91 m), cândva întărită şi fortificată, dar care astăzi nu mai prezintă decât câteva ruine.

De pe marginea fostelor metereze înţeleg, în sfârşit, descrierile din ghid, întrucât sub privirile mele se deschide al doilea port al insulei, Marina Corricella, o adevărată splendoare colorată şi însorită. Reţin că trebuie să cobor şi acolo, dar momentan îmi grăbesc paşii prin labirintul de străduţe din Terra Murata. Ajung astfel lângă La Casetta, un exemplar tradiţional al arhitecturii spontane din Procida (voi reveni asupra acestui aspect), în apropierea punctului terminus numit Punta Lingua. De pe o mică terasă protejată cu balustrade pot privi marea înspre continent şi Golful Neapole. Reiau plimbarea până la Abbazia di San Michele Arcangelo, a cărei istorie începe în secolul al XV-lea, când este înfiinţată de călugării benedictini; deşi însemnările atestă existenţa unei mănăstiri în secolul XI-lea, aceasta a fost distrusă şi refăcută. Stilul este predominant gotic, dar păstrează ceva şi din moştenirea romanică adaptată construcţiilor mediteraneene. Din păcate, biserica nu s-a deschis încă, aşa că tot ce pot face este să mă plimb pe străduţele micului cartier care o înconjoară – şi este, într-adevăr, o plăcere să aluneci pe drumurile înguste şi şerpuitoare ce pornesc din piaţeta colorată de lângă biserică şi ajung în cele mai intime cotloane ale clădirilor scunde.

Din Terra Murata cobor pe Salita Castello, Via San Rocco şi câteva străduţe în trepte până în Marina Corricella, această bijuterie bine ascunsă privirilor atunci când acostezi în Marina Grande. Există două moduri de a admira Marina Corricella, ambele la fel de încântătoare, create parcă pentru a se completa reciproc. Primul este de deasupra, de pe străzile ce urcă în Terra Murata, aşa cum am făcut până acum; de acolo poţi cuprinde întregul port pescăresc, cu peisajul înconjurător: casele colorate şi terasate, bărcile la fel de colorate odihnindu-se pe apa limpede, digurile, micile plantaţii de lămâi, ţărmul abrupt de tuf, relieful muntos al Ischiei pe fundal. A doua perspectivă apare abia când cobori în port, respiri aerul sărat, cu uşor iz de peşte proaspăt şi parfum învechit de năvoade ude. Acum poţi admira în voie ceea ce descrierile numesc „arhitectură spontană”: clădiri boltite construite iniţial ca adăposturi hibernale pentru bărci, care au fost ulterior lărgite pentru locuit şi cărora li s-au adăugat faţade cu arce sau jumătăţi de arc pentru încadrarea uşilor şi ferestrelor, scări exterioare (uneori chiar pe curbura arcului), terase pe acoperiş, logii. Culorile, pe lângă albul pur mediteranean, acoperă întreaga paletă de pasteluri şi nu există două case alăturate care să aibă acelaşi colorit; conform legendei, pescarul îşi poate găsi uşor căminul din priviri, chiar dacă se află în larg. Cu tot amestecul cromatic, imaginea este extrem de plăcută şi odihnitoare, senzaţie întărită de liniştea înconjurătoare mişcată doar de clipocitul mării, de aerul curat şi de lipsa de aglomeraţie specifică zonelor turistice. Într-adevăr, Procida este ocolită de turismul aproape sălbatic pe care l-am întâlnit până acum în Neapole şi împrejurimi, iar Marina Corricello îmi aminteşte prin atmosferă (chiar dacă n-are nimic în comun în ceea ce priveşte arhitectura) de un 2 Mai idilic sau de exoticul Dahab. Aş petrece mult timp aici, lângă atelierul de reparat bărci, lângă lemnele pline de ceară pentru lustruit, lângă arcadele încadrate cu alb, lângă clubul „fetelor” Tina, Gianna şi Melissa care aşteaptă cuminţi la ţărm ieşirea în larg. Din păcate însă trebuie să revin în portul principal şi, pentru a profita din plin, aleg nişte scări ce trec printre grădini de lămâi şi curţi înflorite pentru a ajunge din nou deasupra mării. Procida are, fără îndoială, un farmec şi un pitoresc aparte, nu mă miră deci decizia lui Michael Radford de a turna aici Il Postino (Poştaşul), cu Philippe Noiret, Massimo Troisi şi Maria Grazia Cucinotta.

În Marina Grande îmi iau bilet pentru Ischia, în ideea că, dacă tot am ajuns până aici, să continui incursiunea pe mare. Urc la bordul unui feribot şi, cum pe o astfel de ambarcaţiune se poate sta pe punte iar vremea este încă însorită, aleg acest loc în detrimentul cabinei deloc îmbietor mirositoare. Abia acum îmi dau seama ce diferenţă enormă este între a sta pe puntea unui feribot cu gabarit (care duce în pântece camioane), la aer şi vânt, cu reperele vizuale mult mai „tangibile”, şi a petrece călătoria pe mare în cabina îmbâcsită a unui mic aliscaf, care se agită la fel de rău ca şi valurile. Răul de mare pe care l-am experimentat de dimineaţă nu se manifestă în niciun fel, deşi marea a rămas la fel de nervoasă. De pe feribot pot admira de la distanţă Procida, legată de rezervaţia naturală de pe Vivara, dar şi excrescenţe în mare ale Capului Miseno, Golfului Neapole sau Peninsulei Sorrento. Spre finalul călătoriei, silueta solitară a Castelului Aragonez anunţă apropierea de ţărmul Ischiei şi, în scurt timp, debarc în Casamicciola (din localitatea Casamicciola Terme). Acesta nu e portul principal al insulei, dar un autobuz sosit la ţanc (ArteCard-ul e valabil aici) mă duce în mai puţin de zece minute în centrul turistic al Ischiei, oraşul omonim. Verific şi notez orele curselor de întoarcere în Neapole şi fac un calcul cât timp îmi permit să hoinăresc.

Locuită încă din neolitic, Ischia este legată de colonizarea greacă prin dovezi ce datează din secolul al VIII-lea î.e.n., când coloniştii eleni stabilesc pe insulă un centru al comerţului cu etruscii de pe uscat, principalul produs fiind fierul. Deşi portul natural oferit de insulă în sud-vest este cel care facilitează aceste activităţi, centrul comunităţii se stabileşte în zona înaltă din Monte Vico, în nord, cu vedere spre continent. După Războaiele Samnite, în secolul al III-lea î.e.n., Ischia, deja intens populată, trece sub tutelă romană şi devine un centru comercial, al manufacturilor şi al producţiei de vin, dar îşi face loc şi în literatura latină, fiind inspiraţia lui Homer pentru insula Arime din Iliada.Decăderea imperiului face loc invaziilor barbare, consecinţa fiind că în secolul al V-lea Ischia devine parte a Regatului Ostrogotic al lui Tudor cel Mare, pentru ca în veacul următor să fie recucerită de armata bizantină şi, în urma invaziei lombarde, să fie alipită Ducatului Napolitan. Principalul pericol al secolelor al IX-lea şi al X-lea sunt atacurile piraţilor saraceni, faţă de care localnicii caută diverse forme de rezistenţă, cea mai eficientă fiind folosirea castelului fortificat (încă din secolul al V-ea î.e.n.), cu vedere largă spre depărtări, dar şi ascunderea în peşterile săpate în tuful vulcanic. Din punct de vedere politic, Evul Mediu este dominat de dinastiile de Anjou şi de Aragon, care îşi dispută conducerea prin lupte şi manevre politice efectuate dincolo de ţărmul insulei; Casei de Aragon i se datoreşte şi numele purtat astăzi de castelul devenit emblemă pentru Ischia, care le oferă refugiu spaniolilor când Neapole este cucerit de francezi la sfârşitul secolului al XV-lea. Ca şi Procida, nici Ischia nu scapă în secolul al XVI-lea raidurilor piraţilor turci, între care figura legendară a lui Barbarossa este cea mai pregnantă. Aceste atacuri se împuţinează abia în secolul al XVIII-lea, când insula intră sub stăpânirea dinastiei de Bourbon; tot în acea perioadă, în Ischia este redescoperită o comoară intens exploatată de romani şi apoi dată uitării: apele termale şi mofetele cu aer fierbinte, în jurul cărora latinii construiseră temple cu scop de a le mulţumii zeilor pentru efectele tămăduitoare ale reminiscenţelor activităţii vulcanice. În secolul al XIX-lea, Ischia este cucerită de trupele napoleoniene şi face parte din frontul de luptă dintre francezi şi britanici, pentru ca apoi să se alăture statului unificat al Italiei. Astăzi, economia insulei este susţinută în primul rând de turism, potenţat de existenţa băilor termale şi a vestigiilor istorice, următoarea ramură fiind viticultura. Ca o curiozitate, Ischia este a treia insulă a Italiei ca număr de locuitori, după Sicilia şi Sardinia, o bună parte dintre rezidenţi fiind germani.

Cu paşi repezi, mă îndrept pe Via Iasolino şi Corso Vittoria Colonna, ocazie cu care străbat una dintre principalele artere turistice şi comerciale ale oraşului. Impresia generală: nu sunt deloc impresionată, totul este mult prea kitschos, bălţat, eterogen şi ostentativ pentru gustul meu; în plus, aerul mi se pare extrem de poluat, mult mai rău decât în Neapole unde s-ar justifica o astfel de impresie. Închipuiţi-vă un bazar ca o sorcovă, gen Eforiile autohtone, şi veţi înţelege cum percep eu această parte a Ischiei. Abia când ajung la Ischia Ponte, în faţa Castelului Aragonez, îmi schimb impresia, pentru că acest loc face să merite întreaga călătorie. Din piaţeta liniştită în care sunt parcate taxiurile specifice insulei, pe trei roţi şi asemănătoare motoretelor ce transportau lapte la noi înainte de ’90, se pot admira frumoasele clădiri pastelate care însoţesc faleza, bărcile aduse pe uscat şi, mai ales, impunătoarea fortăreaţă construită pe bulgărele de lavă care a ieşit cândva la suprafaţă. Aşa cum am menţionat în preambul, prima cetate datează din secolul al V-lea î.e.n., când a fost construită de Hieron I din Siracuza. Până la jumătatea secolului al XV-lea, când insuliţa a devenit proprietatea Casei de Aragon, castelul a suferit prea puţine schimbări faţă de forma iniţială, principalele adăugiri fiind fortificaţii mai rezistente pentru a ţine piept atacurilor piraţilor. Alfons al V-lea de Aragon a fost cel care a înlocuit puntea de lemn prin care se făcea legătura cu insula printr-un pod-tunel din piatră, cu ferestre pentru lumină, iar sub conducerea urmaşilor săi a înflorit viaţa în castelul ce poartă numele dinastiei – ca dovadă, numărul mare de locuinţe, biserici şi instituţii care au găsit adăpost în zidurile masive şi protectoare ale castelului. Din tot ceea ce voi apuca să văd pe Ischia, în scurta mea plimbare, Castelul Aragonez este singurul care merită timpul adesea puţin al unui turist grăbit. Din păcate, nu ajung să-l vizitez, însă silueta tivită cu arcade, cupole şi mister cere promisiunile unei reveniri.

În Porto d’Ischia mă îmbarc pe primul aliscaf spre Neapole şi urmează cea mai cruntă parte a zilei, una despre care nu vreau să-mi amintesc prea multe şi pe care nu ştiu cum s-o fac să treacă mai repede. Drumul până în Molo Beverello din Neapole înseamnă mai bine de un ceas de rău de mare, în care cred că trec prin toate culorile curcubeului şi toate temperaturile transpiraţiei, în timp ce mă scurg din bancheta în care nici măcar nu reuşesc să dorm. Cu chiu cu vai, după ce naveta acostează, cobor în portul care-mi dă impresia că încă se mişcă. Deşi aş vrea să pierd cât mai puţin timp aici, nu mă pot mişca imediat de pe banca pe care mă aşez, încercând să-mi revin. Ca idee, nici seara, înainte de culcare, nu voi putea spune că m-am recuperat complet.

Cu stomacul încă în gât şi cu veşti de la Paul că măi are ceva din vizita în Capodimonte, mă îndrept spre Castel Nuovo, una dintre cele mai impozante străji ale portului. Cunoscută şi sub numele de Maschio Angioino, clădirea renascentistă a fost construită ca o extensie a Castel dell’Ovo, devenit neîncăpător pentru curtea regală angevină. Iniţial o fortăreaţă a Casei de Anjou (secolul al XIII-lea) din care nu a mai rămas decât capela gotică, Castel Nuovo este definitivat în secolul al XV-lea sub tutela lui Alfons de Aragon. Intrarea în castelul excelent conservat se face prin Arco di Trionfo, o superbă poartă din marmură în care sunt sculptate scene eroice. Aceasta, albă şi minuţios lucrată, contrastează cu sobrietatea cenuşie a turnurilor de apărare (Torre di Guardia, Torre di Mezzo, Torre di San Georgio, Torre del Beverello şi Torre dell’Oro) şi cu interiorul sobru al curţii, împodobit doar cu câteva „ţesături” gotice, precum scara exterioară desprinsă din patio-urile spaniole şi intrarea în Capela Palatină închinată Sfintei Barbara. Sala Baronilor dezvăluie sala de judecată a baronilor uneltitori, condamnaţi şi executaţi; acum aici se întruneşte consiliul oraşului, sub frumoasa cupolă de inspiraţie catalană. Capela Palatină, parte a Muzeului Civic, prezintă câteva dintre vestigiile religioase ale palatului (fresce, obiecte de cult, sculpturi şi pietre funerare din marmură), în timp ce subsolul acesteia ascunde temniţa. Săpăturile arheologice au descoperit însă, sub podeaua închisorii, vechi rămăşiţe greco-romane, inclusiv scheletul aproape întreg al unei bărci. Sub una dintre arcadele care susţin coridoarele dimprejurul curţii se află Cappella delle Anime del Purgatorio, o miniatură barocă din secolul al XVI-lea, în care pictura abundentă este brodată cu stucaturi aurite. Camerele etajelor superioare găzduiesc astăzi restul Muzeului Civic, iar exponatele sunt în special picturi pe pânză realizate între secolele al XV-lea şi al XIX-lea (Caravaggio, Luca Giordano, Francesco Solimena, Vicenzo Vanvitelli) care înfăţişează peisajul napolitan, dar şi fresce religioase, porţi filigranate în bronz sau statui din marmură. Pe lângă acestea, ferestrele dezvăluie o frumoasă privelişte asupra portului, privirea întinzându-se ca un arc între Molo Beverello şi Vezuviu.

A sosit timpul să mă reîntâlnesc cu Paul, în Piazza Dante, lângă una dintre librăriile deja explorate de bărbatul meu. De aici o luăm pe străduţele pavate şi aglomerate ale centrului până la Chiesa di San Domenico Maggiore, unul dintre cele mai importante lăcaşuri de cult din Neapole sub aspect istoric, cultural şi artistic. Fondată în prima jumătatea a secolului al XIII-lea, impunătoarea biserică încă păstrează o bună parte din structura şi decoraţiunile gotice clasice, cărora li s-au adăugat elementele baroce ale restaurărilor ulterioare. De o deosebită frumuseţe sunt tavanul navei centrale, vechile picturi murale, sculpturile din nişe, micuţa Capelă a Crucii şi tezaurul mănăstirii dominicane, care păstrează nepreţuite obiecte de ceremonial, tapiserii şi podoabe bisericeşti.

În imediata apropiere se află Cappella dei Sansevero, transformată într-unul din cele mai ciudate şi mai frumoase muzee bisericeşti din Neapole. Construită la sfârşitul secolului al XVI-lea, capela este extinsă succesiv de membrii familiei San Severo, proprietarii săi; forma actuală îi e dată în secolul al XVIII-lea, când prinţul Raimondo di Sangro decide să-i schimbe atât forma, cât şi moştenirea artistică. De atunci datează capodoperele sculpturale care fac din Sansevero mai puţin o biserică, cât o dovadă a bogăţiei familiei prinţului, înţesată de simboluri masonice. Deşi toate sculpturile merită un studiu în detaliu, trei sunt cele care atrag orice ochi neavizat prin meşteşugul cu care sunt realizate, grija pentru detaliu şi puterea de sugestie. Deziluzia (Disinganno), opera lui Francesco Queirolo, reprezintă omul eliberat de păcatele simbolizate prin plasa de pescuit, aceasta fiind adevărata minune a sculpturii; ochiurile tăiate în marmură par de fapt din sfoara folosită de pescari, iar striurile, buclele şi onduleurile sunt de o extraordinară delicateţe.   Modestia (Pudicizia) lui Antonio Corradini, înfăţişează o tânără femeie (mama prinţului care a murit în copilăria acestuia) înveşmântată din cap până-n picioare într-un voal fin de mătase; mătasea nu este altceva decât marmură extrem de realist sculptată, cu fiecare pliu şi cută încât cu greu ai spune că nu-i cea mai delicată ţesătură chinezească. Însă piesa centrală a capelei, o fascinantă operă de artă nu doar din Neapole, ci din întreaga lume, este Hristos cu văl (Cristo velato) creată de Giuseppe Sanmartino; şi aici, vălul este primul care atrage atenţia prin tehnica deosebită şi priceperea transformării marmurei dure în delicateţea celui mai uşor material, dar tot el este un pretext care mai mult dezvăluie decât acoperă urmele suferinţei de pe trupul lui Hristos: rănile provocate de cuie şi spini, urmele suliţei în coastă, falangele descărnate, vena îngroşată pe tâmplă, eliberarea morţii întipărită pe faţă alături de o profundă suferinţă. Această capodoperă nu are nimic din canoanele artei bisericeşti, catolice sau de orice alt fel, şi merge dincolo de regulile sculpturilor laice ale vremii; dintr-un anumit punct de vedere, este chiar înfricoşătoare prin realismul detaliilor, iar meşteşugul vălului este umbrit de forţa expresivă a trupului acoperit de acesta. În cripta funerară a capelei aflăm o ciudată apariţie a medicinii experimentale medievale: maşinile anatomice – două trupuri (un bărbat şi o femeie) din care, printr-o tehnică necunoscută stăpânită de prinţ, au rămas numai oasele şi întregul sistem circulator, ce poate fi observat în cel mai mic detaliu al arterelor, venelor şi capilarelor; cândva, lângă femeie s-a aflat şi un fetus, dar acesta a fost furat. Ultimele studii infirmă însă legenda conform căreia doi dintre servitorii prinţului au fost injectaţi cu o substanţă care a metalizat vasele sanguine; deşi scheletele sunt reale, sistemele circulatorii au fost realizate din fire şi ceară colorată, reprezentând astfel adevărate „maşini” de studiu al unor aspecte puţin cunoscute în acea vreme.

Rămânem în centrul oraşului, trecem pe lângă Chiesa dei Girolamini (biserică barocă din secolul al XVII-lea) şi ajungem la Duomo di Napoli, cea mai importantă biserică a oraşului şi una dintre cele mai mari. Prima clădire a catedralei a luat naştere în secolul al XIII-lea, în jurul unei biserici micuţe de la începutul creştinismului, însă cutremurele şi-au cerut tributul şi au urmat reconstrucţii succesive care au imprimat stiluri diferite: din secolul al XV-lea datează alura preponderent gotică, din secolul al XVII-lea capelele baroce cu marmură şi stucaturi, din secolul al XIX-lea faţada neogotică. Interiorul este, ca în cazul celor mai multe domuri, impresionant prin dimensiuni, subtilităţi arhitectonice, sculpturi şi culoare, precum tavanul bogat decorat şi cripta sprijinită pe coloane (ce adăposteşte moaştele şi sângele Sfântului Ianuarie, sânge care în zilele de sărbătoare ale sfântului se lichefiază), însă există două elemente care deosebesc domul napolitan de alte catedrale catolice: Basilica di Santa Restituita din secolul al IX-lea (a cărei întemeiere îi este atribuită împăratului Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, ce păstrează în baptisteriul San Giovanni in Fonte, cel mai vechi din Occident, câteva moazaicuri din primele veacuri ale creştinismului) şi Reale Cappella del Tesoro di San Gennaro (unde este expus, în toată opulenţa sa, tezaurul Sfântului Ianuarie).

În drumul nostru spre metrou şi funicular trecem pe lângă Chiesa di San Giuseppe dei Ruffi, un alt exponent baroc al secolului al XVII-lea pe care însă îl găsim închis, iar în urma periplului cu cele două trenuri ajungem în Vomero, unde eu aş vrea să vizităm Certosa di San Martino, frumoasa abaţie barocă din secolul al XIV-lea pe care am înregistrat-o în prima zi de plimbări prin Neapole. Se spune despre capelele şi muzeul mănăstirii că adăpostesc impresionante opere de artă bisericească, aşa că mare îmi este dezamăgirea când aflu că programul se termină la ora 18, şi nu 19 cum am eu notat. Ne mulţumim să privim în jos de pe terasa din Largo San Martino şi să rămânem cu câteva panorame ale oraşului în prag de seară, când întunericul nu şi-a întins complet supremaţia, dar luminile stradale s-au aprins într-un joc vesel.

Din Vomero coborâm pe jos spre staţia de metrou Vanvitelli, ocazie cu care intrăm prin câteva magazine alimentare, pentru brânzeturi, vinuri şi fructe italieneşti. Noaptea ne prinde în Piazza Bellini, unde ne aşezăm la una dintre terase şi comandăm d-ale gurii, cu fructe de mare şi alte bunătăţi. Doar lui Paul îi intră cam strâmb ultima parte a cinei, întrucât salata de creveţi este înecată în maioneză, deloc după tiparele postului de vineri.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s