Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 5

Dacă am început ieri cu istoria veche, rămânem şi astăzi destul de în trecut – unul destul de trist pentru locuitorii prosperelor aşezări Herculaneum şi Pompei. Ne trezim o vagă idee mai târziu (trenul pe care-l luăm e la ora 8) şi ajungem destul de repede în gara din Ercolano, oraşul care se întinde acum în jurul fostelor reşedinţe romane. Aici indicatoarele abundă, aşa că ne găsim uşor drumul, ceea ce nu-i deloc greu dacă ţinem cont că trebuie să urmăm drept strada principală de la gară până la o poartă pe care scrie, cu o grafică inspirată din vremea romanilor, „HERCVLANEVM”.

Fondat de osci cândva în jurul secolului al V-lea î.e.n pe un platou vulcanic cu vedere la mare, Herculaneum (iniţial Herakleion) a fost pe rând cucerit de etrusci şi de romani, pentru ca în ultima sa perioadă să devină staţiune, loc de recreere al înstăriţilor imperiului. Herculaneum este o dovadă a ironiei subtile a istoriei: deşi se află la aceeaşi distanţă de Vezuviu ca şi Pompei, dar în altă direcţie, în timpul erupţiei din anul 79 aici a ajuns mai întâi cenuşa, şi abia apoi gazele otrăvitoare şi lava. Din acest motiv, nu numai că cei mai mulţi dintre locuitori au avut timp să fugă, dar şi distrugerile s-au produs la o scară mai mică, stratul gros de noroi (care mai târziu, prin presare, s-a transformat în roca numită tuf) protejând clădirile. Mai mult, fiind vorba despre o localitate mică, refacerea după cutremurul din anul 62 fusese completă. Iată de ce, în urma primelor descoperiri arheologice întâmplătoare de la începutul secolului al XVIII-lea (când municipalitatea excava pentru construcţia unei fântâni), oraşul s-a ivit încet-încet prin decopertarea tufului moale; mai mult, această rocă maleabilă a protejat rămăşiţele nu numai de lava scursă ulterior, ci şi de efectele ireversibile ale timpului şi intemperiilor. Cum vom afla în timpul vizitei, s-au păstrat uimitor de intacte nu numai zidurile, ci şi nenumărate coloane, sculpturi, gravuri, picturi murale, mozaicuri, structuri din lemn, apeducte ceramice şi chiar papirusuri conţinând scrieri filozofice epicuriene.

Privit de sus, Herculaneum nu este prea întins, dar faptul că nu doar parcurgi străzile pavate, ci poţi intra prin cele mai multe dintre clădiri, te face să aloci cel puţin două ceasuri vizitei. Înarmaţi cu o hartă a sitului, în care sunt identificate principalele obiective şi căile de acces între ele, încercăm să găsim un traseu optim – credeţi-mă nu este uşor. Cinci străzi drepte şi late împart oraşul strâns între zidurile înalte de apărare în forme geometrice regulate. Provocarea constă însă nu în parcurgerea acestor drumuri, ceea ce se poate face rapid, ci intrare prin numerose clădiri (unele cu mai multe căi de acces) fără teama că ai ratat vreuna. Mă încearcă un sentiment ciudat, pentru că nu numai clădirile cândva publice sunt expuse ochiului iscoditor, ci şi casele unor familii; deşi locuitorii au murit demult, tot simt că invadez întrucâtva intimitatea cetăţenilor din Herculaneum.

Dimensiunea celor mai multe dintre cădiri, precum şi faptul că există spaţii destinate servitorilor, confirmă statutul de staţiune a celor bogaţi din ultimii ani ai oraşului. Pentru o imagine completă, se adaugă decoraţiunile luxoase care, chiar şi după o erupţie distructivă şi atâtea secole de uitare, încă sugerează luxul şi dorinţa de a împodobi artistic şi cele mai funcţionale clădiri. Hotelul invită la o plimbare în jurul grădinii pe sub streşinile sprijinite pe coloane. În magazinul de vinuri, amforele sunt zidite în poliţe în a căror suprafaţă este încrustată marmură multicoloră. Casa lui Galba are pe unul dintre pereţi profilul din piatră al stăpânului. Băile pentru bărbaţi şi pentru femei au căzi din marmură, bănci pentru saună sprijinite pe picioare de leu, mozaicuri pe pardoseală. Colegiul Preoţilor Augustului este o clădire înaltă, cu pereţii interiori pictaţi cu o deosebită grijă. Piaţa din Decumano Massimo, acolo unde se întind Forumul şi Casa Bicentenarului, este largă şi găzduieşte fântâni sculptate şi arce decorate cu plăci de marmură gravată. Nu puţine sunt casele cu mici grădini interioare, închise din toate părţile de coloane meşteşugite şi trainice; nici căminele înălţate pe două niveluri, cu balcon la catul superior, nişe ce ascund cuptoare şi pardoseală gravată sau mozaic-puzzle nu sunt puţine. Casa cu Salon Negru şi-a menţinut o bună parte din tencuiala atipică, negru-roşie, iar acolo unde aceasta a căzut se vede tehnica „anti-cutremur”: cărămizi dreptunghiulare în secţiune ce alternează cu cele romboidale. Casa lui Neptun şi a Amfitriei păstrează câteva dintre cele mai frumoase mozaicuri, în care micile bucăţi de ceramică smălţuită sunt completate de cochilii de scoici. Casa Samnită, enormă şi aproape complet pictată în interior, s-a conservat aproape în întregime, inclusiv garguii de pe grinzi. Casa cu Paravan din Lemn este cea mai bună dovadă că cenuşa a protejat nu doar structurile din zidărie, ci şi pe cele lemnoase, cum este peretele ce despărţea una dintre încăperi de restul casei; şi aici, spaţiul imens este în mare parte pictat şi multe dintre aceste decoruri murale au un nivel de detaliu uimitor pentru acea perioadă. Casa Graticcio şi-a căpătat numele datorită mozaicului alb-negru în care carourile cu modele geometrice şi florale sunt aproape neştirbite, doar mişcările seismice au transformat podeaua cândva plată într-una vălurită.  În Casa lui Hermes se găseşte un bust al acestuia din bronz, intact în ciuda temperaturii lavei care topeşte orice metal. Din Casa lui Telephus s-au păstrat cele două rânduri de coloane roşii care străjuiesc medalioanele din marmură sculptată, precum şi superbul basorelief în marmură cu mitului lui Ahile şi  Telephus. Gimnaziul, care ocupa două clădiri de-o parte şi de alta a străzii, dăinuie prin Camera cu Absidă şi Vestibulul în care s-a ascuns o sculptură întortocheată din bronz, cele două fiind despărţite de un şir de arce şi coloane. Alături, Templul Mater Deum şi contraforturile podului de peste şanţul de apărare delimitează nordul oraşului, în colţul său cel mai apropiat de vulcan, ceea ce explică gradul mai mare de distrugere şi dificultăţile de excavare. În partea sudică, situată şi la un nivel mai jos, se află Altarul ridicat în cinstea lui Nonius Balbus, urmat de Zona Sacră, unde au dăinuit plăcile din marmură cu zeităţile protectoare ale oraşului. De aici, un tunel săpat ulterior prin zidul de apărare ne readuce la suprafaţă – adică nivelul de astăzi al oraşului Ercolano – de unde putem arunca o privire panoramică asupra a ceea ce a fost cândva înfloritorul Herculaneum.

Următoarea destinaţie este sursa distrugerii a patru aşezări antice (Pompei, Herculaneum, Stabiae şi Oplontis), şi anume vulcanul Vezuviu. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem la gară, deci o luăm la picior prin Ercolano, ocazie cu care ne dăm seama că localitatea de astăzi are în comun cu strămoşul ei numai numele; altfel, este un loc cât se poate de banal, uşor kitschos şi deloc turistic. Găsim repede microbuzele de Vezuviu – extrem de piperate – şi, după un drum de nici jumătate de ceas pe serpentinele ce leagă Ercolano de poalele Vezuviului, suntem debarcaţi cu avertismentul că avem numai un ceas la dispoziţie. În parcarea de la bază sunt amenajate mici terase şi tarabe cu suveniruri, cele mai multe de prost gust, însă nu avem timp să le aruncăm prea multe priviri, ci purcedem pe poteca pietruită spre marginea craterului cu speranţa că norul în care ne-am pomenit se va destrăma.

Vezuviu este un vulcan în vulcan, întrucât craterul care este şi astăzi activ se află în centrul altui crater, mai larg, mai vechi şi aflat la o altitudine mai mică, a Muntelui Somma (vulcan stins); de asemenea, Vezuviu este tânăr, cu prima sa erupţie acum 35.000 de ani. Ultima formă, cea pe care o putem vedea astăzi, a căpătat-o în urma erupţiei din 1944: un diametru de aproximativ 500 de metri, o adâncime de 230 şi o înălţime de 1281 – altitudine la care ajungem şi noi urmând poteca lată (de fapt, chiar drum accesibil autoturismelor de teren). Aceasta porneşte din parcare, urcă destul de lin pe deasupra culoarului care desparte Vezuviul de Somma (Valle del Gigante, Valle dell’Inferno şi Atrio del Cavallo) pentru ca la final să meargă pe o curbă de nivel ce urmează buza craterului; pentru a ajunge aici ne ia cam un sfert de oră fără să ne grăbim cine ştie ce. Deşi în această ultimă parte pământul este arid, roşiatic şi aproape lipsit de vegetaţie, pantele pe care reuşim să le zărim prin ceaţa capricioasă sunt de un verde luxuriant, dovadă a fertilităţii solului vulcanic, dublată de aerul umed şi ploios ce urcă dinspre Marea Tireniană. Se explică astfel de ce, în ciuda pericolului erupţiilor, la poalele vulcanului au crescut de-a lungul secolelor zeci de aşezări umane, bazate în mare parte pe agricultură. La mare rang este situată viticultura, întrucât vinurile obţinute din strugurii crescuţi pe pantele Vezuviului sunt foarte căutaţi. Cum comerţul nu a înflorit doar la baza vulcanului, ci şi pe poteca din jurul craterului, facem şi noi o scurtă degustare de vinuri la o baracă foarte ofertantă. Cumpărăm la final o sticlă de Lacryma Christi, cu recipientul realizat din lavă întărită, cadou pentru o amică. Eu aş dori să luăm una şi pentru noi, dar Paul (care trebuie să care) propune să cumpărăm din Neapole; ei bine, din păcate în Neapole nu vom găsi acest vin. Petrecem o vreme privind interiorul fumegând al craterului, într-o admiraţie amestecată cu teamă şi uimire legată de locuitorii acestor meleaguri. Chiar dacă acum s-ar evita tragediile din trecut, datorită sistemelor complexe de monitorizare a activităţii vulcanice, nu cred că-i o perspectivă plăcută să te gândeşti că, la primul semnal de alarmă, trebuie să-ţi iei tălpăşiţa şi să laşi în urmă munca de-o viaţă. Între timp, ceaţa s-a mai risipit, aşa că direcţia privirilor noastre se schimbă dinspre crater către Golful Neapole, intens populat ca un furnicar rural-urban desfăşurat în această regiune împărţită între mare şi munte.

Revenim în parcare şi, cu oarecare întârziere (nici nu se putea altfel) pornim înapoi spre Ercolano. Tocmai am ratat un Circumvesuviana spre Pompei, dar nu ne impacientăm, căci trenurile sunt dese, aşa că nu avem de aşteptat mai mult de douăzeci de minute. Într-adevăr, un nou tren opreşte în staţie, chiar punctual aş zice. Până în gara din Pompei, călătoria ar trebui să dureze cam jumătate de oră (cinci staţii), dar la Torre del Grecco, prima gară, trenul opreşte şi… nu mai pleacă. După minute bune în care nimeni nu anunţă nimic, suntem informaţi că garnitura s-a stricat (déjà vu?) şi că trebuie s-o aşteptăm pe următoarea. Unii oameni se agită (turiştii), alţii o iau ca pe un dat obişnuit (italienii) şi un singur om se revoltă, preocupat pare-se de impresia pe care infrastructura zonei o lasă turiştilor: „la vergogna de la Campania!” În tot acest timp trebuie să vorbim între noi în engleză, iar Paul, care n-a fost deloc inspirat astăzi în alegerea tricoului („Mulţi beau, puţini cunosc”, în română), încearcă să ascundă înscrisurile cu cartea de ochii băieţilor tuciurii cu ghiuluri, tatuaje decolorate şi prost vorbitori de italiană, ai acordeonistului oportunist şi ai pirandelor cu fuste colorate şi puradei atârnaţi de gât. Trenul venit pentru ridicarea „refugiaţilor” are însă altă destinaţie, aşa că mergem cu el până la Torre Annunziata unde trebuie să aşteptăm o altă garnitură, la fel de aglomerată. Astfel, între înjurături în engleză şi panici că nu mai prindem deschis, coborâm la Pompei după o oră şi un sfert. Cine spune că România are o infrastructură de căcat n-a trăit în Campania…

Abia după ce trecem de turnicheţii de acces în situl arheologic de la Pompei ne permitem să trecem înapoi pe română; cine înţelege limba asta aici a dat şi destul de mulţi bani pe bilet, deci se situează între concetăţenii noştri faţă de care nu trebuie să ne ascundem. Întrucât ştim deja despre Pompei că a suferit distrugeri enorme în timpul erupţiei, când aproape toţi locuitorii au fost ucişi de gazele toxice (când oraşul a fost îngropat în lavă şi cenuşă, oamenii erau deja morţi), ne aşteptăm să nu ne ia prea mult vizita şi să ne plimbăm printre ruine lipsite de formă şi sens. Vai, cât ne înşelăm, căci din întinsul oraş de pe valea Râului Sarno, fondat în secolul al VII-lea î.e.n. de către pelasgi, care a făcut apoi parte din Liga Nuceria şi s-a aliat în repetate rânduri cu Roma, au rămas mult mai mult de câteva ziduri în ruină. Cetatea, devenită reşedinţă a aristocraţiei romane, acoperă şi astăzi mai bine de şaizeci de hectare, în bună parte excavate începând cu secolul al XVII-lea (deşi descoperite cu aproape două sute de ani mai devreme), iar săpăturile au dat la iveală de sub cenuşă şi pietre inestimabile comori arheologice, arhitecturale şi artistice. Într-adevăr, distrugerile sunt mai mari decât la Herculaneum, dar, cum şi construcţiile au fost mult mai numeroase şi mai variate, şansele ca ceva să dureze peste veacuri a crescut simţitor.

Vizita începe de la Termele Suburbane şi Porta Marina şi, dacă la Herculaneum am avut dileme despre cum să optimizăm traseul printr-un oraş pe care l-am cuprins iniţial cu privirea, aici suntem total pierduţi. Încercăm să ne bazăm pe intuiţie şi pe timpul destul de puţin rămas la dispoziţie; după părerea mea, la Pompei ar trebui să stai o zi întreagă pentru a vedea tot, pe îndelete şi fără graba care dă ameţeli de cap şi imposibilitate de procesare. Templul Venerei, protectoarea oraşului, este printre cele mai distruse edificii, dar din el poţi arunca o privire cuprinzătoare spre zidul de apărare sud-estic, partea cea mai apropiată de poalele vulcanului. În schimb, din Templul lui Apollo au rămas suficiente vestigii care să sugereze amploarea acestuia, între ele cele mai de seamă fiind statuia acestuia din ale cărui braţe lira s-a pierdut, ceasul solar şi un bust feminin din bronz coclit. Basilica unde se aplicau legile, a fost şi ea aproape complet distrusă, doar bazele groase ale coloanelor şi zidul dinspre Via Marina descriu o clădire cu adevărat impozantă. Una dintre laturile imensului Forum este ocupat de clădirile de administraţie publică, din care s-au păstrat câteva pardoseli de mozaic, în timp ce peste zidurile unor clădiri anonime atârnă crengile greu încărcate ale rodiilor care formează o grădină botanică tipic vezuviană. Într-un perimetrul destinat artei, stau unul lângă altul Teatrul Mare şi Teatrul Mic (Odeon), bine conservate, inclusiv statuile ce susţin tribuna celui din urmă; în jurul lor se întind Curtea Gladiatorilor (o grădină interioară străjuită de coloane), Forumul Triunghiular, Templul Doric, Templul lui Asclepio, Templul lui Isis şi Sala de Gimnastică Samnită. Străzile largi, pavate cu bolovani mari, aplatizaţi şi şlefuiţi, fac legătura între cvartale regulate, în care casele mai mici se amestecă între adevărate vile cu două niveluri, interior pictat şi sculptat, grădini închise, mozaicuri şi… câini vagabonzi cât se poate de contemporani. Casa lui Menandru, între cele mai bine conservate, îşi păstrează pereţii roşii, în care picturile murale recreează mitologia greco-romană sau scene din viaţa de zi cu zi. Casa Harpistului, Spălătoria (Fullonica) lui Stephanus, Casa Larariumului lui Ahile, Termele lui Vetutius Placidus cu frescele ce împodobesc sauna (cea mai veche din Pompei), Casa lui Venus în Cochilie, Casa lui Giulio Polibio, Casa lui Trebio Valente, Casa Ifigeniei, Casa Moralistului flanchează Via dell’Abandonanza, artera care străbate un cartier cu adevărat de lux.

Via din Nocera trece pe lângă Casa Lămpilor, complet distrusă, în locul căreia astăzi se plantează viţă de vie din care se obţine vinul de Pompei; la capăt, strada trece pe sub Porta Nocera din zidul de apărare, limita dintre oraş şi necropola din sud-vest, acolo unde mormintele sunt împodobite de coloane care protejează statui după chipul celor ce se odihnesc în capelele cu intrări încrustate. Rândurile de pini înalţi şi umbroşi de pe Via Anfiteatro despart Sala Mare de Gimnastică de Amfiteatru – locul unde se ţineau întrecerile sportive şi spectacolele grandioase, cu o capacitate de 20.000 de spectatori şi mândria de a fi cel mai vechi de acest fel care încă există. Ca o paranteză, tot aici s-a înregistrat un album etalon din muzica rock, Live in Pompeii al Pink Floyd; Paul consideră că Lost Society nu e cu nimic mai prejos şi, chiar dacă aici se află doar jumătate din trupă, trebuie imortalizată prestaţia a capella, terminată cu „Listen to Lost Society, from Romania not Finland!”; întâmplător, în preajmă se află un grup de finlandezi şi tot ce pot comenta este atât: „You are such an idiot. And that makes me Mrs. Idiot!”

Via Castricio, străjuită de alţi pini gigant, ajunge la una dintre cele mai interesante opere, păstrate în Casa Navei Europa: desenul gravat în marmură al unei ambarcaţiuni graţioase. Termele Stabiane sunt un adevărat palat al băilor, cu o grădină largă încadrată de o prispă sprijinită pe coloane, basoreliefuri pictate pe tavanul boltit, saune de asemenea decorate cu picturi murale şi o delimitare clară între cele trei zone esenţiale: frigidarium (camera rece), tepidarium (camera caldă) şi calidarium (camera fierbinte); tot aici, în interiorul unor vitrine de sticlă, sunt păstrate trupurile pietrificate ale câtorva locuitori – sumbre statui chircite în lavă, cu trăsăturile nealterate. Pe un colţ cândva rău famat, a supravieţuit aproape intact Lupanarul; încăperile mici şi strâmte ale prostituatelor, asemănătoare celulelor de închisoare, contrastează cu picturile erotice, bogate în culori, de deasupra uşilor. Edificiul Eumachiei şi Templul lui Vespasian încheie bucla în imensul Forum, piaţa publică centrală care abundă în coloane, arcuri, porţi şi este încadrată de clădiri de importanţă publică, precum Cantina şi Templul lui Jupiter. Via del Foro trece pe lângă Sanctuarul Larilor Publici şi Macellum – piaţa alimentară din care s-au păstrat pilonii tarabelor. Odată ajunşi între cele două Arco Onorario, vedem Termele Forumului şi Termopoliumul, băi întunecate, unde aburul saunei se prindea de şerpii zburători de pe cupole sau de musculoasele personaje care susţin edificiile.

Ajunşi în zona caselor celor dedicaţi meşteşugurilor sau profesiilor (a Cuptorului, a Chirurgului, a Hambarului), ne dăm seama că soarele a scăpătat după dealuri, iar noi nu am reuşit să vedem toate cotloanele. Nu mai e mult nici până la ora închiderii, iar întunericul serii este sporit de norii plumburii care încep să se scuture. Dacă în Neapole s-au inventat pizza napolitana şi marinara, sunt ferm convinsă că tot din Campania provine şi capriciosa – rar am mai văzut schimbări meteo atât de bruşte şi dese, altfel decât la munte. Ne îndreptăm deci spre ieşire, cu speranţa că vom reveni aici, pentru o vizită mai aşezată, pe îndelete, nepresaţi de timp şi de ploaie. În gară aşteptăm cuminţi Circumvezuviana spre Neapole şi, de data aceasta, trenul ne depune în gară fără alte incidente; nu de alta, dar să rămână şi pentru alte zile, că doar mai avem de stat. Suntem obosiţi şi nu ne arde să mergem în centru pentru cină, aşa că încercăm recomandarea Stefaniei din capul străzii: o mică afacere de familie pe nume Da Corrado, adică un restaurant cu terasă, ambele cu aspect de cantină muncitorească, dar cu o mâncare mult peste aşteptări. În plus, cel care ne serveşte (aproape sigur, unul dintre proprietari) fredonează o melodie şi ne întreabă de vorbă. În timp ce ne savurăm delicioasa cină în dreptul ferestrei deschise, pe lada frigorifică aterizează o pungă cu gunoi. Şugubăţ, Paul îi arată patronului că cineva i-a „trimis un pachet”, la care acesta studiază problema şi o expediază zâmbind, cu o fluturare a mâinii. Ciudaţi oameni, ciudate obiceiuri…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s