Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 4

Nu ştim nici noi cum de reuşim să ne trezim astăzi chiar mai devreme decât ieri, aşa că prindem un tren şi mai matinal până în Salerno. De data aceasta nu mai trebuie să orbecăim pentru a găsi un mic dejun bun şi consistent, iar vânzătorii de micul magazin, deşi abia au deschis, ne pregătesc repede şi cu îndemânare sandviciurile. În timp ce le ronţăim pe îndelete, căci, la ora 7 şi un pic stomacurile nu ni s-au trezit complet, soarele începe să răsară, auriu, peste Golful Salerno. Revenim la gară pentru al doilea tren, cel care trebuie să ne lase la Paestum şi, după aproximativ jumătate de ceas, coborâm într-o gară (haltă?) ce pare părăsită, fără nicio casă în jur. Notăm orele de întoarcere, după care încercăm să găsim vreun indicator care să ne îndrume spre situl arheologic. Nu se iveşte nimic de genul acesta, iar şoseaua este complet pustie, aşa că tot ce putem face este s-o luăm pe strada goală, umbrită de arbori înalţi, care porneşte chiar din faţa gării pe sub bolta unui zid în ruină şi se îndreaptă – cine ştie unde? Paul râde de mine şi, parţial, pe bună dreptate, întrucât parcă am fi într-un film cu fantome, chiar dacă e 9 dimineaţa; mă asigură chiar că mi-am luat ţeapă şi că zidul acela pe sub care am trecut este singura rămăşiţă a marilor civilizaţii la care visez eu. Decidem să mergem până acolo unde pare a se termina drumul şi, dacă nu vedem nimic încurajator, îl sunăm pe Vladimir, chiar dacă ora nu se prea pretează convorbirilor telefonice.

Chiar înainte ca drumul să se termine apare şi prima construcţie, un fost restaurant în bună parte dărâmat, dar tot e ceva. Ieşim la lumină – la propriu, căci coroanele arborilor care ne-au însoţit făceau şi mai ciudată toată tărăşenia – şi vedem imediat la dreapta câteva magazine de suveniruri unde vânzătorii tocmai îşi aranjează tarabele, în timp ce, vizavi, dintre coroane de pin şi fâşii de cer albastru, răsar coloanele templelor de la Paestum.

Dacă ai vrea să vezi absolut toate vestigiile antice din Italia, cred că ţi-ar lua o viaţă de om, într-atât de multe sunt dovezile civilizaţiei elenistice pe aceste meleaguri, ca să nu mai vorbim de moştenirea romană. Între toate acestea, se pare însă că Paestum este „una dintre cele mai strălucitoare nestemate arheologice ale coroanei Italiei”, după cum scrie într-un ghid. Fondată de către greci la sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n., cetatea de pe malul Râului Sele este numită Poseidonia, iar cele trei temple ale sale sprijinite pe coloane dorice se păstrează şi astăzi, uimitor de bine conservate pentru vârsta lor. Două veacuri mai târziu de la înfiinţare, pe care legenda o pune pe seama argonauţilor, oraşul este cucerit de lucani (samniţi), care păstrează planul urbanistic, dar îi schimbă numele: Paestum. În secolul al III-lea î.e.n, noii cuceritori sunt romanii, care pun aici bazele unei colonii latine ce schimbă într-o mare măsură aspectul străzilor şi clădirilor. Din secolul al II-lea e.n., declinul Imperiului Roman înseamnă şi declinul oraşului Paestum, afectat din plin şi de epidemii de malarie; distrugerea se petrece rapid, odată cu dărâmarea celor mai multe clădiri pentru material de construcţie în alte noi localităţi. Abia în secolul al XVIII-lea cercetătorii şi arheologii descoperă valoarea acestui loc şi de atunci începe munca de conservare şi restaurare, pentru ca la finalul mileniului al doilea să devină parte a patrimoniului mondial UNESCO.

Cum este încă foarte devreme în accepţiune italiană, porţile nu s-au deschis încă, dar, odată ajunşi în centrul micuţei localităţi, putem intra în Chiesa dell’Annunziata, o biserică ce datează din primele veacuri ale creştinismului – secolul al V-lea. Structura originală a fost extinsă în secolul al XII, dar stilul romanic adoptat atunci s-a pierdut prin distrugerile şi reconstrucţiile succesive, ultima dintre ele în epoca barocului. Ceea ce a rămas însă este lipsa aproape completă a podoabelor, care impune bisericii un aer sobru şi auster.

În imediata apropiere a bisericii se află Muzeul Arheologic Naţional de la Paestum, cel care păstrează vestigii importante găsite aici şi în apropiere, cele mai multe greceşti şi lucane. Hotărâm să vizităm mai întâi muzeul şi apoi situl arheologic, pentru a avea ocazia de a intra în atmosfera vieţii de acum două milenii şi jumătate. Ca orice alt muzeu arheologic, şi acesta expune vestigii din viaţa oraşelor din antichitate: statui (multe foarte bine conservate), statuete, vase de diferite dimensiuni, arme, podoabe, tăbliţe scrise, unelte, monede – toate acestea atestând viaţa la Poseidonia-Paestum şi împrejurimi, din paleolitic până la dizolvarea Imperiului Roman. Însă există ceva ce deosebeşte acest muzeu de multe alte expoziţii arheologice: nepreţuita colecţie de fresce funerare dezgropate din necropola de lângă oraş. Pereţii din piatră ai mormintelor, uneori chiar toţi şase, sunt expuşi privitorilor pentru ca aceştia să poată admira minuţioasa artă picturii funeste, care încercă să zugrăvească locul de veci cu scene sau aspecte definitorii din viaţă răposatului. Aceste lucrări anonime care decorează mormintele lucanilor sunt adevărate opere de artă. Însă cea care le întrece pe toate este pictura murală din mormântul Scufundătorului, nu numai din punctul de vedere al realizării artistice (care este net diferită de celelalte), ci şi prin prisma faptului că este un exemplu unic de pictură din clasicismul Greciei antice.

Când ieşim la lumina zilei şi ne îndreptăm către situl arheologic, Paul observă că s-a înşelat: Paestum nu este lipsit de turişti şi nu doar nişte rătăciţi ca noi se încumetă pe aici, întrucât locul s-a umplut între timp de grupuri, mai mari şi mai mici, în special străini (inclusiv elevi), care acum ascultă atenţi explicaţiile ghizilor. Intrăm deci într-un spaţiu al antichităţii înconjurat de unul dintre cele mai bine conservate ziduri de apărare din Magna Graecia (cel prin care am trecut noi), iar primul care ne atrage atenţia este edificiul solitar din dreapta, Templul lui Ceres. De fapt, abia după ce i s-a atribuit această denumire, dovezile arheologice (o ofrandă votivă) au dezvăluit că templul era de fapt închinat Atenei; înconjurat de pini, nori şi cer albastru, templul Atenei mi se pare cea mai bună expresie a antichităţii lăsate pradă sălbăticiei. Ne îndreptăm apoi paşii pe vechile alei şi drumuri, al căror pavaj s-a păstrat până astăzi, şi abatem de câteva ori pentru a „vâna” câte o şopârlă, întrucât simpaticele creaturi colorate au ieşit cu miile la soare, pe pietrele călduţe. Şi avem ceva de mers pe Via Sacra până în capătul opus al sitului, asta pentru a avea o măsură a cât era de mare cândva oraşul, din care au mai rămas şi câteva dovezi ale forumului, amfiteatrului şi băilor – toate din perioada romană.

Unul lângă altul stau mărturii ale istoriei Templul lui Poseidon (cel mai nou dintre ele şi unul dintre cel mai complete temple greceşti aflate astăzi în Europa) şi Templul Herei (cel mai vechi din complex, numit şi Basilica). De fapt, se pare că ambele ţin de cultul Herei (primul ar putea la fel de bine să fie atribuit şi lui Zeus sau Apollo), dar s-au păstrat denumirile date iniţial. Deşi la o primă vedere par nişte ruine, dacă le studiezi atent observi că templele s-au păstrat extrem de bine, iar mândrele coloane dorice duc cu demnitate povara timpului. Oare câte din edificiile de astăzi vor fi într-o stare recognoscibilă peste mai bine de două mii de ani?

Cum este devreme când părăsim situl, ne permitem o cafea şi o îngheţată la Bar Basilica, apoi luăm trenul până în Neapole, direct de data aceasta. Ştiţi expresia „îţi faci planul ca ţiganul”? Ei bine, urmează o exemplificare a ei. Dacă tot suntem înapoi în jurul orei prânzului, vin cu geniala ideea de a vedea Procida, o insulă despre care am auzit o grămadă de lucruri frumoase. În gară mi se explică mai multe variante de a ajunge acolo, inclusiv din portul principal al oraşului, dar mie mi se pare că cel mai avantajos ca timp şi bani este din Pozzuoli, o suburbie unde se ajunge lejer (credem noi!) cu metroul şi care e la o aruncătură de băţ de Procida. Zis şi făcut: după o aşteptare comparabilă cu cea din Bucureşti pe M1, luăm metroul (magistrala 2) de la gară în direcţia Pozzuoli, capăt de linie. Toate bune şi frumoase, numai că la scurt timp după ce iese la suprafaţă (târându-se de câteva staţii), aşa cum se întâmplă cu liniile în zona suburbană, garnitura opreşte în Campi Flegrei şi suntem anunţaţi că s-a stricat şi trebuie să o aşteptăm pe următoarea, pe peronul alăturat. Următoarea însă… nu se grăbeşte să apară, iar când o face se umple până la refuz, lucru de înţeles. Astfel se face că ajungem în Pozzuoli în jurul orei 14, adică după mai bine de un ceas şi jumătate de la plecarea din gară. Nu ştiu alţii ce cred, dar eu aş zice atât: inadmisibil.

De multe ori Paul greşeşte când zice că sunt lacomă la vizitat amănunţit locurile unde ajung, dar de data asta are dreptate. Pe principiul „dacă tot suntem aici” şi ghidul de călătorie semnalează o prezenţă interesantă în Pozzuoli, propun să ajungem mai întâi la Solfatara, şi abia apoi în port, pentru a lua vaporaşul. Sunt convinsă că încă este timp suficient. Paul protestează şi se îmbufnează, dar când constat că ne îndepărtăm cam mult şi vreau să fac cale întoarsă îmi spune că, dacă tot am pornit, acum să continuăm aşa. Solfatara este un vulcan adormit care adăposteşte în craterul său un lac nămolos din care ies în permanenţă gaze sulfuroase. Mă gândesc că trebuie să fie ceva asemănător Vulcanilor Nămoloşi din Buzău, aşa că îmi este într-un fel justificată dorinţa de a vedea această ciudăţenie a naturii. Ajungem până la urmă la intrarea în parcul (aria protejată) unde se află vulcanul, plătim şi urmăm indicatoarele de pe poteci. La un moment dat se aleea se bifurcă, una dintre laturi urcând până pe un mic platou de belvedere, de unde poată fi cuprinsă în priviri întreaga zonă. De văzut se vede, însă cu ocazia aceasta îmi dau seama cu dezamăgire ce mare ţeapă e toată chestia – cu toate că se distinge clar craterul, nu e nimic spectaculos în întinderea nămoloasă care este lacul. Dar dacă am ajuns aici, hai până la „gurile de aerisire”, prin care vulcanul încă mai scuipă pucioasă fierbinte – bule de 160oC. După acest periplu în care ne lăsăm urmele încălţărilor în cimentul natural, facem cale întoarsă şi coborâm spre port. Se prea poate ca Virgiliu să fi fost inspirat de Solfatara când a scris Eneida, dar pe noi chiar nu ne impresionează, cum nu o fac nici plăcuţele informative care laudă beneficiile aduse de aerul sulfuros vieţii sexuale.

În drum trecem pe lângă Anfiteatro Flavio, cea mai bine păstrată relicvă a centrului comercial luxos roman Puteoli (care a înlocuit colonia greacă Dicearchia, fondată în secolul al VII-lea î.e.n.) – o enormă construcţie cu o capacitate de patruzeci de mii de locuri, semn al importanţei oraşului. Din păcate, marţea (serios acum, de ce marţea?) este închis vizitelor, aşa că ne continuăm coborârea spre mare. În port însă aflăm vestea cea proastă: singurul vaporaş pe care îl puteam lua spre Procida astfel încât să mai avem şi cu ce ne întoarce în Neapole a plecat de vreo jumătate de oră, aşa că tot ce pot face este să-mi bag unghia în gât, cu Solfataro cu tot. Dezamăgită şi supărată, în totalitate pe mine, mă las pe mână lui Paul să găsim o terasă unde să mâncăm ceva. Constatăm că deşi zona este considerabil mai sărăcăcioasă decât Neapole (în timpul călătoriei cu metroul observam că treceam printr-un Giuleşti ceva mai tencuit), preţurile la restaurantele obosite sunt la fel de mari; în schimb, nu avem nicio surpriză când observăm că trebuie să vorbim din nou între noi în engleză – şi la terasă, şi mai târziu, în gară, unde un colorat cu pancarta milei se plimbă printre cei care aşteaptă, fiind flancat de la distanţă de doi urâţi cu feţe de interlopi.

Revenim în Neapole cu metroul (mai bine zis, trenul) de pe magistrala 7, schimbăm deci gara (aceasta este lângă port) şi sperăm să nu mai apară alte surprize. Capătul este la Montesano, unde eu am mai fost deja, deci măcar ştiu cum să mă descurc de aici. Paul se supără din nou pe mine, pentru că în timp ce el făcea planuri de mers prin librării, anticariate şi magazine de CD-uri, eu încerc să găsesc ceva prin care să profităm de ultimele lumini ale zilei. Numai că el îşi vocalizează primul intenţiile, aşa că atunci când îi spun la ce mă gândeam izbucneşte găseşte anormal să facem doar ce vreau eu, mai ales că i se pare că încerc să contracarez ideile lui. Când îi propun să mergem prin magazine după lăsarea serii, îmi argumentează că atunci va fi prea târziu şi totul va fi închis. N-are sens să-i amintesc că niciunul dintre noi nu ştie care este acest „totul”, pentru că habar nu are pe unde să caute aceste magazine, aşa că vrea să mergem pe străzile centrului şi să vedem ce găsim. Încerc numai să-i explic că este vorba de o jumătate de oră în plus sau în minus şi mă îndoiesc că ce e deschis la ora 19 (când ajungem noi în centru) nu e şi la 19:30, iar ce-i închis la 19:30 e deschis la 19.

Până la urmă, într-o lehamite totală, mă însoţeşte la Castel dell’Ovo, cel mai vechi castel din Neapole. Construit în secolul al IX-lea (peste ruinele Mănăstirii San Salvatore, care se ridicase în secolul al V-lea deasupra altor fundaţii, cele al unei vile romane) pe ostrovul Megaris, castelul păstrează şi astăzi, mulţumită restauratorilor, aspectul de fortăreaţă-garnizoană, aşa cum avea nevoie orice edificiu de pe ţărm. Legenda spune că numele vine de la oul pe care Virgiliu l-a ascuns în donjoanele clădirii a cărei soartă  depindea de integritatea oului. Acum, după secole de distrugeri şi refaceri, cetatea şi-a pierdut funcţia de apărare şi găzduieşte expoziţii sau evenimente culturale, pe lângă faptul că oferă o splendidă panoramă asupra oraşului. De aceasta din urmă îmi propun eu să profit, iar înserarea care aprinde luminile atât pe ţărm şi pe coastele dealurilor pe care se întinde Neapole, cât şi pe insulele din împrejurimi sau la poalele Vezuviului, oferă un spectacol fantastic. Nu pot zăbovi prea mult, odată pentru că se înnoptează şi odată pentru că pe Paul nu-l mai interesează nimic din această feerie a nopţii marine şi urbane, aşa că mă gândesc că cel mai bun mod de a-i stârni din nou pofta de viaţă este să apelez la pofta lui de mâncare, pe care ştiu că mă pot baza oricând.

Căutăm deci un restaurant unde să cerem tradiţionala pizza şi, cum lângă Castel dell’Ovo se întinde frumosul cartier Borgo Marinaro întemeiat de pescarii din Santa Lucia, nu este nevoie să căutăm prea departe. Unul dintre chelnerii de la Ristorante del Borgo, văzându-ne nehotărâţi, ne abordează cu un meniu îmbietor şi ne promite marea cu sarea, iar noi picăm ca fraierii care nu ştiu să spună nu. Dar, din fericire, nu avem motive a ne plânge, întrucât mâncăm cea mai bună pizza dintotdeauna. Punct. Paul ia specialitatea casei, iar eu înţeleg cum trebuie să fie cu adevărat o quatro formaggi, iar vinul, deşi cel mai ieftin sortiment, este încântător. Cu burţile destul de pline, ne mai plimbăm o vreme pe străzi pentru o digestie mai bună, apoi luăm metroul şi autobuzul spre casă. Azi a fost totuşi o zi lejeră faţă de ce urmează mâine.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 4

  1. nickro says:

    Am acut o simulare pentru trenuri pe Trenitalia si as putea ajunge la Paestum la 9 si pleca la 11. Sunt suficiente 2 ore pt. drum gara-sit arheologic si retur, pozat temple si vizita muzeu – picturile funerare?

    • mad says:

      Multumesc pentru aprecieri, ma bucur daca insemnarile mele ii pot fi cuiva de folos.

      Varianta cu 2 ore este un pic tur de forta, dar realizabil daca nu stati sa “vanati” soparle la soare cum am facut eu. Drumul de la gara pana la sit si inapoi dureaza cam 20 minute in pas destul de alert. La muzeu as estima minim 45 de minute, cu citirea foarte selectiva a informatiilor. In situl in sine nu aveti altceva de facut decat mers pe langa ruine, iar distantele dintre cele trei temple, terme si teatru nu-s mari – sa zicem inca 45 de minute. Dupa cum ziceam, cam la limita, dar fezabil.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s