Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 3

Nu ştim exact care muzee sunt deschise lunea, aşa că hotărâm să mergem la sigur – adică pe Coasta Amalfitană, unde dorim să ne bucurăm în primul rând de peisajul natural sau creat de om, să respirăm aerul mării şi să admirăm culoarea locală. Plecăm deci cu noaptea-n cap (la propriu, ora 6), luăm un tren foarte matinal care taie Campania continentală spre Salerno, dar odată ajunşi acolo observăm că tocmai ce am ratat autobuzul de coastă. Nu prea avem ce face, aşa că până la următorul căutăm ceva de mâncare (şi avem parte de nişte excelente sandviciuri cu prosciutto sau ricotta) şi un loc unde s-o savurăm. Nu avem prea mult timp la dispoziţie pentru cunoaşterea acestui vechi oraş, a cărui primă atestare documentară datează din secolul al VI-le î.e.n., când a fost fondat de etrusci, care a cunoscut perioade de înflorire în Evul Mediu, datorită poziţionării sale între Mediterană şi Tireniană şi care a dat naştere uneia dintre cele mai mari Şcoli de Medicină a Europei (ce-i atrage titlul de Hippocratica civitas). Atraşi de briză, traversăm Piazza Concordia şi ne oprim în Porto „Masuccio Salernitano”, unde ne savurăm micul dejun între catargele amorţite şi somnoroase ale ambarcaţiunilor particulare (la adăpostul versanţilor muntoşi ai Golfului Salerno), susurul înspumat al mării şi soarele care s-a înălţat nu demult.

Ne desprindem de frumosul peisaj şi revenim în faţa gării, de unde pleacă autobuzele. Când apare cu o mică întârziere cel de Amalfi, ne suim repejor şi ne gândim că nu putem face foarte mult până în localitatea care dă numele coastei, întrucât sunt maxim 25 de kilometri. Greşite calcule ne facem, pentru că drumul şerpuit care însoţeşte, la limita râpelor, Costiera Amalfitana, durează nici mai mult nici mai puţin de 80 de minute. Dacă nu mi s-ar părea o acţiune sinucigaşă (deşi vedem amatori de aşa ceva), aş spune că ajungi mai repede pe bicicletă, cu toate pantele care trebuie urcate. Mă bucur că nu avem niciunul dintre noi rău de curbe sau înălţime, pentru că micul voiaj cu autobuzul pare un joc al hazardului – o combinaţie de şosea atât de îngustă încât uneori două maşini nu au loc să treacă în acelaşi timp, curbe dese şi strânse, nelipsiţii şoferi şi scuterişti inconştienţi (oamenii ăştia parcă ar fi cu toţii pe cocaină, atât de invincibili se cred) şi un autobuz greoi, condus de un maniac cu experienţă. Peisajul este de altfel ameţitor, din toate punctele de vedere – abrupturi înverzite care răsar din mare, colţi de stâncă pe care mână omenească a înălţat în vechime vreun turn de observaţie şi apărare, întinsul albastru al apei liniştite, toate văzute din diferite unghiuri şi de la o înălţime schimbătoare.

Coborâm la intrarea în Amalfi, pentru că dorim să mergem mai întâi în Ravello, un orăşel despre care am aflat că este o îmbinare perfectă între tradiţional şi turistic. În timp ce studiem insistenţi programul autobuzelor, alături de un grup de olandezi, observăm în treacăt ceva ce vom avea ocazia să aprofundăm cu adevărat astăzi şi în zilele următoare: programul este orientativ şi facultativ. Iar dacă suntem obişnuiţi ca mijloacele de transport în comun să întârzie, nici măcar noi nu credem că se poate ca un autobuz să nu mai vină deloc, pe principiul că există un următorul; şi, dacă am păţit-o măcar o dată în Bucureşti ca un autobuz sau troleu să ne închidă uşa în nas, n-am văzut şoferi care să treacă pe lângă staţie, să încetinească pentru a arunca un rânjet şi apoi să demareze spre destinaţia unde avem şi noi de mers. Până la urmă, opreşte un autobuz şi urcăm pentru un drum în amonte, ceva mai departe de ţărm, de un sfert de oră. Şi aici se succed serpentinele cu repeziciune, dar şoseaua este mai lată, fiind ceva mai mult loc pe măsură ce pătrunde în trupul uscatului. După trecerea printr-un tunel, ne întâmpină invitaţia la Festivalul de la Ravello şi ajungem în ultima staţie.

Ne aflăm într-o aşezare care, deşi veche din secolul al V-lea, a renăscut din propria cenuşă în ultimele două veacuri. Fondată iniţial ca loc de refugiu din calea barbarilor care atacau graniţele Imperiului Roman, prosperă datorită comerţului cu lână, devenind un adevărat oraş, dens populat. În secolul al XII-lea însă, plăteşte tribut alianţelor cu Amalfi şi este distrus aproape în totalitate; în declinul economic ce urmează asediilor, doar patricienii îşi reclădesc reşedinţele, astfel încât începutul secolului al XIX-lea îl găseşte aproape părăsit. Acesta este momentul în care elitele culturale îl redescoperă şi îl transformă, iar schimbările produse atunci le putem vedea şi astăzi.

Locul din care porneşti în orice periplu este piaţa centrală a oraşului, Piazza Centrale, iar noi hotărâm ca mai întâi să cunoaştem fermecătoarele străduţe – pline de flori, coşuri cu fructe şi mirodenii, ceramică lucrată manual, ţesături tradiţionale, tarabe cu suveniruri şi mici restaurante de familie. Astfel ajungem, pe Via Santissima Trinità, la un producător de limoncello, licoarea tradiţională a acestor locuri. Deşi este un lichior dulce, ceea ce degustăm are şi aroma amăruie a cojilor de lămâie, iar sticlele pictate ne fac cu ochiul – măcar pentru suveniruri. Ne întoarcem în centru şi dăm un ocol pe Vaile Parco delle Rimembranza, pentru a admira şi peisajul muntos, cu mici localităţi cocoţate între stânci şi păduri pitice. Ne amintim cât de fermecător este să rătăcim pe străzile înguste, majoritatea pietonale, unde pisicile dorm la soare, iar zidurile sunt decorate cu tablouri.

În Duomo di Ravello, care flanchează măreţ piaţa, intrăm pe ultima sută de metri, căci lumea se pregăteşte de un botez sau o nuntă. Dar nu putem rata această impunătoare construcţie fondată în secolul al XI, pentru proaspătul scaun episcopal, după modelul bisericii mănăstirii de la Montecassino. Chiar dacă multe dintre elementele originale de decor au fost îndepărtate, lăcaşul de cult păstrează câteva frumoase opere de artă, precum leii pe care se sprijină balcoanele şi mozaicurile încrustate în marmură.

Una dintre cele mai importante familii din Ravello a fost Rufolo, iar reşedinţa acesteia construită în secolul al XIII-lea stă mărturie. Pentru a ajunge la Villa Rufolo, vizitatorul trece prin poarta arcuită a Torre d’Ingresso care priveşte spre catedrală. Apoi paşii sunt purtaţi printr-o clădire imensă şi masivă, în care s-au împletit influenţele arabe, siciliene şi normande – arcurile zvelte gotice, care împrejmuiesc un frumos balcon maur interior (Cortile), menţin echilibrul unor ziduri de trainică fortăreaţă, acoperite cu iederă, în timp ce terasele suprapuse deasupra mării dau naştere unor splendide grădini mediteraneene, cu heleştee, arbori, aranjamente florale şi ogive. Nu este de mirare că organizatorii Festivalului de la Ravello au ales să amplaseze aici scena, sub Torre Maggiore, cea mai veche structură a complexului. Modernitatea şi-a lăsat şi ea amprenta, ca dovadă sculpturile în bronz şi fier, care se integrează perfect în nişele protectoare ale vilei.

Ar mai fi câte ceva de văzut, aşa că ne grăbim pe Via San Francesco, la capătul căreia se află rămăşiţele mănăstirii benedictine din secolul al X-lea, Santissima Trinità; din păcate, acum nu mai sunt multe de văzut aici, aşa că tot ce putem face este să o luăm pe Via Santa Chiara, pe lângă mănăstirea care-i dă numele. Aceasta nu este deschisă publicului, dar Paul găseşte ceva la fel de bun: magazinul mănăstiresc, de unde cumpără bere de abaţie – foarte scumpă, dar, trebuie să recunosc, şi foarte bună. Iar asta, în Italia (ţara cu vin excelent şi bere dezastruoasă), spune multe.

La capătul străduţei se află a doua reşedinţă care merită vizitată în Ravello, Villa Cimbrone – ale cărei prime fundaţii s-au înfipt într-un promontoriu stâncos prin secolul al XI-lea. Forma pe care o vedem astăzi se datorează în special perioadei în care a fost deţinută de o familie bogată engleză (secolele XIX-XX), de unde şi stilul arhitectonic eclectic. Chiar dacă este considerabil mai mică decât Villa Rufolo, păstrând totuşi aspectul de fortăreaţă absolut necesar reşedinţelor nobililor din această zonă, Villa Cimbrone compensează printr-o grădină enormă, largă, aerisită, care însoţeşte în lungul său linia abruptului către mare. La capătul aleii principale, acolo unde se află un foişor acoperit, priveliştea îţi taie respiraţia, iar când priveşti înapoi şi vezi rândurile de statui profilate pe munte şi pe mare înţelegi de ce se numeşte Terasa Infinitului.

Cum este târziu, mergem repede spre staţia de autobuz, ştiind că în scurt timp trebuie să vină o maşină; aceleaşi informaţii despre orar le au şi americanii şi canadienii ce aşteaptă pe trotuar, într-un soare arzător. Şi stăm, şi stăm, şi stăm. Cred că aproape trei sferturi de ceas, până când apare următorul autobuz din program – cel pe care l-am aşteptat n-a apărut niciodată. Începem să ne dăm seama, cu frustrare, că aşa stă treaba în zonă. Din fericire, Amalfi este la o aruncătură de băţ, aşa că ajungem curând în centrul unei foste forţe maritime a Mediteranei acestor locuri.

Fondată de romani ca sat de pescari, Amalfi este cea mai veche cetate dintre cele patru care au dominat Mediterana, după ea luând naştere Pisa, Veneţia şi Genova. După apogeul atins în secolul al XII-lea, oraşul intră în declin împreună cu ducatul condus de el şi în scurt timp este cucerit de Normandia şi, apoi, de Pisa; când, în secolul al XIV-lea, e lovit de un tsunami devastator, flota care îl transformase cândva într-o importantă putere maritimă era deja istorie. Astăzi, Amalfi nu este altceva decât o pitorească staţiune mediteraneană, care musteşte de istorie şi farmec – sic transit gloria mundi, ar spune unii, nu?

Cum timpul începe să devină o problemă, hotărâm să începem cu cel mai important vestigiu din Amalfi, Duomo di Sant’Andrea – o superbă biserică ce datează din secolul al IX-lea, în care arhitectura romanică italiană se îmbină cu influenţe arabe şi adăugiri baroce, iar efectul este colosal. Culoarea şi liniile, forma descrisă pe cerul albastru şi imensul spaţiu din pântece fac din catedrală un obiect de studiu în care ai putea petrece pe puţin câteva zile, într-atât sunt de multe detaliile care cer a fi descoperite. Însă cea care îmi place mie în mod deosebit este cripta, joasă şi luminată palid, acolo unde o statuie a Sfântului Andrei stă deasupra nişei în care sunt încuiate câteva dintre moaştele acestuia. După ce ieşim din biserică, facem un calcul referitor la ora de plecare a vaporaşului (da, am hotărât să ne continuăm călătoria pe apă) şi ne dăm seama că mai avem ceva timp la dispoziţie, aşa că nu pregetăm să luăm la picior străduţele şi să ne bucurăm de extrem de colorata atmosferă. Şi aici este plin de suveniruri (unele frumoase, altele sinistre), dar totul este mult mai înghesuit, începând cu Piazza Duomo şi terminând cu tunelurile pietonale care străbat clădirile. Nu-i vorbă, Amalfi este un oraş superb, viu şi pitoresc, iar faleza are un farmec aparte, de aceea regret că nu apucăm să stăm mai mult aici.

Ne urcăm pe vaporaşul din Amalfi Termini şi îmi dau seama că banii plătiţi pe bilet merită din plin – nu numai că orarul este cât de cât respectat, iar viteza de deplasare este net superioară şoselei şerpuite, dar Amalfi, coasta care i-a preluat numele şi micile aşezări aflate de-a lungul ei trebuie neapărat văzute şi de pe mare – jumătăţi colorate de amfiteatre înfipte în relieful neprimitor şi protector în acelaşi timp. Conca dei Marini, Praiano, Vettica Maggiore, Arienzo şi toate locurile dintre ele, fie stânci prăvălite în mare, fie turnuri de observaţie, fie tuneluri ale şoselei, fie grădini de pământ fertil, toate se oglindesc în apa verde-albastră care exercită asupra mea un miraj fabulos. Fără să ştiu de ce, îmi spun: iată o imagine ca se putea naşte numai aici.

Finalul călătoriei cu vaporaşul este Positano, o altă bijuterie a Coastei Amalfitane şi probabil unul dintre puţinele oraşe din zonă care are şi astăzi acelaşi rol ca şi pe vremea romanilor care l-au fondat: acela de staţiune, loc de odihnă şi recreere. Nici nu-i nevoie să ajungi la ţărm pentru a-ţi da seama de ce: Positano este o explozie de culoare ce îmbracă, prin zidurile scunde şi înghesuite, întregul versant curbat după linia golfului. În timp ce străbatem în viteză străduţele care urcă din port (Marina Grande) spre şoseaua principală pentru a afla, primul lucru, unde e staţia de autobuz şi care sunt ultimele curse, apucăm să observăm câte ceva din acest amalgam arhitectural ruralo-urban, extrem de pitoresc şi, în ciuda diversităţii, într-o completă armonie. La întoarcere, admirăm mai pe îndelete toate acestea, dar şi priveliştea care ni se desfăşoară de aici asupra golfului. După ce trecem de o orchestră ambulantă şi coborâm cam jumătate din drum, ne oprim pentru câteva minute la Chiesa Santa Maria dell’Assunta, construită în secolul al XVIII-lea în stil baroc; principala sa caracteristică o reprezintă acoperişul din ceramică majolica albastră, verde şi galbenă, dar ceea ce-mi captează mie atenţia este icoana aurită din altar care pare desprinsă din lucrările lui Klimt.

Revenim în Marina Grande unde am dori să mâncăm ceva, mai ales că seara se lasă încet-încet şi ne amintim că am sărit peste prânz. Mie îmi stă gândul numai la o baie în mare, la care Paul nu mă poate însoţi pentru că şi-a uitat slipul; aşa că planul e să ne aşezăm la o terasă, să comandăm ceva, iar eu să profit de ocazie şi să dau o tură în valuri, până nu se înnoptează complet. E ceva bătaie de cap să ne hotărâm ce terasă alegem, iar după ce ne hotărâm pentru una îmi dau seama că în meniu nu sunt trecute nici coperto, nici băuturile, aşa că mă aştept la o ditamai nota de plată – motiv din care mă îmbufnez şi nu mai vreau nimic de mâncare. Îl las pe Paul cu pizza lui, mă schimb la costum de baie şi îmi dezmorţesc puţin braţele şi picioarele în apa mai caldă decât mă aşteptam la început de octombrie. Revin la masă, în haine uscate, după care profit de ultimele îmbucături ale lui Paul pentru câteva fotografii cu cele din urmă lumini ale zilei, acelea când portocaliul soarelui se îneacă în indigoul mării. Până la urmă, nota este mai mult decât decentă, aşa că trebuie să recunosc că m-am crizat degeaba.

Nu mai e mult până la penultimul autobuz spre Sorrento, aşa că o luăm din nou în sus, oprindu-ne din când în când să admirăm întinderile de apă peste care s-a ridicat deja luna, chiar dacă la orizont încă mai pulsează puţină vână solară. În staţie este deja aglomeraţie, motiv în plus să ne gândim că nu mai e mult şi trebuie să apară maşina, poate cu o mică întârziere. Se repetă însă faza: autobuzul care întârzie nu mai vine deloc, asta în timp ce staţia se umple tot mai mult, cu cei care planificau să ia ultimul autobuz. Şi stăm, şi stăm, şi stăm – vi se pare cunoscut? Când un cuplu de americani tocmai se hotărăşte că merge cu taxiul până în Sorrento – negociase şi tariful – hop şi autobuzul încărcat până la refuz, în care ne chinuim să intrăm cu toţii. Nu ştiu dacă rămâne cineva pe-afară, dar înăuntru stăm mai ceva ca între Obor şi Victoriei la oră de vârf. Strâng din dinţi şi din degetele încleştate pe bară, în timp ce autobuzul urmează în viteză serpentinele strânse şi se balansează ameninţător în toate direcţiile, în timp ce unii cad peste mine şi nici măcar nu se scuză. Pe de-o parte regret că e întuneric şi nu mai văd frumuseţile drumului de coastă, mai ales că de-acum intrăm în Peninsula Sorrento pe care o traversăm astfel încât schimbăm priveliştea asupra mării, dar pe de alta mă bucur, pentru că nu ştiu dacă aş savura ceva dintr-un autobuz atât de agitat.

Până la urmă, fără incidente, ajungem în Sorrento. Din păcate, aici nu avem timp pentru nicio vizită; mulţi spun că nici nu avem ce vedea într-o staţiune dedicată în special turismului de lux, dar mi-ar fi plăcut să mă conving singură, mai ales că centrul vechi încă mai păstrează amprenta originii romane. La gară deci, dar ultima staţie pe jos, după indicaţiile unui şofer răuvoitor, care îi spune lui Paul că acolo trebuie să coborâm (deşi vedem apoi că opreşte chiar la gară), îi timp ce îi închide uşa în nas înainte ca eu să apuc să cobor. Măcar spre Neapole plecăm la timp şi, în vreme ce Transvezuviana (această corcitură de tren, tramvai şi metrou) taie distanţele pe deasupra mării, îi dau Ancuţei un mesaj de genul: unii oameni ar trebui executaţi fără judecată, iar primii sunt şoferii de autobuz. Şi nici nu ştiu încă ce peripeţii ne mai aşteaptă… Dar despre acestea, într-un episod viitor, căci pentru moment ne îndreptăm rupţi de oboseală spre casa Stefaniei.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s