Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 2

Cum astăzi este duminică, deci Paul vrea să meargă la biserică, dar şi prima noastră zi aici, decidem să o luăm uşurel cu vizitele şi să ne rezumăm la Neapole. Aşa cum vor decurge plimbările noastre în următoarele zile, putem spune că azi suntem de-a dreptul puturoşi şi burghezi, cu răsfăţul unui somn până la ora 8:30 şi micul dejun servit de către Stefania pe măsuţa din faţa intrării. Trebuie să ne adaptăm obiceiului italian, cu dulciuri, unt şi lapte la prima masă a zilei; măcar să nu ne putem plânge mai târziu că ne scade glicemia. Departe de a ne considera sătuli, pornim repejor la drum, spre Muzeul de Arheologie, de unde dorim să facem stocul necesar de ArteCard-uri pentru tot sejurul. Acest ArteCard, varianta valabilă în Campania timp de trei zile, presupune intrări gratuite la unele muzee, reduceri mai mari sau mai mici la altele şi transport terestru gratuit în regiune şi pe unele dintre insule. Pentru cineva care are de gând să meargă mult cu metrou, autobuz şi tren, să viziteze palate, situri arheologice şi muzee, reducerile pot fi considerabile. Ca să nu păţim ca Ancuţa şi Vladimir, care ne-au relatat pe larg experienţa lor în zonă şi care n-au mai găsit să cumpere după ce le-a expirat primul card, decidem să luăm două de fiecare. Iar cel mai apropiat loc de unde o putem face este Museo Archeologico Nazionale, aflat în Piazza Cavour.

Pentru a ajunge acolo, o luăm pe jos – coborâm treptele numeroase urcate aseară, o luăm pe Via Veterinaria şi Via Michele Tenore, pentru ca apoi să urmăm una dintre cele mai mari artere ale oraşului, Via Foria. În tot acest periplu, suntem bombardaţi de Neapole cu cele mai infame cărţi ale sale de vizită şi înţelegem de ce mulţi oameni, inclusiv români despre care nu se poate spune că au trăit toată viaţa numai în grădini de trandafiri, îl consideră un oraş împuţit. Am văzut multă mizerie în mahalalele bucureştene şi de provincie, dar nu-mi amintesc să fi văzut maldăre de gunoaie atât de aproape de centrele universitare şi istorice. Şi nu mă refer la ambalaje aruncate de vreun trecător necivilizat, nici la scrumiere golite de pe geamul maşinii, nici măcar la televizorul aruncat de pe geam care, ca şi porumbelul mort de la noi de pe stradă, ne întâmpină din prima zi şi ne vor ura şi drum bun când vom fi plecat. Nu, mă refer la munţii de gunoaie care cresc peste şi pe lângă tomberoanele negolite, pare-se, cu săptămânile. Deci nu-i legendă că Neapole nu (mai) are groapă de gunoi. Deseori trebuie să faci slalom printre grămezile, mai mici sau mai mari, care împodobesc trotuarele şi mai că-mi vine-a cred că sunt singura care strâmbă din nas. Şi pentru ca totul să fie şi mai ironic, stăpânii de câini strâng grijulii urmele lăsate de prietenul patruped lângă vreo ladă cu legume care rânced putrezesc, iar din loc în loc întâlneşti afişe ce îndeamnă la reciclarea selectivă, dând exemplu ce se făcea în diverse epoci cu hârtia, metalul şi resturile menajere. În acest context, sloganul „Oaspeţii reciclează, barbarii aruncă” stârneşte cel puţin un zâmbet amar.

Alt aspect este ceva în privinţa căruia am fost avertizaţi, dar pentru care tot nu ne-am fi putut pregăti suficient: traficul absolut înfiorător. Vi se pare că Bucureştiul este aglomerat şi plin de şoferi indolenţi, pentru care legislaţia rutieră este o glumă amuzantă? Încercaţi Neapole, unde nu cred că vedem vreo maşină complect intactă, indiferent de mărime, vechime sau marcă; şi n-aş zice că faptul că aşa ceva am mai văzut doar în Cairo le face cinste napolitanilor… Ajungem la concluzia că este mult mai sigur să traversăm neregulamentar pentru că atunci, cel puţin, suntem atenţi; altfel, pierduţi în siguranţa verdelui de la semafor, nu odată ne tragem înapoi în ultima clipă din faţa vreunui Fiat cu intenţii criminale. Iar maniacii cei mai maniaci, ucigaşi şi sinucigaşi în acelaşi timp, sunt posesorii de scutere. După aşa o experienţă, nu mă voi mai plânge niciodată că multora din Bucureşti nu le „merge” semnalizarea sau că forţează galbenul până rămân prinşi în intersecţie, blocând-o pe toată. Există însă şi o parte bună, dacă o putem numi aşa, a haosului de pe şoselele din Neapole: şoferii sunt mult mai relaxaţi. Spre deosebire de concetăţenii noştri, irascibili, agresivi (verbal şi nu numai) şi mereu puşi pe harţă, italienii suferă de o dulce nepăsare şi atunci când fac vreo nefăcută, şi atunci când altul o comite faţă de ei. Un je m’en fiche care să compenseze reticenţa faţă de orice regulă de circulaţie.

Iar o a treia „minunată” carte de vizită o reprezintă indivizii dubioşi care numai italieni nu sunt. Am plecat de acasă cu ideea că de multe ori vom vorbi între noi în engleză, dar nu ne gândeam că atât de des (iar zilele următoare vom înţelege şi mai bine). Aşa cum constată şi Paul, îşi au şi italienii infractorii şi paria ai lor, dar pe conaţionalii noştri ţigani îi identifici dintr-o scurtă privire, fără să-i auzi vorbind. Şi în tot sejurul nostru vom vedea atât de mulţi (cred că doar în Procida nu întâlnesc niciunul), încât ne vom întreba cum naiba de mai sunt ţigani în România. Şi toate acestea le aflăm în numai o jumătate de oră, cât ţine plimbarea noastră grăbită de-a lungul celor patru staţii de autobuz până la Muzeul de Arheologie. Tot ce putem spera este ca nu asta să fie chintesenţa Neapole.

Odată ajunşi la muzeu, deşi este încă devreme (mai ales pentru standarde italiene), coada este enormă; nu contează că nu dorim să vizităm muzeul, pentru a cumpăra cardul trebuie să stăm la acelaşi rând. Alegem deci soluţia de avarie: Paul îşi ia bilet de metrou şi fuge la biserică, iar eu rămân responsabilă cu achiziţiile, urmând să ne revedem cumva mai târziu. Mă aşez deci la coadă şi, în timp ce aştept, aud diverşi tineri care îşi oferă serviciile de ghid grupurilor de străini, asigurându-i pe aceştia că nu vor avea habar pe lângă ce trec dacă nu le explică cineva; abia apoi observ anunţul prin care conducerea muzeului spune că nu există ghizi oficiali.

După un calcul scurt al timpului pe care-l am la dispoziţie, mă îndrept spre Castel Sant’Elmo, ocazie cu care descopăr reţeaua de metrou a oraşului (nu cu mult mai rapidă decât cea de acasă, mai ales duminica) şi unul dintre funiculare, cel care leagă Montesanto de Morghen. De aici găsesc uşor fostul castel medieval din vârful colinei Vomero. Aici s-a ridicat, în secolul al X-lea, o biserică patronată de Sfântul Erasmus din Antiohia, transformată apoi în prima fortăreaţă din afara zidurilor cetăţii Neapole (prima documentare datează din secolul al XIII-lea). Chiar dacă acum adăposteşte un muzeu şi diferite expoziţii, principalul motiv pentru care este căutat Sant’Elmo e superba imagine care se dezvăluie privirii de pe meterezele sale. Practic, la picioarele tale se întind întregul oraş şi împrejurimile sale, până hăt departe, acolo unde numai munţii sau orizontul nesfârşit al mării frâng privirile. De aici, se văd ca-n palmă centrul istoric şi labirintul înghesuit de străduţe care-l traversează, cartierele aglomerate, zonele de birouri, suburbiile înverzite, golful în permanentă mişcare, insulele răsărite din mare şi pâclă, munţii stâncoşi dominaţi de silueta ameninţătoare, dar totuşi calmă, a Vezuviului. Este o încântare să stai aici, pe un colţ de istorie, şi să inspiri briza agitată a mării, mai ales într-o zi senină şi proaspătă ca aceasta.

Din păcate, nu mai am timp să văd şi complexul mănăstiresc aflat alături, Certosa din San Martino, ridicat în secolul al XIV-lea şi cunoscut pentru moştenirea bogată găzduită de muzeul său, dar şi pentru frumoasele grădini suspendate deasupra golfului.

Îmi dau întâlnire cu Paul în Piazza Dante, unde am ocazia să admir impozanta faţadă a Convitto Nazionale Vittorio Emanuele – o impresionantă colecţie de statui care veghează intrarea elevilor pe poarta colegiului naţional înfiinţat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Alături, se înalţă Port’Alba, poartă care a înlocuit, în secolul al XVII-lea, unul dintre turnurile zidului care împrejmuia oraşul. Iar în mijlocul pieţei se află, aşa cum era de aşteptat, statuia lui Dante Alighieri, o prezenţă cu totul potrivită în acest loc cu iz academic şi artistic. Între aceste mărturii ale trecutului, se desfăşoară ceva extrem de actual, un târg de produse alimentare „bio” – cel puţin aşa susţin tarabagiii care oferă miere, cărnuri, brânzeturi, fructe şi legume, în timp ce eu simt că fac ulcer. Ceva mai în spate se întind rânduri-rânduri de tarabe cu cărţi, acum toate închise spre amărăciunea lui Paul. Cert este că a reţinut locul pentru o incursiune ulterioară.

Alte tarabe asemănătoare ne întâmpină şi când intrăm pe Via Port’Alba, doar că acolo, de-o parte şi de alta a străduţei, se află şi librării-anticariat în toată regula, de asemenea închise astăzi. Din Piazza Bellini, rătăcim puţin pe străduţe (pe lângă Chiesa Santa Maria della Mercede construită în secolul al XVI-lea, pe Via San Sebastiano şi pe Via Benedetto Croce), până ne oprim în Piazza San Domenico, renascentistă, deschisă în faţa bisericii închinate aceluiaşi sfânt şi dăruită cu un impunător obelisc. De aici, o luăm pe Vico San Domenico Maggiore pentru a ieşi în Via Tribunale, lângă Chiesa di Santa Maria Maggiore şi Chiesa Sant’Angelo a Segno. Pe această stradă vrem noi să mâncăm măcar o dată, la Gino Sorbillo, adică locul despre care se spune că are cea mai bună pizza din Neapole. Acum este însă închis, după regula siestei de după-masă, aşa că ne continuăm paşii spre Napoli Sotterranea – coridoarele ascunse ale oraşului, a căror intrare din Piazza San Gaetano este cât pe ce s-o ratăm, atât de bine este ascunsă lângă Basilica di San Paolo Maggiore, un edificiu impunător din secolul al XVI-lea.

Ce înseamnă partea subterană a oraşului, cea care a cunoscut toate epocile lui? Asta încearcă să ne prezinte, la 40 de metri adâncime, simpaticul nostru ghid care vorbeşte engleza cu accent scoţian. Iniţial săpate în urmă cu cinci mii de ani, galeriile din pântecele cetăţii au fost extinse de greci când au extras tuf, o rocă vulcanică poroasă, formată prin compactarea cenuşii, folosită intens în construcţiile acelor vremi. Mai târziu, romanii au unit spaţiile goale prin apeducte înguste şi le-au umplut cu apă, creând astfel un enorm rezervor (mărit şi mai mult în veacurile următoare) deasupra căruia oraşul a plutit până la începutul secolului al XX-lea. Dar chiar şi atunci când rezervorul nu a mai fost folosit, galeriile şi-au dovedit utilitatea ca adăposturi, unde populaţia căuta protecţie din calea raidurilor aeriene. Vestigii ale tuturor acestor perioade pot fi încă aflate în pasajele subterane, bine conservate şi de dimensiuni impresionante: puţuri care conectau rezervorul de locuinţe (pe unde se spune că intrau amanţii, dar şi hoţii – adică cei tocmiţi să le cureţe, dar pe care nobilii „uitau” să-i plătească), urmele celui mai crescut nivel al apei, coloane de susţinere, apeductele înguste cât să treacă un om (cei grăsuţi au oarecare dificultăţi în a se strecura, ocazie cu care ghidul ne toarnă o poveste cu cineva care a rămas înţepenit şi au trebuit să-l ungă cu ulei), bazine încă pline cu apă studiate, ca şi în trecut, la lumina lumânărilor, pivniţa de vinuri a unei foste mănăstiri de maici, proiectile neexplodate şi obiecte casnice (inclusiv jucării) aduse de refugiaţi în timpul bombardamentelor. Doar tancul a fost reasamblat acolo, ca declaraţie anti-război. Pe lângă vestigiile trecutului, în tuneluri are loc şi un experiment interesant: mai multe plante sunt monitorizate permanent de câţiva ani pentru a se vedea comportamentul într-un mediu saturat cu umezeală (undeva la 90%); acestea n-au fost niciodată udate şi se supun ciclului zi-noapte cu ajutorul unor lămpi cu ultraviolete – până acum au murit doar câteva, celelalte fiind capabile să supravieţuiască doar cu umezeala din aer.

Ieşirea din galerii la lumina zilei, lângă statuia Sfântului Gaetano şi Basilica di San Lorenzo Maggiore (fondată în secolul al XIII-lea, a cărei clopotniţă gotică se păstrează lângă clădirea resturată ulterior, în stil baroc), nu înseamnă terminarea vizitei. Ne revedem cu ghidul pentru a doua parte, care intră în altă zonă intimă a oraşului – locuinţele construite în secolul al XV-lea peste fostul teatru roman. Acest fapt a fost descoperit de curând şi de atunci se încearcă restaurarea sa, ceea ce e greu, întrucât Teatro dell’Anticaglia a fost înglobat în clădirile dintre Via San Paolo, Vico Gianti şi Strada dell’Anticaglia, cu tot cu fostele sale tribune, fose şi scene. Putem vedea însă o parte din subsolul său, unde se remarcă structura zidurilor în care cărămizile dreptunghiulare în secţiune alternează cu cele în romb – metodă de a da flexibilitatea necesară unei zone cu intensă activitate tectonică. La ieşire, suntem invitaţi să admirăm câteva Scene ale Naşterii Domnului, mici diorame umane, unele cu scene biblice, altele cu scene laice, dar în care toate personajele au înfăţişarea, îmbrăcămintea şi activităţile napolitanilor Evului Mediu. Iar ultimul popas îl facem la pizzeria care ţine de muzeu unde pizza nu-i genială, dar e bună, ca şi vinul cu care o asezonăm.

Ne reluăm hoinăreala pe străduţe, trecem pe lângă o Pulcinella (emblemă a oraşului, masca actorilor napolitani din commedia dell’arte) şi o luăm pe una dintre cele mai aglomerate şi comerciale artere din Neapole, Via Toledo. După ce trecem de rondul din Piazza Carità, pe dreapta ne va însoţi o zonă a oraşului unde soarele pătrunde greu din cauza străduţelor strânse ca într-o menghină de clădiri şi unde Ancuţa ne-a transmis sfatul gazdei lor de a nu ne aventura: Quartieri Spagnoli, locuite, aţi ghicit, numai de spanioli nu; doar numele a rămas de la ostaşii care locuiau aici în secolul al XVI-lea. Deşi prin culoarea sa orientală, în special arabă şi nord-africană, sunt incluse în toate ghidurile turistice, este recomandat să le eviţi dacă nu faci parte dintr-un grup mai numeros. De altfel, trotuarele de pe Via Toledo capătă un aspect de bazar, cu tot felul de ţoale ţipătoare, mimi care „levitează”, grupuri gălăgioase, cerşetori şi indivizi dubioşi la vederea cărora îţi aminteşti să-ţi închizi buzunarele.

Lăsăm în urmă Piazetta Duca d’Aosta, străjuită de palmierii săi înalţi, şi ne oprim la Galleria Umberto I, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea ca parte a unui plan de refacere a oraşului în urma epidemiei de holeră; acest centru comercial de lux demonstrează alături de Lafayette din Paris că nu există incompatibilitate între ideea de afaceri şi cea de arhitectură artistică. Mult mai sobru decât omologul său parizian, cu o paletă cromatică mai redusă, centrul cultural din inima Neapolelui compensează prin lumina care invadează fiecare cotlon datorită structurii din metal şi sticlă a acoperişului. Pe de altă parte, reprezintă o armonioasă îmbinare între modernitatea cu tehnica sa şi clasicismul în arhitectură; deasupra intrărilor, stucaturile reprezintă alegorii mitice sau contemporane celor care au ridicat clădirea, anotimpurile, zeităţile romane şi continentele împărţindu-şi spaţiul cu elementele industriei, ştiinţelor şi inventicii. Cu toată gama limitată de culori, interiorul este opulent şi impunător, iar lumina reflectată în marmură dă senzaţia de spaţiu neîngrădit de ziduri.

Ieşim în Piazza Trieste e Trento, lângă Teatro din San Carlo (îl vom vizita în altă zi), Fontana del Carciofo şi Caffè Gambrinus, una dintre cele mai vechi cafenele ale oraşului (secolul al XIX-lea). De aici până în Piazza del Plebiscito mai avem numai câţiva paşi şi iată-ne în faţa statuii lui Carol al III-lea de Bourbon şi a uneia dintre cele mai mari (dacă nu cea mai mare) biserici din Neapole, Basilica di San Francesco di Paola. Până la biserică, ne ia ceva să admirăm enorma piaţă pavată cu piatră cubică în care aproape că se oglindeşte cerul vălurit de nori. Mărginită de acel impunător lăcaş de cult care o cuprinde cu braţele rotunjite, de Palazzo Reale, de Palazzo della Prefettura şi de Palazzo Salerno, piaţa este în sine o subtilă capodoperă urbanistică.

Ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea ca o replică a Panteonului din Roma, San Francesco di Paola este cea mai importantă biserică italiană din perioada neoclasică. Ceea ce impresionează este spaţiul enorm descris, în interior, de cupola domului, peste care se suprapune aceeaşi sobrietate din exterior; decorul lipseşte aproape complet, iar ceea ce pune în valoare cele câteva sculpturi ale sfinţilor este lumina reflectată în albeaţa pardoselii, zidurilor şi coloanelor. E drept, din cauza acestei lumini reci şi a imensităţii de sub boltă, te simţi mai degrabă într-un amfiteatru auster şi aseptic decât într-un loc de închinăciune.

Cum suntem în apropiere, decidem să vizităm şi Palazzo Reale, construit la începutul secolului al XVII-lea, cel care a fost una dintre reşedinţele Casei de Bourbon în timpul Regatului Napolitan (după ce i-a găzduit pe regenţii spanioli şi austrieci); pe cea mai frumoasă dintre ele, în mijlocul maiestuoaselor grădini de la Caserta, o vom rata din neatenţie şi nepricepere. La casa de bilete trebuie să prezentăm ArteCard-urile, moment în care Paul constată – ce surpriză! – că l-a pierdut pe al său în urma vizitei în galeriile subterane. Cum sunt obosită şi cardul nu-i tocmai ieftin, îl fac cu ou şi cu oţet şi, după ce scot unul dintre cardurile de rezervă, concluzionez că-i cel mai mare papagal din lume. Faptul că în palat nu se fotografiază nu-mi îmbunătăţeşte cu nimic starea de spirit. Asemeni altor palate regale, periplul înseamnă o incursiune prin camerele unde cândva se plimba aristocraţia napolitană, europeană şi orientală, unde se luau decizii şi se păstrau secrete de stat, unde îşi trăiau viaţa – mai lungă sau mai scurtă – regele, regina şi principii. Ochiul este furat de luxul meşteşugit din Sala Diplomaţiei, Foiaerul Regelui, Sala Tronului, Sala Ambasadorilor, Sala Maria Cristina de Savoy, Camera Flamandă, Biroul Regelui, Camera Oglinzilor, Camera Gărzilor. Pe lângă mobilele bogat împodobite, încrustate şi acoperite cu ţesături preţioase, frumoasele obiecte de decor, candelabrele, ceasornicele şi instrumentele muzicale, trebuie remarcaţi pereţii în sine şi în special tavanele, deseori adevărate opere de artă. Iar acolo unde nu s-au păstrat vestigiile monarhiei de altădată, golul a fost ocupat de tablouri aparţinând diferitelor epoci din arta napolitană şi europeană. Se adaugă numeroase anticamere, fiecare dintre ele găzduind comori de artă şi arhitectură, pasaje, cămăruţe, Teatrul, Capela Regală şi Biblioteca.

Grădinile nu sunt mari, fiind limitate de spaţiul strâmt din inima capitalei regatului, dar oferă o frumoasă imagine asupra amurgului – neoclasic după spusele lui Paul. Pe cerul nehotărât se amestecă în crepuscul fâşii de senin încă luminos cu vălătuci indigo şi roşiatici, sub care roiesc licăririle unui oraş viu sau pâlpâie strălucirea reflectată în apă a unui port boem şi parţial adormit. Singura prezenţă clară este cea a profilată pe bolta tot mai întunecată de Castel Nuovo, ale cărui ziduri puternic luminate contrastează cu pinii negrii ca smoala. Şi Piazza del Plebiscito, în care revenim curând, arată altfel în aşteptarea nopţii şi sub reflectoarele care accentuează prăpastia dintre văzut şi nevăzut.

Paul propune să ne îndreptăm spre faleză şi să ne plimbăm, fără scop, în lungul mării. Eu sunt încă supărată şi nu văd niciun motiv s-o iau aiurea, prin întuneric, pe lângă marea pe care nici n-o văd, nici n-o simt. Dar îl urmez bombănind şi încercând să identific pe hartă pe unde mergem şi pe lângă ce trecem. O luăm deci pe Via Cesario Console şi Via Nazario Sauro, având pe stânga „parcări” pentru micile ambarcaţiuni din Porto di Santa Lucia, iar pe dreapta impunătoare hoteluri de patru şi cinci stele. Odată intraţi pe Via Partenope, ne apare în faţă şi Castel dell’Ovo, cel mai vechi castel din Neapole a cărui vârstă o trădează aspectul de fortăreaţă izolată, unită de ţărm doar printr-o fâşie îngustă. Continuăm pe această arteră pietonală, numită sugestiv „lungomare”, bucuroşi că măcar o vreme nu mai trebuie să ne confruntăm cu traficul nebun, până la scuarul verde din  Piazza Vittoria de unde, rătăcind puţin pe străduţele întortocheate care se termină pe neaşteptate, ajungem în Piazza dei Martiri, cu al său monument din bronz străjuit de patru lei, închinat luptelor împotriva dinastiei de Bourbon. Interesantă este postura leilor şi semnificaţiile legate de martirii din perioade diferite: leul muribund îi înfăţişează pe eroii luptelor din timpul Republicii Napolitane (1799), leul străpuns de sabie pe cei căzuţi în timpul Revoltei Carbonare (1820), leul întins peste statuia anului 1848 pe eroii luptelor de eliberare, iar singurul leu care stă în picioare îi reprezintă pe martirii luptelor duse în timpul lui Garibaldi pentru unificarea Italiei.

Constatăm că, deşi n-am prea mai avea chef, trebuie să ne prelungim plimbarea pentru că cea mai apropiată staţie de metrou, Amedeo, nu e chiar aproape. Fără prea multă tragere de inimă ne îndreptăm către ea şi ieşim din nou la suprafaţă la Cavour. Trecem pe lângă Porta San Giovanni, ale cărei picturi murale se conturează discret în lumina nopţii. Luăm un autobuz târziu şi coborâm aproape de casă, unde nu ajungem înainte ca Paul să se alimenteze de la o benzinărie cu ultimele trei sticle de… bere. Neam prost, după cum el însuşi constată, într-una din ţările renumite pentru calitatea vinului el alege să bea o bere cel mult mediocră.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s