Neapole & Coasta Amalfitană Ziua 1

Nu-mi amintesc să mai fi planificat vreodată să ne petrecem vacanţa de „vară” atât de târziu – dar pentru zona pe care ne-am hotărât s-o explorăm, adică Neapole şi împrejurimile sale, începutul lui octombrie pare printre cele mai favorabile perioade din an, cu excepţia faptului că s-a scurtat ziua. Altfel, temperatura de acum, adică între 18 şi 25 de grade pe timp de zi (la soare chiar mai cald), este ideală pentru turele lungi de vizite, multe dintre ele în afara zidurilor muzeelor. Luăm deci bilete la Wizzair, rezervăm cazare într-un apartament cu două camere din apropierea centrului şi ne pregătim de aventură. Suntem amândoi entuziaşti (Paul şi mai şi, nerăbdător să-şi exerseze cunoştinţele de italiană) şi sperăm să nu urmăm întocmai celebrele cuvinte Vedi Napoli e poi muori.

Istoria aşezării care a dat naştere ulterior oraşului Neapole are rădăcini care pătrund adânc până în mileniul al II-lea î.e.n., când populaţia pre-elenă începe să îmblânzească Golful Neapole de la poalele fertile ale Vezuviului. Cel mai vechi oraş grec din Italia continentală, Parthenope (secolul al IX-le î.e.n.), are de suferit de pe urma ciocnirilor armate cu etruscii şi a puterii comerciale crescânde a acestora, până când aproape că dispare ca aşezare omenească. Refacerea vine împreună cu numele care, uşor transformat, dăinuie şi astăzi: Neapolis, adică „cetatea nouă”. Oraşul este cucerit pe rând de samniţi, apoi de romani, iar puternica moştenire a culturii elenistice se împleteşte cu infrastructura romană, care înseamnă o reţea extinsă de drumuri, galerii subterane, băi publice, apeducte şi lărgirea portului. Toate acestea duc la dezvoltarea înfloritoare a oraşului, nod maritim, militar şi comercial, până în secolul al VI-lea, când este afectat de războaiele cu ostrogoţii, în urma cărora redevine grec. Consecinţa este că, în timpul invaziei lombarde din secolul al VII-lea, Neapole rămâne aliat Imperiului Bizantin. Abia un secol mai târziu, ducele conducător de la acea vreme jură supunere papei.

Evul Mediu reprezintă pentru Neapole, ca pentru întregul teritoriu al Italiei de astăzi, o succesiune de alianţe, războaie pentru teritoriu şi influenţă, schimbări de poli ai puterii – principalii adversari fiind Lombardia şi Saracena; toate acestea se petrec în menghina impusă de doi mari actori europeni: Spania şi Imperiul Austro-Ungar. Deşi Neapole nu deţine importanţa comercială a altor oraşe-port din Campania, ceea ce îl impune este însemnata sa forţă militară, în special navală. În secolul al XIII-lea, Neapole formează împreună cu Sicilia şi cea mai mare parte a sudului peninsulei Regatul Napolitan, care trece din sfera de influenţă austro-ungară în cea aragoneză; noua dinastie face din Neapole centrul Renaşterii italiene, dar îl transformă şi în cel mai mare şi mai bine fortificat oraş al Imperiului Spaniei. Drept consecinţă, populaţia creşte semnificativ (în acea vreme, numai Parisul îl întrece în Europa), iar cultura explodează.

Începând cu secolul al XVIII-lea, după revolte împotriva stăpânirii spaniole şi o epidemie de ciumă care duc oraşul în declin, habsburgii spanioli sunt înlocuiţi de cei austrieci. Ultimul an al secolului este zguduit, şi aici, de Revoluţia Franceză, care dă naştere, pentru o scurtă perioadă, Republicii Napolitane; monarhia are însă tradiţie şi sprijin puternic, fiind restaurată după numai câteva luni. Însă oala în clocot care era în acea perioadă Europa aduce noi războaie şi schimbări de stăpânire la începutul secolului al XIX-lea, când Regatul Napolitan este cucerit de forţele napoleoniene, iar apoi se eliberează în urma Războiului Napolitan. În a doua jumătate a aceluiaşi secol, pe fondul slăbirii puterii habsburgice, regatul este cucerit de Garibaldi şi dizolvat în noua entitate naţională a Europei numită Regatul Unit al Italiei. Pentru a înţelege importanţa pe care avută la momentul respectiv de către Regatul Napolitan, este suficient să observăm că Neapole şi Sicilia contribuie la tezaurul noului stat cu dublul sumei tuturor celorlalte regiuni.

Perioada modernă şi contemporană este marcată mai ales de dezvoltarea infrastructurii, în special căi ferate şi funiculare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Neapole este primul oraş italian care se revoltă şi se eliberează de sub ocupaţie nazistă, spre surprinderea trupelor aliate care sosesc şi îl găsesc… liber. Pe măsură ce Neapole devine unul dintre cele mai importante noduri de tranzit din sudul Italiei, o altă plagă înmugureşte aici: mafia, ale cărei tentacule se întind şi astăzi sub numele „sindicatului” criminal Camorra. Solul este fertil pentru aşa ceva, căci puternica cetate de altădată este acum suprapopulată, inclusiv prin imigraţie, ceea ce înseamnă şomaj, piaţă neagră şi o rată crescută a infracţionalităţii. Cu toate acestea, turismul reprezintă o importantă sursă de venit pentru Neapole, devenit una dintre principalele destinaţii italiene; aşa cum vom afla şi noi, cea mai bună bază de plecare pentru a vizita superba Coastă Amalfitană este chiar Neapole, iar acest lucru adună aici zeci de mii de turişti, dintre care cei mai mulţi sunt americani şi francezi. Cum se împacă moştenirea unui vechi şi important centru cultural, care îşi trage seva din antichitatea greacă, cu grijile, tumultul şi neprevăzutul contemporaneităţii – asta urmează să aflăm în cele şapte zile pe care le vom petrece aici.

Aventura începe plăcut, cu un semn de ospitalitate din partea gazdei noastre, Stefania. În schimbul de email-uri ne-a spus că, deşi de obicei îşi preia oaspeţii de la aeroport cu maşina, ora la care ajungem noi e prea târzie, întrucât are copii mici. Totuşi, cum aterizăm şi ne deschidem mobilele, primim mesaj să o sunăm când ajungem, pentru că vine să ne ia. Zis şi făcut, aşa că iată-ne într-un autoturism minuscul, înghesuiţi cu tot cu bagaje, alături de simpatica şi volubila noastră gazdă. Engleza ei este foarte bună, aşa că momentan Paul îşi ţine cunoştinţele de italiană pentru sine.

În drumul spre destinaţie, Stefania ne spune că nu vom locui tocmai în Neapole; deşi e întuneric, parcă ne vedem unul pe celălalt cum ne albim, deşi eu ştiu că adresa de pa hartă era în oraş, destul de aproape de centru; într-o fracţiune de secundă, ne gândim la excursiile programate la ore foarte matinale şi eu simt cum se duc toate planurile de râpă. Din fericire, explicaţia vine repede, ca şi cum ne-ar fi simţit rigiditatea instantă: e în Neapole, dar arată ca şi cum n-ar fi. Uffff, asta era…

Ajungem la destinaţie, o străduţă din spatele Orto Botanico, unde Stefania strecoară maşina într-un loc în care eu nici bicicleta n-aş fi reuşit s-o parchez. Acum avem de urcat pe Vico Paradisiello, o uliţă în trepte, pavată cu piatră cubică, pe care nu intră nici maşini, nici scutere. Stefania ne spune că este unul dintre cele mai sigure locuri din Neapole, pentru că e greu pentru hoţi să care ceva atâta drum pe jos şi imposibil să se strecoare nevăzuţi la câte perechi de ochi şi urechi stau larg deschise, ca şi ferestrele pe lângă care trecem. În glumă, ne spune că n-ar putea să-şi ia un amant, că ar afla toată strada. La capăt, se înalţă o poartă din fier forjat, în spatele căreia e un bloc micuţ; lipită de el, se află casa Stefaniei, anexa în care ne cazăm şi întinsa grădină de două mii de metri pătraţi. Iată deci „golul” fără străzi de sub Capodimonte pe care l-am sesizat pe hartă. „E o junglă aici”, ne avertizează Stefania, şi nu se referă nici la Frida (golden retrieverul care ne întâmpină dând din coadă), nici la Fuffi (pisicul care se caţără peste tot); ne recomandă să ţinem plasa închisă la geam, căci nu se ştie cu ce ne putem trezi în casă.

Şi ajungem astfel la „casă”, mai precis casa noastră pentru o săptămână. Duplexul în care ne cazăm, cu intrare din curtea comună, este de fapt atelierul de creaţie al Stefaniei, arhitect şi designer. Prin urmare, este fix aşa cum îl foloseşte ea când nu are oaspeţi. La parter se află holul, bucătăria dotată corespunzător şi, separată prin paravane, baia. Duşul are un sistem interesant şi economic în ceea ce priveşte spaţiul: cada este o adâncitură în podea, pavată cu gresie, peste care se lasă o trapă de lemn la acelaşi nivel cu restul podelei. Sub această trapă se va aduna, în zilele următoare, protipendada limacşilor – spre disperarea lui Paul care nu mai pridideşte să le redea libertatea în grădină. Deci chiar că e o junglă!

La etaj este studioul în sine, adică o cameră lungă, cu o masă cât un perete întreg pe care stau şi acum bijuterii create de Stefania, o canapea, o saltea mare şi acoperită cu pleduri colorate, încă o saltea mai mică, un dulap, nişte scaune şi multe rafturi cu cărţi şi viniluri. Într-adevăr bârlog de artist. Paul este fascinat şi alege repede din bibliotecă o traducere în italiană a filozofului francez Bergson, prin care îşi propune să-şi aprofundeze cunoştinţele de limbă. Eu încerc să despachetez şi să pun lucrurile oarecum în ordine în acest spaţiu extrem de intim, fapt care-l disperă pe Paul, ce ar vrea să aruncăm ce unde se nimereşte. Ajungem la un compromis şi, rupţi de oboseală, picăm pe salteaua extrem de comodă. Dormim adânc până în zori şi singurul moment în care ne trezim este când un trăsnet puternic zguduie pământul, în timp ce afară furtuna e în toi. Paul îmi mărturiseşte mai târziu că a crezut că erupe Vezuviul.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s