Ziua mea în Cozia

Se apropie sfârşitul lui septembrie şi încep, din nou, dilemele – unde să-mi fac ziua? Cum n-am maşină si nici garanţia că vor sări şoferii, trebuie să găsesc ceva accesibil şi altfel. În plus, nu e cazul să fie ceva prea dificil, pentru că aş vrea să iau câţiva litri de vin, plus nişte oameni cu care nu merg de obicei pe munte. Din acest motiv, Cabana Cozia mi se pare cât se poate de potrivită, mai ales că sper şi la ceva peisaje frumoase de toamnă. Paul e declarat absent cu examenul lui la Bruxelles cu tot, dar trei dintre amicii veniţi pe filiera lui sunt apţi de efort: Cristina, Matei şi Mihai. Din trupele UT se prezintă Bacea, Elias, Cincineru şi, pe ultima sută de metri, Grasu, tradiţionalul Bogdan plusează şi el, iar de la serviciu o racolez pe Ana. O trupă, deci, cât se poate de eterogenă, care sper să se înţeleagă şi să fie mulţumită, mai ales că unii dintre ei vin pentru prima dată cu mine pe munte. Şi ca să fie meniul complet, Bacea ţine morţiş să facă un nemarcat în tovărăşia lui Elias, Cincineru şi Bogdan cel cu bocanci noi şi dornici de stâncă.

Plecăm spre Valea Oltului sâmbătă dimineaţă, în două maşini – a lui Matei şi a lui Bogdan; în Piteşti întregim trupa cu Grasu, iar oprirea definitivă o facem în parcarea Mănăstirii Turnu (320 m). Vremea e momentan bună, deşi înnorată; în schimb, pe sus lucrurile sunt destul de cenuşii şi tare mi-e mie că nu vom vedea mare lucru. Mâncăm ceva, ne echipăm, împărţim vinul, vişinata, palinca şi prăjiturile şi pornim la drum destul de târziu, la ora 12, în primă fază pe bandă roşie. Am renunţat la banda albastră din Păuşa sau banda galbenă prin Poiana La Muşeţelul din cauza ceasului înaintat şi a nevoii de a ne întoarce pe drumul de maşină măcar o bucată.

Plecăm deci din valea Pârâului Turnu pe poteca bine conturată care urcă pe Dealul Chicioara, prin pădurea de foioase care ţine captive umbra şi umezeala, un adevărat rai pentru numeroasele ciupercuţe, ciuperci şi bureţi de care dăm la fiecare pas. Cum azi e ziua dedicată curăţeniei generale în arii naturale (Let’s do it, Romania!), ne înarmăm cu câţiva saci menajeri şi adunăm cât putem duce în prima parte a traseului. Se urcă lejer până în mica Şa La Troiţă (673 m), unde ajungem după vreo patruzeci de minute şi facem o primă pauză pentru cei care n-au apucat să mănânce. De aici urcăm şi coborâm lin în lungul Muchiei Trăsnite şi trebuie să fim atenţi să urmăm cele două benzi proaspăt apărute (albastră şi galbenă), căci cea roşie se desprinde spre stânga în dreptul stâncăriei de La Meliţă (735 m) şi face legătura cu Muchia Turneanu. Ne este însă greu, întrucât privirea ne este fascinată de o ciupercă enormă (burete şerpesc sau piciorul căprioarei, nu mi-e clar care-i diferenţa), suficientă singură pentru o tocăniţă.

Coborârea se accentuează până în albia Pârâului Gardului, plină de toate mizeriile posibile strânse de ultimele viituri. Urmează un scurt urcuş mai pieptiş pe lângă Vârful Sălbaticu (803 m) care ne scoate pe tăpşanul ce precede Mănăstirea Stânişoara (780 m), păzită de un dulău fioros, un pui care latră de la protecţia cuştii şi un pisoi lipicios şi leneş. Este ceasul 13:45 şi merităm o pauză, mai ales că cei patru „rebeli” ne vor părăsi în curând. În plus, suntem câţiva care vrem să vedem frumoasa biserică a mănăstirii, înălţată la începutul secolului al XX-lea, deşi primele chilii datează din secolele XV-XVI. Stânişoara este deosebită şi prin poziţia sa, fiind destul de greu accesibilă, aproape ca un schit; există un drum forestier care pleacă din Păuşa, dar starea lui proastă îi descurajează pe mulţi, astfel încât călugării nu sunt tulburaţi de hoarde de turişti. Poate de aceea şi părul care ne urează drum bun aproape că se frânge sub greutatea roadelor nedate încă în pârg.

Odată ieşiţi din livadă, continuăm banda albastră şi începem urcuşul pe Muntele Fruntea Oii. Poteca virează brusc spre stânga şi, la câteva minte de la un luminiş, se desprinde poteca nemarcată care parcurge Muchia Fruntea Oii, cea vizată de Bacea şi ai săi. Acel traseu, din câte voi afla extrem de frumos, îi tentează şi pe alţii – în special pe Matei şi Ana (care face panou); Grasu l-a făcut şi explică ce-i de capul lui, Cristina e reticentă, iar Mihai nu prea ştie ce să zică. Din fericire, ştiu eu şi pun piciorul în prag, deşi mi-ar plăcea tare mult să merg pe acolo. Însă configuraţia actuală a grupului (în care nu cunosc rezistenţa şi psihicul fiecăruia), plus bagajele nu foarte uşoare nu permit această variantă, aşa cum îmi va da dreptate Matei mai târziu. E timp pentru toate, dar fiecare la vremea sa. Le urăm deci succes celor patru, Grasu le dă ultimele indicaţii şi ne vedem fiecare de drum.

Noi continuăm pe serpentinele care fac panta, destul de abruptă de altfel, să pară mai abordabilă, schimbăm direcţia până ameţim şi, când poteca o ia mult la dreapta, observăm în stânga o platformă stâncoasă şi brodată cu pini care numai ei ştiu cum îşi ţin echilibrul acolo. Este Colţul lui Damaschin (1010 m), care oferă o frumoasă privelişte spre interiorul masivului. Frunzişul însă nu este în toate culorile, aşa cum mă aşteptam şi speram, dar e drept că până acum vremea a fost bună, nu ca frigul care a dat anul trecut la început de septembrie încât degerase afinele şi colorase foioasele din Ciucaş. De aici nu mai e mult şi intrăm pe Muchia Vlădesei, unde întâlnim triunghiul albastru care porneşte de lângă Jiblea Veche pe Plaiul Sitarului. Serpentinele se strâng, iar urcuşul devine mai anevoios, aşa că poieniţa anunţată de Grasu apare ca o binecuvântare. Aici este o masă cu bănci (ultima dată când am venit, acum aproape patru ani, nu exista), la umbra unui copac înfrumuseţat de o cruce din lemn. Este ora 15:30 şi, după aproape un ceas şi jumătate de la Stânişoara, ocazia este numai bună pentru o gustare şi puţină odihnă, pentru că în cele ce urmează efortul va fi susţinut.

În scurt timp, poteca părăseşte coama sălbatică în favoarea versantului vestic, dar panta se menţine înclinată, cu mici întreruperi pe brâne curbe de nivel sau scurte coborâri spre valea Pârâului Bulz. Traversăm câteva vâlcele acum secate, la unul ne ajutăm de lanţul din dotare (acolo unde cândva a fost o punte) şi mergem pe sub pereţii aproape verticali ai Bulzului pană când dăm de hornul ce amestecă stânca, iarba şi pământul, dotat cu un cablu lung, folositor când piatra e udă. La capătul hornului poteca o ia spre dreapta şi în scurt timp ajungem în micul luminiş de unde ne putem abate până sub colţii desprinşi din Vârful Bulzu. Aici, ajunşi după încă o oră de efort (este ceasul 16:45) ne odihnim o vreme, fie pe băncuţa de sub pin, fie pe un bolovan bine înfipt deasupra hăului. Aşa cum îmi aminteam, imaginea de aici te lasă fără grai, chiar dacă vizibilitatea nu este ideală. E fenomenal cum, la o distanţă atât de mică de cârligele joase ale Oltului, se împletesc stânci ca zidurile unei fortăreţe cu spintecături adânci şi neprimitoare, iar liantul îl reprezintă pădurile de fag şi, mai sus, pinii temerari. Tot aici se termină şi Muchia Fruntea Oii, deci suntem în locul unde ar trebui să iasă ceilalţi. Ne e clar că mai au ceva de parcurs, iar telefoanele le sunt închise. Zăbovim cât facem fotografii şi admirăm peisajul, apoi o luăm din loc, rămânând să-i aşteptăm la cabană.

Din câte îmi amintesc, de aici până în drumul forestier nu mai e mult, cam trei sferturi de oră, dar ajungem în golul alpin mai repede decât credeam – asta pentru că golul alpin s-a extins din cauza unui incendiu. Chiar după locul unde un arbore enorm s-a prăbuşit spre coasta muntelui şi a format cu rădăcinile ieşite din pământ un mic adăpost, înainte de a începe urcuşul pe lângă staţia meteo, facem detur până pe Vârful Durduc (1568 m). Poteca până pe acesta se desprinde spre stânga, merge puţin înapoi şi este bine bătută, chiar dacă nu marcată. Ocolul nu durează mult, căci în câteva minute urcăm pe vârful străjuit de o frumoasă cruce din lemn sculptat. Imaginea pe care am admirat-o mai devreme se completează acum cu impunătorii Colţi ai Foarfecii, sălbatica Muchie Fruntea Oii şi, mult mai jos, poiana liniştită şi colorată în care se află Mănăstirea Stânişoara; în plus, se vede mult mai bine Cârligul Mare al Oltului.

Ne întoarcem la poteca marcată şi, după ce trecem pe sub staţia meteo de pe Vârful Ciuha Mică, împresurată de o ceaţă străbătută de lătratul câinilor, ieşim în drumul forestier care urcă din Dângeşti. Urcuşul s-a terminat şi ultima curbă ne scoate în faţa Cabanei Cozia (1573 m), unde ajungem la ora 18. Trăgând linie, trupa s-a mişcat foarte bine (recunosc, mai bine decât m-aş fi aşteptat), iar oboseala declarată de unii pe bune că nu se vede. La cabană ne luăm în primire camerele în care sobele sunt deja calde, aducem lemne de rezervă pentru la noapte, ne schimbăm de hainele transpirate şi ne sedimentăm în sala de mese, unde comandăm de mâncare şi ne încălzim cu ceai, vin şi tărie. Între timp, tot aruncăm un ochi pe-afară, doar-doar or apărea şi ceilalţi, mai ales că se întunecă. Aş vrea să urc pe Vârful Cozia pentru a vedea apusul şi depărtările spre Munţii Lotrului, dar, deşi norii plumburii au părăsit zona, aerul e plin de pâclă, ceea ce-mi taie elanul şi o las pentru mâine. Mare greşeală, după cum voi vedea.

Când deja începem să ne îngrijorăm (trecut de ora 20), mai ales că telefoanele celorlalţi sunt în continuare închise, apar şi aceştia – adică dau buzna în sala de mese, cântându-mi „La mulţi ani”. Oamenii sunt obosiţi, dar veseli şi mulţumiţi că au parcurs un traseu plin de frumuseţi, pe unde ar dori să revină şi să varieze. Cum unii oameni pică de somn, scot prăjiturile care se evaporă repede, ca şi vişinata şi palinca (de la mine sau Bogdan). Nici nu-i de mirare că la vin nu prea e spor şi că cei care cedează devreme sunt destul de mulţi. La ora 1 ne retragem şi ultimii dintre noi, asta după ce am trecut în revistă toate şlagărele româneşti de la interbelic până în anii ’80.

În camere e cald şi bine (mult prea cald dacă le întrebi pe Ana sau Grasu), aşa că nu-s puţini cei care se oftică pentru căratul sacului de dormit. Dimineaţă îmi sună ceasul la timp să prind răsăritul, dar o singura privire pe geamul de lângă pat mă convinge că nu-i cazul: e înnorat şi doar la orizont se vede o dungă subţire şi roşie. La ora 8 ne trezim aproape toţi şi luăm micul dejun în cabană. Matei e dezamăgit că a început sa burniţeze şi nu poate scrie cearşaful pentru mitingul de diseară (Salvaţi Roşia Montană), deşi a cărat tot ce îi trebuia. Aşa că ne zoreşte să plecăm pe la 10, ceea ce mie îmi e clar că nu se va întâmpla. O trimit însă pe Bacea să facă ceva ce-i place la nebunie: să-i trezească pe întârziaţi. Se întoarce cu un mare zâmbet pe faţă – misiune îndeplinită, i-a dat jos din pat. Doar la Mihai în cameră a fost dezamăgită pentru că, atunci când a ciocănit, omul i-a deschis cu elan, echipat si gata de drum. Cât se pregătesc cei treziţi mai târziu, eu îmi fac curaj şi pornesc spre Vârful Cozia (1668 m), numit şi Ciuha Mare, deşi deja plouă şi îmi e clar că am ratat ieri şansa de a vedea totuşi ceva. Ajung repede, iar aşteptările nu-mi sunt depăşite, întrucât ceaţa şi norii acoperă totul. Din când în când se mai vede o strălucire a Oltului spre Vărateca şi câte un pâlc de pădure, dar cam atât. Cobor dezamăgită şi cu reproşuri pentru lenea de aseară.

Ne mobilizăm în sfârşit pentru poza de grup, iar la 10:30 îi dăm în jos pe triunghi roşu, bandă roşie şi bandă albastră. Nimeni nu observă că Elias, după fotografie, intră în cabană şi nici mai târziu faptul că nu-i cu noi; ba chiar cineva are impresia, la primul popas, că-l vede „puţin mai jos”.

O vreme coborâm destul de lent pe la obârşia Văii Seci (sau Valea Zăvodului), prin pădurea rară de sub Vârful Cozia, ba chiar avem de urcat nişte porţiuni stâncoase (Pietrele Vulturilor). După ce trecem de ele, ajungem lângă Stâna Rotunda unde banda albastră se desprinde spre dreapta, cu direcţia Vărateca, ocolim un mic vârf şi iată Muchia Turneanu cum ni se înfăţişează în toată lungimea şi splendoare sa. Panta, acum prin gol alpin, devine mai abruptă, dar poteca este bună şi nu ne încurcăm in smocurile mari şi umede de iarbă. Coborâm astfel până la Refugiul Turneanu (aproximativ 1300 m, la puţin mai mult de jumătate de oră de la cabană), pe care-l studiem îndeaproape. Imediat intrăm în pădure şi urmăm poteca, încă pe culme, alternând între curbe de nivel şi coborâri mai abrupte.

După o astfel de coborâre, fac numărătoarea şi constat că dă cu minus – Elias lipseşte. Îl strigăm, îl aşteptăm, ne dăm seama că n-avem numărul lui de telefon; din fericire, Bogdan l-a salvat în agendă şi dă de el – Elias e pe bandă albastră. Fir-ar, n-a reţinut că mergem pe triunghi roşu şi la bifurcaţie a făcut dreapta. Nu, nu, e pe banda albastră dar pe unde am urcat noi ieri. Asta pentru că a intrat în cabană, la ieşire n-a mai văzut pe nimeni şi a luat-o şi el pe unde a crezut. Aşa că rămâne să ne vedem în parcarea de la Turnu. Iată cum celebrul spirit UT este extrem de contagios, pentru că în grupul acestei ture patru oameni sunt din afara Ursului Trubadur, iar unul din „diasporă” (cum zice Mateo despre Grasu); cu toate acestea, iar am reuşit să ne pierdem. Şi ca să ştim o treabă, Mihai, om cu simţul proprietăţii, a luat cu el cheia de la cameră, după ce a încuiat-o.

Străbatem pâlcul de mesteceni de sub Vârful Măriei, ajungem la Stâna Turneanu, aflată într-o stare destul de proastă, iar aici părăsim banda roşie care merge pe Muchia Scorţaru spre Muchia Trăsnită (aşa cum am văzut ieri) şi păstrăm numai triunghiul roşu pe una dintre cele mai crunte ruperi de genunchi. Adică un ceas de succesiuni de pante abrupte si alunecoase, de pământ aproape lucios şi rădăcini ude printre colţi solitari de stâncă – asta pentru că ploaia a tot alternat cu burniţa, motiv pentru care am ales acest traseu şi nu pe cel care merge pe sub Colţii Foarfecii, cu Grasu la ghidaj. La 12:30, după un traseu despre ca nu pot spune mai multe decât că mi-ar plăcea să am tracţiune integrală precum cei doi câini care ne însoţesc de la cabană (căţeaua a rămas acolo, împreună cu şapte pui simpatici), ajungem la un punct de belvedere chiar deasupra Mănăstirii Turnu, de pe Peretele Roşiei. Din nou, priveliştea este cuprinzătoare şi bogată, între versanţii Muntelui Usturoaia şi cursul Oltului. Nu pare să mai fie mult, dar după aşa o coborâre nu ne mai simţim genunchii şi abia aşteptăm să ajungem. Mă întreb cum ar fi fost dacă urcam ieri pe aici… cred că nimeni nu mai venea cu mine niciodată.

Mai avem o bucată abruptă prin Pădurea Roşia, după care lucrurile se liniştesc, panta se domoleşte, poteca se umple de vegetaţie şi ieşim lângă o masă din piatră, în jurul lespezii căreia opt scaune îşi aşteptată drumeţii obosiţi. Ultima coborâre dă în poarta Mănăstirii Turnu, păzită dintr-o parte de o cruce de piatră şi din alta de Turnul lui Teofil. Este ora 13 şi mă minunez că ne-a luat numai două ore şi jumătate tot acest chin pentru genunchi. Vizităm biserica mănăstirii, construită la începutul secolul al XX-lea pe locul primei biserici, pierite într-un incendiu. Aşezămintele din zonă sunt însă mult mai vechi, mai ales că primele, care datează din secolul al XV-lea, sunt grote săpate in stâncă de pustnici.

Ne schimbăm la haine de drum şi, chiar când să urcăm în maşină, unul dintre călugări ne cheamă la masă, întrucât au avut parastas azi şi a rămas multă mâncare. Ne cam codim iniţial, mai ales că Matei insistă că ne grăbim, dar până la urmă venim în pridvorul unuia dintre şirurile de chilii şi zicem bogdaproste pentru ciorba de peşte, pilaful, laptele cald, pâinea şi brânza oferite. Şi, cum din cei opt litri de vin pe care i-am cărat la cabană, aproape şase s-au întors („oameni fără caracter”, după cum va zice Paul), aduc un bidon de roşu demisec la bucătăria mănăstirii.

Între timp apare şi Elias şi pornim cu toţii la drum spre casă. După ce lăsăm cheia de la camera lui Mihai la un hotel din Căciulata (unde lucrează sora cabanierei), o ţinem lungă prin ploaie până în Piteşti pentru a o debarca pe Grasu. Urmează plictisitoarea autostradă şi intrarea extrem de aglomerată în Bucureşti, îngreunată şi mai mult de ploaia câinoasă. De fapt, chiar dacă mohorâtă, pe munte era o vreme mai bună decât din Piteşti încoace. Asta nu ne împiedică însă pe unii dintre noi să ne lăsăm catrafusele acasă şi să mergem la protest. Uniţi, salvăm Roşia Montană! De altfel, aceasta a şi fost tema turei, după cum o demonstrează şi filmuleţul înregistrat de Matei în faţa cabanei.

Le mulţumesc tuturor celor care au venit, pentru că am avut parte de o serbare pe cinste. Sper că şi lor le-a făcut plăcere, mai ales celor pentru care a fost o noutate. Am primit ceva întrebări de genul „pe când următoarea tură”, deci am nădejde, ca să nu mai spun că Mihai s-a înscris pe grupul nostru de yahoo. De asemenea, le mulţumesc şi celor care mi-au urat de bine, chiar dacă n-au putut veni.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Ziua mea în Cozia

  1. Ancuta says:

    La multi ani fericiti si inspiratia sa nu te paraseasca niciodata 🙂 Intr-adevar, o petrecere pe cinste, tare ne pare rau ca nu am putut sa participam si noi 🙂 Frumoasa tura, am ras cu lacrimi pe alocuri 🙂

  2. Pingback: O tură de toamnă în Munţii Coziei | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.