Metalhead Meeting (Arenele Romane, Bucureşti)

Nu-mi este încă foarte clar dacă evenimentele sub titulatura de „meeting” trebuie văzute ca un fel de mini-festival, de o zi, dar să zicem că aşa s-ar justifica numărul destul de mare de trupe. Pentru că e sâmbătă şi-mi plac toate cele trei formaţii româneşti nu mă plâng, dar îmi dau seama că pentru unii poate fi destul de obositor şi, dacă sunt atenţi de la început, îşi pot pierde concentrarea. Probabil acesta este şi motivul pentru care Arenele Romane sunt mai mult goale la ora 18, la care încep, punctual, cântările de la Metalhead Meeting. Avantajul celor veniţi primii îl reprezintă lipsa cozilor în condiţiile în care preţurile la apă (mai ales), bere, tărie şi mâncare sunt decente (3 lei jetonul), şi studierea pe lumina zilei a ofertei destul de generoase de la tarabele cu merchandise.

L.O.S.T. este cunoscută de ceva ani publicului autohton, iar cei care i-au pus bazele de şi mai mult timp. Nicio surpriză cu ocazia acestui concert, mai ales că timpul este scurt şi cei cinci trebuie să condenseze cât mai mult mesajul muzical. Death metal melodios, atitudine prietenoasă şi câteva cuvinte din partea basistului Vlad Buşcă (ce ne desconspiră zgomotele de la începutul piesei O viaţă: bătăile inimii fetei lui, nenăscută la vremea înregistrării, dar care acum mişună prin tribune cu o enormă pereche de căşti) şi a solistului vocal-chitarist BB Hanneman (care-l evocă pe cel de la care şi-a şi luat porecla, Jeff Hanneman, ce l-a lăsat „singur pe nume”). Setlist-ul cuprinde piese pe care publicul, aşa puţin, se bucură să le reaudă şi să le recunoască: Becoming a Lie, Closure, Remains of Pain. În momentul de faţă, sunetul, pe lângă faptul că nu-i foarte clar pe toate instrumentele, mi se pare prea puternic, dar sper ca asta să se întâmple din cauza lipsei oamenilor care să-l absoarbă.

De la veterani la şi mai veterani – Taine, una dintre cele mai longevive trupe din undeground-ul „tânăr” românesc şi cu siguranţă cea mai versată şi mai apreciată formaţie de death metal. Tehnică, agresivă şi melodioasă în acelaşi timp, cu rădăcini în vechea sursă de inspiraţie (Death), muzica bucureştenilor are şi de data aceasta ecou, mai ales că frontman-ul carismatic, Andy Ionescu (chitară şi voce), are o bună priză la public. Ca şi colegii „antevorbitori”, cvartetul dur încearcă să umple cât mai eficient timpul redus alocat: Resurrection, The World Does Not Change, The Devil Inside, Three Days in Darkness, The Genius Way, Invisible Absolute. Scurt şi la obiect, profesionist şi onest – un concert marca Taine. Nu ne mai întrebăm pe când un material discografic – am impresia că Andy s-a şi exprimat în câteva rânduri – mai ales că putem observa că există materiale noi, dar trebuie să menţionăm că mulţi ne-am dori să le ascultăm şi altfel decât „pe viu”.

Bucovina apare rar în Bucureşti din cauza distanţei nu tocmai mici, iar când o face umple vreun club de n-ai cum să mai intri, de aceea mă bucur că organizatorii au adus trupa ieşeană la Metalhead Meeting. În această seară, este cea mai aclamată formaţie românească, asta şi pentru că, odată cu înserarea, s-a mai înmulţit şi audienţa, iar sunetul s-a îmbunătăţit considerabil. Chiar dacă folk metal-ul ieşenilor te prinde cu temele populare şi refrenele agăţătoare, filonul black metal se insinuează în fundal, aducând trupa la nivelul de „duritate” al serii şi la un numitor comun cu celelalte nume (fanii LoT din negura timpului înţeleg ce vreau să spun). Versurile în română sunt un motiv în plus pentru care cei doi chitarişti care-şi împart şi partea vocală, Bogdan Luparu şi Crivăţ, nu sunt singurii care cântă; Luna peste vârfuri, Sub Piatra Doamnei, Straşnic neamul meu, Sunt munţi şi păduri, mult ceruta Straja şi Mestecăniş găsesc nenumărate ecouri în public, alături de aplauzele cu care este răsplătită nu o dată Bucovina.

De la melodie şi folclor, facem pasul spre un death/thrash modern, extrem de agitat şi brutal, oferit fără rezerve de Hatesphere. Danezii prestează cu multă dăruire, mai ales vocalul Esben „Esse” Elnegaard care nu stă locului o clipă, însă ori nu reuşesc eu să mă conectez la dinamica trupei, ori aceasta se dedă, muzical vorbind, la o agresivitate gratuită, de dragul agresivităţii. Din punctul meu de vedere, când mergi pe linia brută a unuia din cele două sub-genuri sau a combinaţiei dintre ele (deci nu înglobezi elemente progresive, de exemplu), poţi deveni o trupă cu adevărat remarcabilă în două situaţii: când vii cu ceva inovator care să revoluţioneze lumea metal (foarte rar – gen Slayer, Carcass sau Obituary) sau când respecţi o reţetă, dar o faci atât de bine şi de solid încât, chiar dacă nu eşti original, măcar respiri autenticitate (doua nume care-mi vin în minte, fără a fi fan, sunt Asphyx şi Absu). Hatesphere nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, aşa că piese precum Sickness Within, Hate, Believer sau piesa care dă titlul ultimului album, Murderlust, mă lasă rece. Nu părăsesc incinta, dar îmi înving cu greu plictiseala. Alţii sunt însă mult mai activi, justificând dorinţa de la sfârşit a trupei de a face o fotografie cu publicul.

Deşi, de mulţi ani şi multe albume, sunt fan Lake of Tears, în ceea ce priveşte demersul concertistic mă aştept la orice. Până acum mi-a fost servită una caldă (fierbinte chiar) şi una rece precum crivăţul rusesc, aşa că şed calmă în expectativă şi sper ca faptul că înregistrează aici un DVD să-i motiveze pe suedezi. Intro-ul de pe The Neonai şi Illwill mă fac să am speranţe – totul pare în ordine şi, cel puţin, Brennare & Co nu mai sunt beţi sau/şi drogaţi cum îndoi-m-aş să nu fi fost data trecută. În curând răsuflu uşurată – membrii Lake of Tears sunt complet conectaţi la concert, iar asta se vede: n-o fi acelaşi show incendiar pe care l-am văzut prima dată, dar este cu siguranţă un concert extrem de reuşit. De acord cu mine este reacţia celei mai mari părţi din public la Cosmic Weed, The Greymen, When My Sun Comes Down, Boogie Bubble, The Shadowshires sau Demon You / Lily Anne. Fără să fie nişte maeştri ai instrumentelor, Daniel Brennare (chitară şi voce), Mikael Larsson (bas), Johan Oudhuis (tobe) şi relativ nou cooptatul Fredrik Jordanius (chitară) sunt patru boemi care ştiu să transpună pe scenă acea pasiune, acea atmosferă specială care, prin albume, a adus atâţia fani trupei. Marele minus este, însă, lipsa clapei, ceea ce înseamnă că toate părţile sale, importante pe disc, vin de pe bandă. Momentele mele preferate? Crazyman şi, nostalgica de mine, Raven Land şi Sweetwater. În ceea ce priveşte filonul death metal de care vorbeam mai devreme, deşi primii ascultători Lake of Tears n-au uitat de primul album, se pare că trupa l-a băgat la capitolul „trecut închis”. Cu toate acestea, prezenţa suedezilor la Metalhead Meeting, cu tot ce decurge dintr-un metal accesibil şi cantabil, nu e deloc nepotrivită. Dovada este reacţia publicului la un bis eminamente melancolic, în ton cu anotimpul: So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn.

Fără să se numere între „întemeietorii” aşa-numitului Gothenburg-sound, Hypocrisy este cu siguranţă unul dintre vârfurile de lance ale curentului şi una dintre cele reprezentative trupe ale melodeath-ului. Dacă un ascultător de heavy metal ar dori să se apuce şi de sonorităţi mai grele, Hypocrisy ar fi prima mea recomandare, cu Abducted şi The Final Chapter în capul listei. În privinţa concertului, ceea ce te loveşte de cum intră pe scenă cei patru suedezi este profesionalismul – sunet zid, echipă solidă şi atenţie la fiecare detaliu. În plus, artistul nebun cu al cărui nume se identifică trupe, Peter Tägtgren, este într-o formă de zile mari. Fără să le ştirbesc din merite colegilor săi – intimidantul basist Mikael Hedlund, tobarul exact şi neobosit Reidar „Horgh” Horghagen (bine rodat şi la Immortal) şi chitaristul de concert Tomas Elofsson (al cărui rol este evident şi evidenţiat live) – mi-e greu să-mi iau ochii de la Tägtgren. Nu pentru că ar fi superb cu bărbuţa aia răsucita-n două, ci pentru că personajul e fenomenal – la chitară, dar mai ales la voce. Cum Hypocrisy promovează albumul lansat anul acesta, End of Disclosure, primele două piese ne fac cunoştinţă cu actualitatea: End of Disclosure şi Tales of Thy Spineless; ceva mai târziu, The Eye şi 44 Double Zero se adaugă la esenţa discului – şi cum sună, frate, ce înseamnă acurateţea preluată din studio combinată cu forţa expresivităţii live! Piesele nou-nouţe sunt patru la număr, dar suficiente pentru a te convinge să asculţi, dacă n-ai făcut-o deja, ultima zămislire Hypocrisy. Restul spectacolului reprezintă o călătorie fără menajamente prin aproape întreaga discografie, pornind de la timpurile când death metal-ul pur-sânge era la el acasă (Left to Rot şi „preistoricul” Necronomicon, animate de aceeaşi agresivitate brută de la începuturi), trecând prin tranziţia la death metal melodios (Buried şi Elastic Inverted Visions – adevărate hituri în stil gothenburghez) şi ajungând la perioada care a consolidat renumele Hypocrisy ca autentică forţă a fenomenului melodeath (Fractured Millennium, Valley of the Damned, Fire in the Sky şi War-Path). Şi prin tot acest periplu, vocea lui Tägtgren – voce care, nativ, nu este genială – excelează prin tehnica ce face să pară floare la ureche trecerea de la growl cavernos la ţipete stridente, de la strigat sacadat la cântat clean (asemănător cu ce face Tägtgren la Pain). Numitorul comun este timbrul inconfundabil, dublat de o personalitate debordantă. Dacă Lake of Tears a susţinut un concert admirabil, despre Hypocrisy pot spune doar atât: fenomenal! Naturaleţea cu care deatherii suedezi acaparează scena şi publicul, calităţile lor tehnice şi dăruirea cu care le desfăşoară, viteza riff-urilor melodioase, solo-urile elaborate şi deseori colţuroase, ruperile de ritm, alternanţa rapidităţii cu pasajele lente şi apăsătoare, versurile fanteziste şi narative (care, da!, se înţeleg) şi sonorizarea excelentă sunt principalele motive pentru care bis-ul este cerut insistent. Asta, plus acel ceva care asigură unicitatea Hypocrisy. Parcă după preferinţele mele, revenirea pe scenă înseamnă şi întoarcerea în timp la trei albume-etalon, prin Roswell 47, Adjusting the Sun, Eraser şi The Final Chapter, aceasta din urmă pentru un final furibund. Să sperăm că Hypocrisy n-a scris ultimul şi unicul capitol în România, chiar dacă a fost unul de excepţie.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s