Munţii Olimp – între tărâmul zeilor şi paradisul stâncii

Despre Olimp, în general, şi despre Mytikas, în special, am tot citit în ultimii ani jurnale care să mă facă să vreau din ce în ce mai mult să ajung acolo; nu e vorba numai despre un tărâm de legendă, ci şi despre o împărăţie a stâncii – accesibilă, dar totuşi provocatoare. Cum nu aveam niciun plan pentru septembrie, când Cristi din Braşov a publicat tura, n-am ezitat să mă înscriu, chiar dacă muntele – ceea ce mă interesa exclusiv – venea încadrat de două zile la mare pe litoralul grecesc, după care oricum nu mă dau în vânt. Astfel se face că vineri seara Crsiti, Ramona şi (din nou, dar altul) Cristi mă preiau de acasă cu primă destinaţie frontiera româno-bulgară de la Giurgiu-Ruse. La bulgari trecem în jurul miezului nopţii, aşa că despre cea mai mare parte a drumul nu-mi amintesc prea multe, doar că la un moment dat ne opreşte un echipaj de poliţai puşi pe şpagă, care o ţin morţiş că se dă amendă pentru parbrizul crăpat în dreptul pasagerului din dreapta. După parlamentări „diplomatice”, plecăm mai departe fără nicio aşa-zisă amendă. Cred că mai suntem opriţi o dată pentru verificarea centurilor, iar în punctul critic al nopţii Cristi trage pe dreapta pentru un pui de somn. Mă trezesc pentru scurt timp când trecem frontiera grecească de după Kulata, deja în zorii zilei, dar îmi permit să mai moţăi o vreme pe autostradă, până când ajungem în apropiere de Katerini şi, de acolo, în Paralia şi Olimpiaki Akti – punctul terminus al zilei de astăzi.

Ne cazăm la Studio Socrate – un mini-apartament cu două camere, bucătărie, baie şi balcon, iar după o tură până la Lidl-ul din Paralia pentru aprovizionare lenevim care cum ştie: bere, plimbări prin magazine, plajă, somn. Mie personal nu-mi place în mod deosebit mica staţiune; dincolo de preferinţa pentru 2 Mai când e vorba de lâncezit pe malul mării, ar fi şi chestii obiective: e plin de români şi balcanici necivilizaţi, bucuroşi că au prins o super-ofertă la sfârşit de sezon, magazinele sunt pline de aceleaşi eterne kitschuri, iar apa… e murdară, lucru despre care nu credeam că-i posibil în Elada cea vestită pentru plajele sale. Dar toate acestea trec repede pe lângă mine, căci nu mă mai interesează decât un singur lucru: cum apune soarele îmbrăcând Olimpul într-un amurg portocaliu şi promiţând o nouă zi cu cer de cristal.

Duminică dimineaţa ne trezim cu greu, nerefăcuţi complet după oboseala drumul lung din ţară. Pe la ora 10 reuşim să ne urnim spre Litochoro, ultima localitate de la poalele Olimpului. De aici până la Prionia (1100 m), locul din care se pleacă efectiv spre Refugiul A, există două variante: fie pe jos, de-a lungul potecii marcate cu E4, traseu care traversează Cheile Enipeas şi durează cam cinci ore din cauza urcărilor şi coborârilor succesive, fie cu maşina pe drumul asfaltat, care urcă în serpentine aproximativ 18 kilometri şi trece pe lângă două mănăstiri la care nu avem timp să ajungem. Evident, optăm pentru a doua variantă, aşa că iată-ne la 11:30 la Prionia, căutând loc de parcare într-o mare de maşini. Nu înţelegem de ce e atât de aglomerat până când vedem cum în faţa micii taverne sosesc alergători cu numere de concurs şi ne dăm seama că am picat în mijlocul unui maraton montan; nu este celebrul maraton din Olimp, care a avut loc acum câteva săptămâni, dar justifică îmbulzeala de la Prionia. În uralele celor de la finiş şi în zgomotul elicopterelor care sosesc să stingă un incendiu izbucnit între jepii ce încarcă un versant, pornim şi noi la drum. Este ora 11:45, aşa că încercăm să ne bucurăm cât putem de umbra pădurii într-o zi tot mai caldă.

Deşi poteca, romb galben E4, este excelent amenajată – trepte, balustrade, întărituri de susţinere, băncuţe şi foişoare (în unele locuri mai mult decât mi-ar plăcea, căci locul îşi pierde sălbăticia), ne mişcăm destul de încet pentru că deseori trebuie să ne dăm în lături şi să aşteptăm să coboare alergătorii care trec în viteză. Altfel, traseul este extrem de lejer, pantele care se urcă în primele două ore sunt blânde şi alternează cu domoale curbe de nivel; în plus, se merge aproape permanent printr-un culoar de vegetaţie, aşa că efortul este minim. Finalul acestor două ceasuri îl reprezintă o băncuţă la soare, unde poposim şi noi puţin pentru o scurtă gustare. De aici, aspectul traseului devine tot mai arid, arborii se răresc, iar după ce traversăm prima vale secată începe să se accentueze şi panta. În curând însă zărim refugiul care pare atât de aproape, cocoţat pe pragul său umbrit… şi totuşi mai avem vreo trei sferturi de oră de străbătut până acolo. Odată cu ultimele serpentine destul de abrupte şi foarte prăfuite, ajungem la scările Refugiului A, Spilios Agapitos (2100 m). Aşa cum se „poartă” şi în vestul Europei (dar şi sub Musala, după cum am văzut anul trecut), refugiu înseamnă de fapt ceea ce numim noi cabană – cu mai multe sau mai puţine facilităţi. De exemplu, Refugiul A are aproape de toate – doar apa caldă îi lipseşte. Nu există încălzire în camere, dar asta pentru că refugiul nu este deschis iarna; în schimb, sala de mese are un şemineu aprins în fiecare seară, iar păturile pe care şi le poate lua orice turist (până la trei de om) sunt groase şi călduroase. Baia este mare şi curată, iar pentru curajoşi a fost instalat un duş – rece, evident. Există curent electric şi un slab semnal wi-fi, în schimb semnalul GSM lipseşte complet.

Bucătăria, deşi cam piperată la preţ (de fapt, la nivelul oricărui restaurant de la malul mării), are câteva feluri foarte bune, precum şi ceai bine-venit. După ce ne cazăm, ne aşezăm la una dintre mesele de-afară, la soare, şi ne punem pe devoratul unui prânz târziu şi generos. Cu burta plină şi aflaţi deja la jumătatea după-amiezii, ne dăm seama că n-are niciun rost să mai plecăm azi spre Mytikas (de fapt, nici nu era în plan), chiar dacă vremea este minunată. Sperăm doar ca şi mâine să avem un cer la fel de senin.

Cum însă parcă avem purici în bocanci, decidem să nu lenevim totuşi până seara şi o luăm din loc pe o altă rută cu care nu avem deloc treabă mâine: spre Refugiul C şi, de acolo, om mai vedea în funcţie de oră. Doar Cristi, conducătorul de grup, spune pas, anticipând un traseu plicticos. Noi, restul de trei, pornim la ora 16:15 în pas săltat pe poteca din spatele refugiului şi la prima bifurcaţie, după maxim zece minute, facem dreapta, spre Platoul Muzelor. De acum poteca, numită Kofto (scurtătură), este bine conturată, însă nu şi la fel de silitor marcată (cu roşu şi galben) precum cea parcursă în prima parte a zilei. Astfel se face că după ce traversăm o vale bolovănoasă o ţinem înainte pe cărare, fără să ne dăm seama că, de fapt, traseul o ia spre stânga, drept în sus. După ceva timp observăm că nu mai avem marcaj, dar ne propunem să mai mergem o vreme, poate ieşim la liman, sperând să nu dăm de vreo săritoare care să ne taie elanul. Când tocmai ne gândim să ne întoarcem la ultimul marcaj, asumându-ne timpul pierdut aiurea, auzim voci deasupra şi vedem, nu foarte departe în sus, un grup numeros care a plecat înaintea noastră de la refugiu. Bun, deci acolo trebuie să ajungem, hai să continuăm pe aici, mai ales că pare accesibil: trepte din piatră, jepi şi câţiva pini. Când aruncăm o privire spre locul din care venim, vedem încă un om mergând pe poteca lată de mai jos; nu ne ia mult să ne dăm seama că e chiar Cristi, probabil plictisit după ce a rămas singur în compania unui Mythos cam mic şi scump. Îi strigăm să n-o ia aiurea, asemeni nouă, apoi îi dăm bătaie.

Nu după mult timp de urcuş pieptiş, ieşim în sfârşit în poteca atât de lată încât nu ne dăm seama cum de-am putut-o părăsi. Dar deh, trebuia să facem un nemarcat şi-n Olimp, nu? Ramona rămâne să-l aştepte pe Cristi, iar noi continuăm spre primul popas adevărat, Refugiul C. Până acolo mai avem de urcat, dar panta este lejeră până când dă într-o şa largă, în buza unei căldări chiar sub Mytikas. De acolo se văd cele două refugii din zonă, C şi Seo, iar din fundul căldării izvorăşte o mică sursă de apă care a strâns o întreagă turmă de capre negre însetate. Nu putem sta prea mult să le privim, întrucât vântul bate aici cu putere, rece şi duşmănos. Luăm viteză pe ultima pantă, ceva mai abruptă, pe care o străbatem în serpentine şi ajungem, la 17:45, la protecţia oferită de Refugiul C, Cristos Kakkalos (2650 m). După două poze făcute pe pilot automat, intrăm în micuţul refugiu şi cerem pe nerăsuflate: ceai fierbinte. Nu avem de unde şti, dar, odată cu ceaiul, primim şi un biscuit-fursec delicios, pe care-l savurăm până la ultima firimitură. Între timp sosesc şi Ramona şi Cristi, care comandă şi ei ceai şi cer informaţii despre traseele de alpinism din zonă, Culoarul Louki şi ascensiunile de iarnă. Cum însă ceaiul lor vine greu, noi plecăm cât mai avem timp (ziua e spre sfârşite) către cel mai înalt vârf din zonă.

În spatele refugiului, cât vezi cu ochii, se întinde o „pajişte” pietroasă, arar semănată cu iarbă aspră – Platoul Muzelor (Oropedio Mouson). Traversăm un colţ al acestuia şi urcăm până în faţa Refugiului Seo, Giosos Apostolidis (2700 m), cel mai mare dintre cele trei văzute până acum. Nu ne oprim la el, ci facem dreapta, pe poteca bine bătută şi, după douăzeci de minute de la Refugiul C ne refugiem de acelaşi vânt furios între meterezele ridicate pe Vârful Prophitis Ilias (2803 m). De aici, priveliştea capătă noi perspective: feţele verticale ale vârfurilor Mytikas şi Stefani rămân în dreapta, dedesubt se întinde cât e de mare (şi este!) Platoul Muzelor, iar în stânga şerpuirea cărării poartă privirea către Pasul Giosos, de unde începe, bolovănoasă, creasta Laimos-Skourtas-Anathema, săltată la mijloc de Vârful Skourta. Continuând şi mai la stânga, la un unghi opus faţă de platou, se întind câmpiile Pieria şi Kazania, iar dincolo de ele ar fi linia ţărmului şi marea, care însă, din cauza pâclei, nu se distinge de cer.

Făcând turul de orizont, observăm „gaura” lăsată la baza unuia dintre pereţii construiţi din pietre. Eu cred că-i un adăpost de vreme rea, dar Cristi trece înăuntru şi-mi spune că nu e ce cred eu. Intru la rându-mi, aprind frontala şi constat că ne aflăm într-o chilie, dacă nu bisericuţă în miniatură, închinată Sfântului Ilie. E plin de icoane, candele şi mici obiecte de cult, iar lângă intrare se află o pungă cu lumânări pentru cine vrea să aprindă. Constat că toţi bolovanii pe care i-am văzut afară se sprijină pe un plafon de lemn, iar stâlpul central dă un plus de siguranţă. Foarte interesantă această apariţie la altitudine. Voi afla ulterior că lăcaşul, Biserica Sfântul Ilie, este biserica ţărănească din Balcani aflată la cea mai mare înălţime, a fost construită în secolul al XVI-lea de Sfântul Dionisie şi reprezintă un loc de pelerinaj anual, pe 20 iulie.

Nu mai putem zăbovi mult, căci umbrele serii încep deja să se lase, iar Cristi şi Ramona ne aşteaptă în refugiul din mijlocul platoului. Ne grăbim într-acolo, apoi, cu toţii, pe drumul pe care am urcat. De data aceasta reuşim să ţinem marcajul şi suntem depăşiţi în viteză de trei capre negre care, după ce se văd la o distanţă confortabilă, încep să pască nestingherite şi ne arată coada. După ce coborâm suficient de mult, aflăm şi locul unde am luat-o aiurea mai devreme şi ni se justifică, parţial, greşeala prin ultimul stâlp cu marcaj de unde poteca pare a fi, în lipsa unei săgeţi, cum am luat-o noi. La Refugiul A ajungem împreună cu ultimele gene de lumină, adică în jurul orelor 20.

Când să-mi las bocancii în dulapul de la intrare (nu se merge cu bocanci dincolo de recepţie), aud doi oameni vorbind română şi, când mă uit mai bine, cin’ să fie, cin’ să fie… Vorba lui Paul, cu cine m-aş putea întâlni în Olimp decât cu Apollo? El şi Laura sunt la începutul unui concediu prin Grecia şi tocmai ce-au urcat pentru două zile pe munte. Cât de mică e lumea, ne minunăm toţi trei. Cu inima grea, mă încumet să îmi bag picioarele şi braţele în apa rece de la baie, dar după ce trece şocul parcă e mult mai bine. Ne strângem apoi la cină şi, după nu mult timp, ne băgăm la somn. Oricum la zece şi ceva se dă stingerea, iar mâine trebuie să fim în formă.

Luni este „ziua cea mare”, adică urcăm, în sfârşit, pe Mytikas. Luăm un mic dejun prelungit, asezonat cu ceai care are parfum de… canabis şi, cu rucsacii cât mai uşori, la ora 9:15 o luăm în sus, pe E4. Ajungem la bifurcaţia de ieri şi continuăm la stânga, după cum arată şi săgeţile: to the summits. O vreme de acum încolo, poteca va fi un mic hei-rup, pentru că se câştigă destul de repede în altitudine. Treptele săpate în stâncă de paşii nenumăraţilor drumeţi ne scot la o băncuţă din piatră unde facem un prim şi scurt popas, numai bun să ne reglăm ritmul. Serpentinele urmează linia coamei Chondro Mesorachi şi sunt deseori protejate de întărituri – bolovani mari şi buturugi – care împiedică alunecarea unui teren friabil. Efortul este mediu şi constant, însă uiţi repede de el datorită frumuseţii peisajului. Am intrat deja într-o adevărată împărăţie a stâncii, care ne dă încă o dată dimensiunea măreţiei Olimpului, dar şi a uscăciunii sale. În dreapta se înalţă stâncile de deasupra Zonariei, între care se numără şi pereţii Mytikasului, iar în stânga creasta lină Stavroities cu Vârful Antonios. Aceasta din urmă seamănă mult ca formă cu, să zicem, Baiului, numai că pajiştea alpină este înlocuit de un grohotiş alb şi atotstăpânitor, căruia numai smocurile sporadice de iarbă uscată îi dau o tentă gălbuie. De altfel, nu numai că acolo unde se termină copacii începe piatra măruntă, dar chiar şi arborii, în special pini rezistenţi, se ridică din mijlocul unor grădini de grohotiş.

Următoarea băncuţă care te îmbie la popas este cea aflată la bifurcaţia de poteci de la altitudinea 2480 m (ora 10:30): cea din dreapta merge pe sub Skala şi Mytikas, prin Zonaria până la Portes, Toumpa şi Refugiul Seo, cea din stânga ajunge la Stavroities şi Aghios Antonios, iar mijlocia, urmată de noi, urcă susţinut pe versantul drept al unui enorm circ glaciar. Poteca se apropie la un moment dat de o margine abruptă, ocazie cu care vedem nişte nori albi şi mici, dar cu potenţial, ridicându-se deasupra mării, aşa că tot ce putem face este să sperăm că vom ajunge pe Mytikas înaintea lor. Un ultim efort pe cărarea prăfuită şi bolovănoasă ne scoate pe Vârful Skala (2866 m), unde ajungem la ora 11:30 şi ne permitem o scurtă pauză. Adevărul este că îţi vine să tot stai şi să admiri peisajul în toate direcţiile. Un tur de orizont în sensul acelor de ceasornic trece de la valea joasă a Râului Enipeas (care coboară de sub Refugiul A în Litochoro şi, dincolo, până în Marea Egee) la culmile line din Metamorfosi şi Stavroities, ajunge la Vârful Skolio (2902m, probabil cel mai bun loc de belvedere asupra monoliţilor Mytikas şi Stefani) de sub care se cască o imensă căldare glaciară transformată în deşert de grohotiş (Megala Kazania) şi, brusc, privirea se opreşte. Chiar în faţă se înalţă Mytikasul, al cărui vârf se arată foarte populat; această excescenţă de stâncă, asemănătoare din profil unei creste de cocoş, se ridică minunat deasupra hăurilor, cea mai înaltă zămislire a orogenezei din câte se află împrejur. Reluându-şi drumul dincolo de Mytikas, privirea întâlneşte Refugiul A şi Platoul Muzelor care par, ce ciudat, atât de jos.

Amintindu-ne de norii văzuţi mai devreme, amânăm admiratul pentru mai târziu şi ne grăbim pentru partea cea mai aşteptată a excursiei. Lăsăm ce avem mai greu pe Skala şi, echipaţi numai cu căşti şi câte o bluză mai groasă, urmăm săgeţile. Echipamentul de căţărare a rămas la refugiu după ce Cristi a aflat de la salvamontişti că pentru un rapel pe Culoarul Louki e nevoie de o coardă mai lungă decât cele din dotare. Poteca ce leagă Skala de Mytikas începe cu o coborâre şi nu după mult timp înţeleg de ce mulţi dintre turiştii care ajung pe-aici se opresc pe Skala şi, eventual, aruncă o privire de pe Skolio. Nu-i greu, dar trebuie să lipsească şi cel mai mic rău de înălţime, întrucât traseul este compus dintr-o succesiune de urcări şi coborâri pe trepte de stâncă (care dau numele porţiunii: Kakoskala), nu întotdeauna fixe. Ajutorul mâinilor este vital şi, chiar dacă de cele mai multe ori prizele sunt uşor de găsit, există şi câteva porţiuni mai delicate. Iar dacă adaugi şi puţină aglomeraţie (din fericire, nu-i cazul astăzi), meniul e complet.

Nu coborâm foarte mult, ajungem într-o „şa” de stâncă, de unde începem să recuperăm altitudinea pierdută cu un urcuş pieptiş, dar uşor – datorită „treptelor” de care vorbeam, cu excepţia unei bucăţi spălate care mie, lipsită de experienţă, îmi pune probleme. În urmă, pe dedesubt, se vede poteca ce străbate Zonaria înainte să se piardă sub câteva coloane ca nişte degete, dar vâlcelele care ar face legătura nu-s nici uşoare, nici scurte. Observăm că de-a lungul traseului, în bolovanii mai serioşi, găsim deseori pitoane şi şpiţuri, semn că se poate urca şi asigurat în caz că ar fi cineva în grup care stă prost cu moralul. (Ca observaţie, acolo unde presupunem noi că ar fi ieşirea superioară din Culoarul Louki acum există doar un piton, fără şpiţ. Cristi presupune că, pentru a evita incidentele neplăcute cu rapeluri pe timpul verilor abundente în turişti, chiar salvamontiştii l-au scos, urmând să-l remonteze iarna; probabil că cine cunoaşte traseul şi vrea musai sa rapeleze acolo, îşi poate aduce propriul şpiţ.)

Pe vreme uscată, singura necesară, pentru orice eventualitate, este casca, chiar dacă cei mai mulţi pe care-i întâlnim n-o au nici pe aceea. La capătul acestui urcuş e o mică platformă pe care-ţi poţi trage sufletul, înainte de a te ajuta de lanţul din stânga să cobori din nou. Din fericire, doar puţin, numai până la baza unei fisuri între stânci, prin care se vede hăul şi peretele striat de sub Skolio. De aici nu mai avem mult şi, după urcarea ultimului rând de „scări”, ajungem pe Vârful Mytikas (2918 m) la ora 12:30, deci cam după trei sferturi de oră de la Skala. Am avut noroc, norii încă se menţin jos şi putem admira în voie întreaga privelişte din cel mai înalt punct al Olimpului. Cea mai impresionată imagine este spintecătura care desparte Mytikasul de Vârful Stefani (2911 m, numit si Tronul lui Zeus), formând un adevărat „V” natural. Cu zeii Olimpului sau fără, Mytikasul şi succesiunea de stânci şi văi care-l înconjoară par într-adevăr ca răsărite din legendă. Singurul regret pe care-l am este că marea, deşi se vede, nu se distinge pentru a completa un peisaj de basm.

Nemaiexistând presiunea vremii rele, zăbovim cât vrem pentru privit şi fotografiat, iar după poza de grup ne punem în mişcare – acelaşi traseu, dar în sens invers. Acum ştim pe unde avem de trecut şi care bolovani se mişcă, dar, din cauza pauzelor frecvente pentru noi fotografii, ne mişcăm ceva mai încet şi ne ia aproape un ceas până poposim din nou pe Skala. Aici mâncăm ceva şi îi aşteptăm pe Laura şi Apollo care n-au venit decât o parte a drumului cu noi, iar apoi au mers pe Skolio. Din păcate, nu-mi dau seama la timp ce imagine frumoasă trebuie să se vadă de acolo şi, în loc să bag viteză spre Skolio, stau la o mică lene. Abia când apar cei doi şi aflu ce şi cum simt cum mă mănâncă tălpile. Îi rog pe restul să nu mă aştepte şi, în cel mai vioi pas, pornesc spre primul muţuţoi de unde aş putea avea o perspectivă mai bună asupra Mytikasului. Nu am timp să mai ajung pe Skolio, dar merg până unde una dintre poteci îl ocoleşte pe o curbă de nivel. Şi merită, pentru că acum pot vedea şi pereţii vesticii ai stâncăriei Mytikas-Stefani, cu toate straturile de sedimente de dedesubt. Nu am mult timp la dispoziţie şi, în plus, calea îmi este tăiată de o capră neagră, solitară şi foarte zglobie, care parcă cere să fie urmărită cu un obiectiv cât mai puternic. N-am cărat, evident, nicio focală mai generoasă, aşa că mă descurc cu ce am, în timp ce încerc să recuperez distanţa faţă de grup.

Cu ajutorul beţelor, cobor repede poteca bolovănoasă, iar la bifurcaţia de trasee îi găsesc pe ceilalţi aşteptându-mă. Norii au ajuns de-acum până la noi şi încep să ne înconjoare într-un văl rece, aşa că ne bucurăm că am avut parte de o vreme splendidă când am avut mai mare nevoie de ea. Constatăm însă că norii, odată urcaţi atât de sus, încep să se spargă, iar ceaţa lor se risipeşte ca absorbită de albastrul cerului. Aşa că pe coborârea până la refugiu, care ne mai ia încă aproximativ un ceas, suntem însoţiţi de acelaşi soare puternic.

La refugiu nu mai avem mare lucru de făcut, decât să ne rearanjăm bagajele cu ceea ce am lăsat în dulapuri. Luăm un prânz îndestulător şi pornim spre Prionia, pe aceeaşi potecă-autostradă pe care am urcat. După două ore şi un sfert, cu mici pauze în care-l tot bodogănim pe un tip care are atârnat de rucsac un clopoţel extrem de enervant (să nu se piardă boul de cireadă, deducem noi), ieşim în parcarea de la Prionia, nu înainte însă de a admira de aproape cascada de la finalul traseului. Recuperăm maşina şi, după o escală în Litochoro pentru gyros la pachet, o ţinem lungă până în Olimpiatky Atki. Aici ajungem după lăsarea întunericului, aşa că prea multe n-avem de făcut (cu excepţia duşului!), iar oboseala îşi spune în cazul meu cuvântul, mai ales că-s extrem de dezamăgită că nu prindem Eurosport, să văd finala US Open.

Ziua de marţi este ultima petrecută în întregime în Grecia şi, din punctul meu de vedere, ar putea la fel de bine să lipsească. Dar dacă tot sunt aici, încerc să mă bucur cât pot de nisipul moale, apa caldă şi moleşeala somnolentă din timpul prinderii ultimului bronz. Cei doi Cristi comentează savuros orice mişcă pe plajă şi se plâng că n-au şi ei ce admira – media de vârstă e cel puţin ridicată, iar ce-i tânăr are gabarit depăşit. Ce pot să spun, nici noi, fetele nu prea avem cu ce ne clăti ochii, cred că văd un singur exemplar. E drept, era pe prima pagină a ziarelor de sport. Şi nu era grec. Şi-l chema Nadal. Ok, gata cu frustrarea ratării finalei de aseară, mă concentrez pe o carte pe care sper s-o dau gata până la întoarcerea în ţară. Adevărul este că altceva nu prea mai am ce face azi, doar o alergare de seară pe malul mării, până în Paralia şi înapoi. Constat cu uimire cât de pustie este plaja în amurg, deşi abia începe să se întunece, iar la întoarcere cea mai mare grijă este la gutele undiţelor d-abia lansate.

Miercuri dimineaţa, cu bagajele făcute şi suvenirurile cumpărate, suntem gata de drumul lung spre casă. Itinerariul este acelaşi ca şi la sosire, dar acum îl parcurgem pe zi, ceea ce-i mult mai relaxant. Cu totul, până în Bucureşti unde ajungem noaptea, tot unsprezece ore facem (asta şi din cauza unui accident în Bulgaria din cauza căruia se ocoleşte şi se stă într-o coloană nesfârşită), aşa că mă bucur că oamenii mă lasă chiar în faţa blocului. Sunt tare grele „canistra” cu ulei de măsline şi rucsacul cu sticle de retsina…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Munţii Olimp – între tărâmul zeilor şi paradisul stâncii

  1. Apollo says:

    Faina tura a fost tura asta 🙂
    Abia acum am ajuns sa citesc jurnalul. Amintiri placute…

    • claudiu pestean says:

      Buna ziua! vreau sa intreb pe cineva care a fost si stie sa-mi spuna: pot merge cu un copil de 12 ani pana pe Skala? Planuim sa mergem pe Olimp. Suntem pasionati, am batut muntii nostri destul de mult. Anul trecut am fost pana la Prionia iar acum vrem sa luam rucsacii in spate si sa urcam de-adevaratelea. Am vorbit cu cei de la refugiul A si mi-au confirmat ca se poate; mi-a placut articolul acesta si m-am gandit ca parerea cuiva care a fost acolo ar fi extrem de utila. As aprecia foarte mult un comentariu si mi-ar fi de mare ajutor. Multumesc mult

      • mad says:

        In mod normal si pe vreme buna, nu e nicio problema. Nu exista pasaje “tehnice” nici pana la Refugiul A, nici intre acesta si Skala – doar poteca bine batuta; ca exemplu, alimentarea refugiului se face si cu catari. Singura dificultate ar putea fi canicula, pentru ca atunci cand e soare chiar ard intinderile acelea de grohotis. Pentru un adult obisnuit cu muntele, eu as zice ca per total efortul este mediu, mai ales ca nu trebuie carata apa pentru tot traseul, la refugiu existand izvor. V-as sugera ca, daca tot ajungeti pe Skala, sa va continuati putin drumul pana pe Skolio (cam jumatate de ora, sa zic), pentru o alta perspectiva asupra Mytikasului. De asemenea, mie mi-a placut mult si traseul spre Refugiul Seo, cu Platoul Muzelor si Varful Profetului Ilie – de asemenea foarte accesibil. Sper sa va foloseasca aceste informatii si va doresc o excursie frumoasa.

      • claudiu pestean says:

        va multumesc foarte mult pentru informatii. multumesc de asemenea si pentru sugestii. cu respect, Claudiu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s