Roger Waters (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Un zid. Un concept. Un spectacol complet, cu tot ce implică acest termen. Un om cât o trupă şi un vis împlinit pentru miile de fani Pink Floyd, care trebuie să se resemneze la gândul că nu se va mai repeta niciodată acel memorabil Live 8 din Hyde Park, din 2005. Roger Waters, unul dintre geniile creatoare din spatele Pink Floyd, şi-a separat drumul de trupă cu ani buni înainte ca aceasta să-şi înceteze activitatea, iar despărţirea n-a fost deloc amiabilă. Iată însă că cele două identităţi nu se pot separa complet, aşa cum a arătat-o nu demult, prin turneul Dark Side of the Moon. Ce altceva poate fi însă mai definitoriu pentru Pink Floyd şi pentru Roger Waters decât The Wall? Nu spun că albumul după care şi-a luat numele şi turneul este neapărat cel mai reuşit sau chintesenţa Pink Floyd; departe de mine astfel de judecăţi de valoare, tot ceea ce pot spune este că deşi Dark Side, de exemplu, este mult mai pe gustul şi temperamentul meu, atunci când spun Pink Floyd prima data în faţa ochilor minţii îmi apar nişte cărămizi, şi nu o prismă Luz.

Aşadar: zidul – The Wall; conceptul – experienţele personale metamorfozate în înregimentare şi totalitarism (foarte pe scurt spus); spectacolul – tot ce înseamnă artă muzicală şi cinematică pus în slujba poveştii personajului Pink; omul – Roger Waters. Peste cincizeci de mii de spectatori privesc cum, în spatele efectelor pirotehnice şi steagurilor unui regim dictatorial simbolic, se construieşte zidul, cărămidă cu cărămidă, în timp ce Roger Waters dirijează ridicarea edificiului. Sunetul care te face să cauţi un elicopter inexistent, corul de copii care protestează împotriva „profesorului”, cuvintele citite de Waters în română, proiecţiile derulate pe zidul tot mai compact, „duetul” muzical cu propria imagine din trecut a artistului – toate aceste sunt numai câteva puncte care atrag atenţia în prima parte a spectacolului. Asta dincolo de, bineînţeles, muzică – adică reeditarea turneului pe care Pink Floyd l-a început în 1980; cu excepţia The Ballad of Jean Charles de Menezes, nimic nu este nou mai bine de treizeci de ani mai târziu şi, totuşi, totul este inedit prin intensitate şi putere de expresie.

În pauza dintre „acte”, când zidul este complet, pe cărămizile albe se perindă fotografii ale dispăruţilor în războaie, fiecare pentru cauza sa – un intermezzo trist şi solemn, care atenuează tensiunea, dar şi justifică furia din spatele conceptului The Wall. În a doua parte, Roger Waters şi echipa sa de artişti se situează când în faţa construcţiei, când pe meterezele sale, când în proiecţii atât de meşteşugit concepute că nici nu ştii exact unde sunt. Tensiunea creşte din nou, odată cu animaţia personajelor care se metamorfozează, cu imaginile însângerate de luptă şi cu porcul Algie şi simbolurile cu care pluteşte deasupra mulţimii – avataruri ale religiei, totalitarismului şi consumismului (şi acestea nişte religii, nu?): zvastica, secera şi ciocanul, steaua lui David, Shell, McDonalds – nimic nu e iertat. În contextul unui spectacol atât de grandios – un etalon în lumea rock-ului şi nu numai, printre cele mai izbitoare şi mai bine puse la punct din câte există – simpatiile politice şi ideologice ale omului Roger Waters cad în plan secund, pentru că artistul Roger Waters este ireproşabil. Iar sub rafalele muzicii şi ale violenţei sale creatoare, zidul începe să se dărâme, pentru ca la final să fim, din nou, Outside the Wall. Oare vom rămâne acolo?

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s