Munţii Retezat

Îmi amintesc cum anul trecut, tot prin vară, m-a lovit un dor aproape visceral de unul dintre masivele mele de suflet – tânjală accentuată şi de faptul că îl auzeam ba pe unul, ba pe altul (vreo cinci grupuri cu totul) cum se pregăteşte să plece în Retezat. Când Adi a publicat o tură de trei zile, solicitantă şi exhaustivă, n-am stat prea mult pe gânduri. Iată de ce vineri, cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, urc în aglomeratul inter-regio care face cursa Mangalia-Arad. Până la Subcetate, unde ajungem cu aproape o oră întârziere, mă bucur de confortul relativ al celui mai de sus pat al unei cuşete, în timp ce somnul se lipeşte greu din cauza scârţâitului neîntrerupt al scării.

Din gară ne preia rechinul care ne debarcă la Cârnic (cca. 1000 m). Aici facem numărătoarea iniţială – suntem şase: Adi, Roxana, Alexandrina, Alex, Eugen şi cu mine; la Cabana Pietrele ne aşteaptă deja Adriana şi Simona, sosite de aseară. Ne punem bagajele în spinare şi, pe la 9:30, pornim către Pietrele. Banda albastră urmează în cea mai mare parte drumul forestier, dar la scurt timp după ce ne-am urnit facem un scurt popas: spre stânga se desprinde, aşa cum arată şi un indicator, o potecă transformată în scară de lemn care coboară la Cascada Lolaia. Căderea de apă de pe cursul Râului Nucşoara este nervoasă şi plăcută privirii, iar amatorii se pot fotografia uşor cu ea datorită amenajării unui loc special pentru aparate cu „self-timer” (după cum spun explicaţiile de dedesubt).

Ne reluăm drumul şi la ora 11 suntem la Cabana Pietrele (1480 m), după o ultimă pantă mai abruptă pe care o urmează la un moment dat poteca, ce părăseşte drumul spre stânga. Banda albastră ne-a ghidat în permanenţă, aşa că, după un ultim indicator care se înalţă la bifurcaţia spre Cabana Genţiana, nu mai avem mult şi întâlnim primele anexe care preced Cabana Pietrele. Ajunşi la cabană, le întâlnim pe cele două fete pe buştenii de lângă intrare. Cu toţii am fi dorit o masă caldă, dar sala de mese e funcţională între 7 şi 11 sau între 14 şi 17 (parcă), deci am ratat-o la mustaţă; lucrurile s-au mai schimbat faţă de acum cinci ani, când abia la 11 se deschidea bucătăria… Ne aşezăm şi noi pe aceiaşi buşteni şi scoatem de prin traistă d-ale gurii, de preferinţă chestii perisabile sau conserve. Adriana şi Simona, care ne aşteaptă de ceva timp, pornesc în traseu şi în scurt timp le urmez şi eu (pe la 11:30); drumul scurt şi uşor de până acum a fost suficient să-mi demonstreze că sunt veriga slabă, aşa că nu vreau să afectez dinamica grupului.

Prima parte a traseului este Culmea Lolaia – cel mai scurt mod de a ajunge pe Vârful Retezat. Marcajul, bandă galbenă, este destul de bun şi am impresia că s-a mai lucrat ceva la el faţă de ultima mea vizită aici. Pornesc de lângă podul care trece peste apa Pârâului Stânişoara şi urc primele pante prin pădure, în serpentine, până când mă întâmpină primul loc unde poteca se transformă într-o adunătură de bolovani căzuţi unul peste altul – ei da, aşa mai zic şi eu, chiar sunt în Retezat! Curând pădurea se retrage şi lasă loc peticelor de pajişte alpină, jepilor încăpăţânaţi şi bolovănişului acoperit cu licheni gălbui, specific acestui masiv atât de frumos. Marcajul este întărit de momâi presărate peste tot, dar în mare se ţine linia culmii aşa că, dacă vizibilitatea nu-i extrem de redusă, parcurgerea Culmii Lolaia nu pune probleme de orientare. Altfel, se urcă susţinut dar fără impedimente şi, cu un pas constant, te încadrezi uşor în timpii de pe indicatoare, chiar şi cu un rucsac pregătit pentru trei zile – cel puţin până pe Vârful Lolaia (2270 m), unde ajung puţin înainte de orele 15. Deja se vede bine Vârful Retezat (când nu vine câte un nor care să-l îmbrace), iar în dreapta sa, la poale şi înconjurat de grohotiş, Tăul Ştevia.

Cobor repede în Şaua Lolaia (2215 m), cea care desparte cele două vârfuri, fac un scurt popas şi încep ultimul urcuş important al zilei. Prima parte, până la un mic platou, merge destul de repede, panta fiind aceeaşi ca şi până acum. Apoi însă, cam la jumătate de oră din şa, lucrurile devin mult mai abrupte, poteca mai friabilă, iar efortul sufocant. Nici nu-mi amintesc când m-am chinuit aşa pe o bucată de traseu – pur şi simplu îmi trag sufletul la fiecare cinci minute şi-mi vine să arunc rucsacul cât mai departe (deşi cortul îl cară, integral, Eugen). Ceea ce remarc în sens pozitiv este că mă ţin conştiincioasă de marcaj, poate şi pentru că din cauza norului în care am intrat nu mai văd punctul terminus. Data trecută ştiu că l-am ratat cu brio; cred că, fiind senin, am mers atunci pe principiul: uite vârful, şo pe el! Cu chiu cu vai, ajung la ora 16:40 pe Vârful Retezat şi mă bucur că voinicul din poveste l-a teşit la cei 2482 de metri ai săi, că dacă-l lăsa cum era înainte nu ştiu dacă făceam faţă.

Pe vârf ne strângem cu toţii şi punem de-o binemeritată masă, plus pozele care urmează ridicării norilor – mai ales că priveliştea peste Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele este fenomenală, încununată de Tăul Negru, Lacul Gemenele şi Tăul Ştirbului în care se reflectă versanţii abrupţi. Timpul însă ne cam presează şi, pe la 17:30, pornim în jos, spre Şaua Retezatului (2251 m), până unde facem cam jumătate de oră de coborâre accentuată şi de unde putem vedea Valea Stânişoara şi, în toată splendoarea sa, larga Valea Pietrele, în care sclipeşte întunecat Lacul Pietrele; marcajul este tot bandă galbenă, întrucât banda roşie e numai teoretică şi apare ceva mai târziu. Urmează o curbă de nivel care ba coboară, ba urcă şi ne poartă pe sub Custura Retezatului (pe faţa dinspre Căldarea Ştirbului), până în locul în care cele două marcaje se despart. Banda galbenă merge direct în Poarta Bucurei de unde coboară spre Lacul Bucura, în timp ce banda roşie face stânga drept în sus, urcă rapid (şi cam instabil) până pe Vârful Bucura (2433 m) şi abia apoi se dă la vale. Pe acest ultim vârf al zilei (după cum decidem de comun acord prin modificarea traseului iniţial – puţin prea optimist) ajungem în jur de orele 19 şi poposim jumătate de ceas, iar soarele începe deja să scapete spre asfinţit; mai avem suficientă lumină când începem să coborâm pe bandă roşie spre Vârful Bucura II (2372), dar vântul începe să înfigă ace în spinările noastre asudate. Ultimul vârf menţionat este ocolit de poteca marcată, însă momâia de pe el e un bun punct de reper pentru temerarii care se caţără pe peretele său abrupt dinspre Valea Pietrele.

Coborârea, la început accentuată, se domoleşte, iar în Curmătura Bucurei (2206 m) ajungem pe curbă de nivel, la 20:15. Aici întâlnim banda albastră care vine de la Cabana Pietrele pe vale şi coboară spre Lacul Bucura (2055 m), cel care ne-a captivat privirea de ceva timp, împreună cu imensa lui căldare glaciară (Lacul Ana, Lacul Lia), străjuită pe de-o parte de impunătorul Peleaga, pe de alta de colţosul Judele. Joasă şi lină, Şaua Plaiul Mic închide vizual bazinul, în timp ce pe negura depărtărilor se profilează lama calcaroasă a Oslei. Urmăm deci poteca spre dreapta şi, după jumătate de oră, ne aflăm pe malul lacului şi căutăm loc de cort astfel încât să stăm cât de cât împreună, dar să ne şi ferim de vânt în cazematele deja ridicate. După ce ridicăm „vilele”, eu mă bucur de apa curată, nu foarte rece, care izvorăşte din lac – şi e aşa de bine după o zi atât de plină să îţi poţi spăla braţele, faţa şi, mai ales, picioarele obosite! Urmează o masă caldă la primus şi somn cât încape – că doar e loc…

Dimineaţa încercăm să ne trezim devreme, dar până la ora 9 nu reuşim să ne urnim în traseu. Pentru că aseară tot am hotărât să coborâm la Bucura, să întrerupem deci parcurgerea crestei, astăzi nu avem de gând să o luăm de unde-am lăsat-o, ci să urcăm direct pe Vârful Peleaga pe cruce galbenă. Ce-i drept, aşa nu vom trece pe lângă Vârful Custura Bucurei şi Colţii Pelegii (bandă roşie), dar ne economiseşte ceva din timpul şi aşa scurt. După un urcuş ocolitor şi destul de lejer în prima parte, prin Căldarea Berbecilor, căpătăm o nouă perspectivă asupra Căldării Bucurei, iar din noua panoramă face acum parte şi Vârful Retezat, spre care urcă nesfârşita Coamă Lolaia. Frate, cât am mers de ieri… După ce traversăm spre dreapta zona mlăştinoasă formată de Pârâul Berbecilor, ultima bucată de drum îşi accentuează panta, dar lucrurile sunt mult mai decente datorită rucsacilor simţitor mai uşori. Şi astăzi Eugen a hotărât să care el cortul, ceea ce nu prea este corect, dar îmi dă motive să nu mai simt că mă sufoc. La 10:30 ajungem în adăpostul improvizat de pe Vârful Peleaga (2509 m) – punctul maxim al Retezatului; scoatem hărţile şi facem planuri, mâncăm o gustare şi, după jumătate de oră, pornim în jos spre Şaua Pelegii (2285 m).

Coborârea abruptă, grohotişul şi pământul friabil cer atenţie, acordată destul de greu din cauza peisajului care te fură: Tăul Ghimpelui (Peleaga) şi Tăul Peleguţa în dreapta, Valea Rea cu ale sale numeroase tăuri strălucitoare în stânga, limita fiind cumpăna formată din cele două vârfuri de peste 2500 de metri ale Retezatului – Peleaga şi Păpuşa. Şi aşa lăsăm banda roşie să continue spre Şaua Valea Rea, iar noi începem urcuşul pe aceeaşi cruce galbenă spre Vârful Păpuşa; scenariul este acelaşi ca şi mai devreme – bolovani enormi, pantă accentuată spre final – doar că ceva mai scurt. La ora 12, deci după un ceas de când am pornit de pe Peleaga, ne odihnim ciolanele pe Vârful Păpuşa (2508 m), în timp ce admirăm noile apariţii în peisaj: Vârful Mare, Tăul Adânc sub Vârful Ţapului, care-l desparte de Lacul Ţapului. Când ajungem, suntem singuri şi ne întindem lejer pe tot vârful, dar în curând apar două „hoarde cotropitoare” – de fapt, grupuri mari de liceeni care merg spre Şaua Plaiu Mic prin Vârful Custura. Chiar dacă este evident că învaţă la profil sportiv, mă bucur totuşi că au şi astfel de activităţi, împreună cu profesorii lor.

Cum planul iniţial de ieri includea trecerea pe la Tăurile din Valea Rea şi Lacul Galeşu, ne gândim să parcurgem acest traseu azi, ca circuit, mai ales că Adriana spune din start că ea rămâne să ne aştepte pe Păpuşa, deci putem lăsa acolo bagajul. Analizând însă cât mai avem de mers, tragem concluzia că mai fezabil ar fi să facem numai Porţile Închise, dus-întors, tot fără rucsacuri. Cât ne foim şi ne moşmondim, până studiem harta şi ne hotărâm ce şi cum, toate văile din jur se umplu subit de nori şi nu se mai vede absolut nimic, iar stropii de ploaie nu anunţă nimic bun. Aşa că anulăm totul şi pornim voiniceşte, cu toţii, pe traseul de bază – cruce galbenă spre Vârful Custura. Mai târziu vom constata că am avut noroc cu acei nori care ne pun pe fugă căci, dacă mai pierdeam cele două ore cu dus-întors prin Porţile Închise, la finalul zilei vom fi fost terminaţi, iar corturile le vom fi pus la lumina frontalei.

Semnalul de plecare îl dăm pe la 13:45 şi începem cu o coborâre scurtă şi abruptă până în Spintecătura Păpuşii (2315 m), trecem de Vârful Păpuşa Mică (2370 m), apoi panta e ceva mai lungă, dar nu prea abruptă, pe Custura Păpuşii până în Şaua Custurii (2205 m). O vreme ţinem aproximativa curbă de nivel până în Fereastra Custurii, de unde porneşte traseul spre fost Cabana Baleia. O bună bucată de timp avem sub noi, spre dreapta, valea larga, lungă şi verde pe care o formează Pârâul Pelega spre Gura Bucurei, în albia căreia se află şi Poiana Pelegii, cea plină de maşini, corturi şi grătare. În Fereastră vremea schimbătoare îşi manifestă din nou capriciile, iar stropii mari de ploaie ne testează rapiditatea în a pune pe noi hainele impermeabile. Când suntem gata şi începem din nou să urcăm, cerul se înseninează, parcă în bătaie de joc. La ora 15:30, după o pantă molcomă şi înierbată care se termină cu o claie de bolovani, ne aflăm pe Vârful Custura (2457 m).

Tot aici ajunge şi o bandă roşie destul de ştearsă care urcă de la Şaua Plaiu Mic peste Păpuşa Custurii, iar dincolo de acestea se zăreşte Retezatul Calcaros – Piule, Albele, Piatra Iorgovanului, Borăscu. Facem o pauză mai consistentă, de masă, în timp ce ne bucurăm de soarele cald. Traseul pe care vom merge în continuare se prefigurează deja în faţa noastră, schimbând direcţia printr-o cotire spre stânga, dar păstrând evidenta linie a crestei. La ora 16 ne punem din nou în mişcare, conştienţi de faptul că mai avem mult de mers, chiar dacă diferenţele de nivel au scăzut. Coborâm pe muchia ce trece pe deasupra frumoaselor Lacuri ale Custurii până în Şaua Măriii (2295 m), apoi curba de nivel ne poartă pe sub Vârful Valea Măriii (2365 m, pe unele hărţi Vârful Morii), iar poteca devine asemănătoare celor din Făgăraş: pământ primitor tivit cu iarbă, care traversează pajiştile alpine îndrăgite de oi. De acum nu mai urcăm niciun vârf din creasta care pierde altitudine, ci mergem pe la baza lor; trecem astfel de Vârful Ciumfu Mare (2335 m) şi Vârful Ciumfu Mic (2257 m) ce încadrează Tăurile Ciumfului, Vârful Gruniu (2294 m) cu a sa impresionată Lespede a Gruniului, Vârful Gruniu Mic (2289 m), Şaua Lazărului (2215 m) şi Vârful Lazărului (2282 m), de unde poteca se transformă din nou, amintindu-ne că suntem încă în Retezat: blocuri mari de piatră, uneori instabile, licheni şi jepi. De fapt, pierdem cu totul cărarea, că marcaj oricum n-am mai întâlnit demult; o momâie ne sugerează că aceasta s-a reîncadrat pe linia crestei, dar cum noi dorim să coborâm pe Culmea Văcăria nu urcăm pe Vârful Văcarea (2284 m), ultimul bastion bolovănos, ci îi traversăm coasta pe dedesubt.

Când linia crestei îşi schimbă din nou direcţia şi coteşte stânga spre Vârful Pilugu Mare, hotărâm că e cazul să ne dăm jos, pentru a căuta loc de cort. Ceva mai devreme am văzut o herghelie de cai care păştea pe Văcăria şi ne-am gândit încă de pe-atunci că în zonă s-ar putea campa, chiar dacă nu avem sursă de apă. Caii sunt tot acolo, deşi un reper destul de mişcător, aşa că decidem să o luăm înspre ei – care pe unde poate peste blocurile mari de piatră. Deşi ultima parte a traseului n-a mai fost atât de solicitantă, iar bagajele au devenit tot mai uşoare, la sfârşitul unei zile lungi şi obositoare coborârea pe aceşti bolovani duri, uneori mişcători, este un adevărat chin pentru tălpi şi genunchi. Cum-necum, ajungem pe la ora 19:30 într-o zonă cât de cât plată a Culmii Văcăria, înconjurată de jepi înalţi, unde am putea pune corturile. Ceva rezerve de apă mai avem, aşa că singurul impediment este vântul puternic, dar până la urmă găsim loc între jnepenii protectori.

Până se strânge toată lumea, eu merg să admir şi să fotografiez caii, care pasc destul de impasibil în apropiere. Deşi nu-s potcovite, frumoasele animale par obişnuite cu prezenţa omului şi nu se retrag decât dacă mă apropii prea mult – asta dacă nu-i nevoie să mă retrag eu la apariţia ameninţătoare a armăsarului care-şi apără ceata. Mă îndoiesc că-s cai sălbatici; mai degrabă stăpânii lor îi lasă liberi vara, cât nu au nevoie de ei la muncile câmpului, să pască iarba grasă şi sănătoasă a Retezatului. După ce montăm corturile şi le prindem de jepi, luăm o cină frugală şi ne băgăm la somn adânc, întrerupt numai de ploaia care se stârneşte ca din senin, după ce amurgul a fost încununat de o lună strălucitoare.

De dimineaţă ne urnim cu greu, dar ştim că şi azi avem de mers – destul de mult, chiar dacă în coborâre, distanţă la care se adaugă posibila orbecăială (nu mai avem marcaj) şi cursa pentru a prinde trenul. Ridicăm ancora pe la 9 şi dibuim poteca pastorală care coboară culmea. Reîntâlnim caii ceva mai jos, îmbrăcaţi ireal într-o ceaţă care când coboară, când se ridică. Acolo unde coama se lasă brusc în jos, noi facem stânga spre un stâlp de lemn folosit de ciobani, iar când ajungem la pădure regăsim poteca ce coteşte spre dreapta. În curând ajungem la o zonă destul de mare defrişată, iar în mijlocul ei dăm de drumul forestier pe care-l vom urma, pe lângă Vârful Păroasa (1437 m), până la capăt – în Câmpu lui Neag (cca. 800 m). Şi lung e, nene, acest drum forestier, parcă nu se mai termină, mai ales după ce panta nu mai e abruptă ca la început, ci devine lină, prelungindu-ne astfel agonia. Să fie cam ceasurile 11:45 când ajungem la şoseaua principală care traversează Câmpu lui Neag, tocmai la timp să bem o bere sau să mâncăm o îngheţată.

La scurt timp după miezul zilei ne preia microbuzul care face legătura între Cheile Buţii şi Lupeni, iar în Lupeni sărim în microbuzul de Petroşani. Coborâm chiar la gară, trecem pasarela şi cumpărăm biletele pentru întoarcere (cu schimbare în Craiova, căci trenul direct nu mai există), apoi ne înfigem însetaţi la mica terasă a unei crâşme umbrite. Ştiţi ce bine merge Timişoreana neagră cu vechea îngheţată Polar? Nici n-aveţi idee. La timpul cuvenit ne suim în trenul regio de Craiova, care străbate o bună parte din Eterna Terra Nova – că tot ne-am molipsit de la Eugen. Pe drum, constat că oltenii au un ciudat simţ al umorului: la baie pute crunt, încuietoarea nu merge, dar pe colac sunt petale de trandafiri. Ca să treacă mai repede cele patru ceasuri, jucăm ghicirea personajului şi mimă, până când trebuie să coborâm în gara mare din Craiova. Aici avem de aşteptat o oră (cu întârzierile aferente ale inter-regioului 73 de Timişoara), timp în care ne aprovizionăm cu bere şi mâncare pentru alte multe ceasuri de drum. Tot mima ne alungă plictiseala până la Bucureşti, unde ajungem – surpriză – fără mare întârziere. Eu, personal, abia îmi mai târăsc picioarele spre metrou, dar sunt extrem de fericită: setea mea de Retezat a fost, în sfârşit, ostoită. În plus, echipa a fost una de zile mari şi mi-ar plăcea să ne reîntâlnim curând pe cărări de munte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Retezat

  1. Pingback: Însemnare estivală din Retezat | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s