Steve Vai, Cvartet Hypnotique & Publika (Arenele Romane, Bucureşti)

Faptul că l-am mai văzut de două ori pe Steve Vai nu reprezintă un motiv să nu merg marţi seara la Arenele Romane pentru un al treilea concert; dimpotrivă, mostrele de profesionalism şi virtuozitate primite dăţile trecute garantează pentru un eveniment la fel de reuşit, chiar dacă în aer liber de data aceasta. Sub numele de EcoFest, organizatorii încearcă să promoveze ecologia şi sănătatea ca stil de viaţă, iar cea mai bună promovare de ce nu s-ar concretiza printr-un artist vegetarian? Până să înceapă trupele de deschidere, constat că nu prea am ce le reproşa – scaunele aşezate în faţă sunt în ton cu marea de instrumente de pe scenă, bere e destulă (chiar dacă 7 lei un pahar, aşa cum ne-am obişnuit, destul de diluat), mâncare se găseşte, accesul se face uşor, iar lucrurile par să se mişte confirm programului; doar domnişoara care prezintă nu prea se-ncadrează în peisaj, căci vorba lungă-i sărăcia omului, mai ales când lumea aşteaptă un concert rock.

Publika este o trupă de pop-rock animată de mult entuziasm şi bunăvoinţă din plin, păcat însă că lipsesc şi talentul, şi inspiraţia… Mi-e greu să pun totul pe seama emoţiilor, mai ales că la capitolul „discutăm cu publicul” solistul Ionuţ Ruscior nu stă rău; muzica însă nu-mi spune nimic şi nici cei din jurul meu nu sunt, în cea mai mare parte, mişcaţi de strădaniile bucureştenilor. Singura pată de culoare o reprezintă, spre finalul recitalului, prezenţa lui Nicolae Voiculeţ la nai – probabil unicul notabil moment de până acum.

Când aud despre Cvartet Hypnotique că este format din două vioare, o violă şi o clapă, mă gândesc că, în sfârşit, voi auzi ceva care să aibă cât de cât treabă cu capul de afiş – o trupă de deschidere pe bune. Aş putea trece chiar şi peste întârzierea care nu prea se potriveşte în astfel de clipe dar, îmi spun, trebuie că merită. Da’ de unde?! Unii oameni cred că e suficient să strângi patru gagici (arătoase, de altfel), să le îmbraci în haine sexy-sobre, să le pui în mână echivalentele electrice şi moderne ale unor instrumente clasice şi să le dai un nume franţuzit (doar e chic, n’est-ce pas?) pentru a le transforma într-o mare trupă care poate interpreta orice stil muzical – singura din lume de felul acesta, dacă e s-o credem pe prezentatoare. Numai că cele trei rânduri de coarde nu fac altceva decât partea ritmică a Kashmir sau The Show Must Go On, în timp ce clapa porneşte sample-urile şi cântă melodia, chiar dacă în manieră clasică. Nu-mi dau seama cât se petrece pe scenă şi cât pe bandă, dar impresia de playback este puternică şi, sincer, jignitoare. Chiar dacă am mai fost şi în alte ocazii de părere că nu era nevoie de un „opening act”, cred că niciodată n-am avut o senzaţie atât de acută că cele două formaţii mai bine lipseau.

Membrii ansamblului care-l însoţeşte pe Steve Vai în turneu, Evolution Tempo Orchestra, apar unul câte unul pe scenă şi îmi dau seama în curând că este o adevărată armată clasică: viori, viole, violoncele, percuţii variate, suflători (alămuri şi lemne), harpă, pian. În frunte se află dirijorul George Natsis, sub bagheta căruia Frangelica dă tonul concertului. Racing the World îi aduce în prim plan pe mult aşteptatul artist american şi pe prima dintre vestitele sale chitare. Steve Vai nu este singur în demersul său rock, întrucât orchestrei simfonice i se adaugă instrumentele unei formaţii moderne – chitara ritmică, basul, bateria şi clapele. Culturile clasice şi pop se îmbină perfect într-un astfel de demers, regizat cu măiestrie de Vai şi Natsis – exuberanţă şi stil pe aceeaşi scenă.

S-au scris multe despre tehnica lui Steve Vai, considerat unul dintre cei mai buni chitarişti contemporani; nu-i greu de văzut că, dacă uneori piese precum The Murder sau Velorum pot părea destul de criptice pe disc, în concert debordează de pasiune. În plus, felul de-a fi al lui Vai – glamour şi bombastic – asigură că un spectacol vizual îl dublează pe cel muzical. Piesele se succed cu ruperi de ritm şi de trăire şi fiecare chitară din recuzită pare croită pentru câte un solo: Gentle Ways, Answers, Whispering a Prayer, The Attitude Song, I’m Becoming sau Salamanders in the Sun. Dinamica şi virtuozitatea sunt cele care dictează pe scenă, în timp ce rock-ul îmbrăcat în mantie clasică nu-şi pierde nimic din partea sa hard – la fel cum nici orchestra nu devine mai puţin elitistă când arcuşurile şi riff-urile ameţitoare vibrează în acelaşi aer.

Ceea ce nu era probabil la începutul concertului, când Arenele erau acoperite de un cer senin, se petrece cu repeziciune: o ploaie torenţială, de vară, se descătuşează deasupra publicului. Mă bucur însă că cei mai mulţi nu părăsesc incinta (iar despre cei care pleacă, exceptându-i pe părinţii cu copii, pot spune că mai bine lipsă), ci rămân pentru The Crying Machine, Lotus Feet, Bangkok şi cele patru părţi superbe din Fire Garden Suite (Bull Whip, Pusa Road, Angel Food şi Taurus Bulba) – toate însoţite de o perdea de apă şi de nişte fulgere fascinante, care sporesc dramatismul acestei muzici oricum fantastice. Şi dacă unii spectatori se retrag la protecţia prelatelor sau a etajului de sus al Arenelor, mulţi stau în faţa scenei, în ploaie – ce poate fi mai rock?!

Bisul este format din Liberty şi nelipsita For the Love of God, cea care convinge de la primele acorduri că nu este întotdeauna nevoie de cuvinte pentru vorbi – muzica instrumentală are propria sa limbă, de multe ori mai pe înţelesul oamenilor. Cu acest apogeu, seara ar trebui să se încheie, dar entuziasmul publicului, electrizat şi electrizant, îi convinge pe artişti să revină pe scenă cu Kill the Guy with the Ball, ca o mulţumire pentru un excelent concert de final de turneu. Început la Moscova şi terminat la Bucureşti, Steve Vai & The Evolution Orchestra Europe Tour tocmai a luat sfârşit, iar ultimul act a fost într-adevăr remarcabil.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Steve Vai, Cvartet Hypnotique & Publika (Arenele Romane, Bucureşti)

  1. Chitara electrica a lui Vai, pe fundalul tunetelor si fulgerelor iscate din senin, a reprezentat un adevarat deliciu 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s