Veliko Târnovo şi împrejurimi

La berea de joi, parcă Babau a afirmat că se merge la Veliko Târnovo de vreo cinci ori pe an – nu ştiu dacă-i adevărat, dar eu n-am ajuns niciodată în vestitul oraş bulgar, deşi am auzit numai lucruri frumoase despre el. Chiar dacă, din păcate, Paul tocmai sâmbăta asta lucrează şi nu poate veni, eu nu vreau să ratez ocazia. Astfel se face că plec din Bucureşti în maşina lui Vali, alături de Maria şi Norica, iar la Giurgiu oprim să facem nişte cumpărături şi să-i aşteptăm pe ceilalţi – adică Babau şi Anda pe mobră, precum şi Gonzo, Ancuţa, Vladimir şi Pre2 cu încă o maşină. Ne întâlnim cu toţii la o casă de schimb valutar pentru a cumpăra leva, luăm benzină, pornim staţiile de emisie-recepţie (cine n-are nume de cod, îşi alege acum) şi ne îndreptăm către podul peste Dunăre. Plătim taxa de 26 de lei, facem slalom printre gropile româneşti şi oprim chiar înainte de bariera de la graniţă să strângem buletinele. Tocmai o bodogănim pe Maria că şi-a lăsat portofelul în rucsacul din portbagaj şi trebuie să umblăm iar acolo, când din maşina lui Gonzo vine o veste nu tocmai bună: Ancuţa a lăsat buletinul la Bucureşti. Nu prea avem multe variante, aşa că o alegem pe cea care ni se pare mai eficientă, chiar dacă asta înseamnă să ne despărţim. Noi şi motocicleta continuăm spre Veliko, ei mai fac o dată drumul până la Bucureşti şi-napoi; schimbăm puţin planurile, dar urmează să ne ţinem cât de cât de itinerariu – doar orele vor avea puţin de suferit, însă nu grav. La frontieră, vameşul ne cere destinaţia şi apoi ne întreabă, cu un zâmbet ironic, dacă avem curaj; nu prea înţelegem ce vrea să spună, dar mai târziu ne dăm seama că Vali e singur cu trei gagici. Tot nu ne edificăm încă dacă vameşul s-a referit la noi dacă nu ne e teamă sau la el… Vali ne spune că spera să-l susţină Pre2, dar uite că nu s-a nimerit.

Mergem deci întins pe E85: Ruse, Biala, Polsko Kosovo, Polkraişte, Samovodene, până la Veliko Târnovo, prin parfumurile de ţelină, pătrunjel şi morcov pe care le emană întinsele plantaţii bulgăreşti. Deşi iniţial ne gândeam să ne aşteptăm prietenii la Triavna (prima oprire din planul făcut de Vladimir), Babau constată că abia îşi mai ţine ochii deschişi şi propune să facem acest lucru în Veliko, în timp ce el încearcă să doarmă un ceas. Aşa că ne cazăm la primitorul hostel Paşov din oraşul vechi şi ne reculegem o vreme. Din prima aventură – parcatul vehiculelor – ieşim învingători, întrucât găsim loc (temporar, ce-i drept) chiar în faţa porţii; mă întreb însă cum s-or înţelege oamenii când apare câte-o maşină din fiecare sens pe străduţa (10 Februarie) îngustă de abia mai trece un pieton pe lângă un autoturism – şi nu, nu are sens unic sau alte mofturi din astea. Cred că şi natura destul de relaxată a locuitorilor bătrânei cetăţi are ceva de-a face cu lipsa certurilor într-un astfel de trafic… Profit de clipele de răgaz să admir fermecătorul hostel – da, îmi place, îmi place la nebunie: e mic, intim, personal, curat şi proaspăt; se vede că a fost o locuinţă transformată în casă de oaspeţi, iar modul în care a fost construită în secolul al XIX-lea în coasta abruptă şi terasată a oraşului îţi dă senzaţia că te întorci în vremurile când aparţinea poate unui meşteşugar sau mic negustor. La etaj, unde stăm noi cu 16 leva pe noapte, sunt două camere cu trei paturi şi una cu patru, o bucătărie în mijloc şi o baie comună; la parter, din terasa umbrită şi înconjurată de iederă şi leandru înflorit se intră în cele două dormitoare mai „selecte”, adică de două persoane şi cu baie proprie. Gazda, un domn în vârstă, jovial, vorbitor de engleză şi tare de treabă, are o altă intrare pentru folosinţa personală. Repet – îmi place enorm.

Între timp, Gonzo cu ai săi recuperează distanţa şi ne înţelegem să ne regăsim în Triavna, ca să nu mai piardă şi ei vremea prin Veliko. Strângem şi noi rândurile şi-i dăm bice tot pe E85 până în Drianovo, unde facem stânga pe DN609, prin Ţareva Livada şi Todoreţite. Drumurile care străbat Stara Palnina până în Triavna sunt şerpuite şi pitoreşti, iar asfaltul bun; singurul inconvenient sunt echipajele de poliţie pe care le întâlneşti în cotloane uitate de lume, unde te-ai aştepta mai puţin. În centrul oraşului găsim parcarea unde se află deja maşina celorlalţi, aşa că-i interpelăm prin staţie şi le aflăm poziţia.

Micul oraş îşi are rădăcinile în aşezămintele tracice de pe Râul Triavna; prima atestare documentară provine din secolul al XII-lea, dar ceea ce-l face cu adevărat deosebit este nu vechimea, ci arhitectura caselor din perioada Renaşterii Naţionale bulgare, arhitectură care s-a păstrat nealterată până astăzi. Centrul bătrânului târg este, într-adevăr, o bijuterie arhitectonică şi etnografică – autentică, elegantă, curată şi extrem de primitoare. Într-un loc în care istoria a fost scrisă de invadatorii otomani şi de munţii care au oferit protecţie populaţiei bulgare, identitatea naţională s-a manifestat prin clădiri, meşteşuguri (ţesut, pielărie şi cioplit în lemn), agricultură (creşterea trandafirilor, a inului şi cânepei), artă iconografică, cultură laică şi religioasă. Este o adevărată plăcere să înconjori cu privirea Piaţa Diado Nikola, străjuită de Turnul cu Ceas, de Slavejkov (una dintre primele şcoli seculare din Bulgaria), de Biserica Sfântul Arhanghel Mihail, de Casa Raikov (în care s-a născut chimistul Pencio Nikolov Raikov) şi de Casa Kalincevata. Din spatele turnului porneşte un pod trainic de piatră peste Râul Drianovska, Ghivghiren Most („Podul Cocoşat”) – legătura cu cea mai frumoasă străduţă a oraşului, Petko Raciov Slaveiakov. Aici, de-o parte şi de alta se înalţă clădiri „garnisite” cu pisici, cu maxim trei niveluri dintre care cel mai de jos este adesea un atelier sau o dugheană, aşa cum probabil era rânduiala şi în cetatea medievală; caturile de sus, unde cândva locuiau meşteşugarii şi târgoveţii, au fost transformate în mare parte hosteluri şi pensiuni, păstrându-li-se însă farmecul.

Hanul – în zilele noastre o terasă umbrită – nu poate lipsi, dar nu ajung la masă decât după ce intru în cel mai important muzeu al oraşului, Casa Daskalov. Construit la începutul secolului al XIX-lea, conacul boieresc este el însuşi o operă de artă, pe lângă icoanele şi sculpturile adăpostite. Dacă parterul este dedicat expoziţiilor, etajul superior reprezintă un scurt periplu prin ceea ce însemna o mică gospodărie boierească: bucătăria, dormitorul, camera copiilor, camera destinată şezătorilor, camera de oaspeţi – toate aranjate într-un semicerc cu punct central balconul larg şi acoperit cu ţiglă din piatră, din care se poate admira grădina umbroasă. În afară de unelte şi obiecte casnice, mobilă şi ţesături – care dau toate o notă autentică şi naturală, ceea ce atrage privirea este plafonul a două dintre încăperi: Soarele de Mai şi Soarele de Iunie – două roze meşteşugit sculptate în lemnul tavanului. După acest scurt periplu în altă lume, revin în prezent la masa la care lumea deja a comandat. Ştiu de la început că vreau ca prim fel tarator (acea supă rece, cu iaurt, castraveţi şi verdeţuri proaspete care m-a cucerit anul trecut), iar pentru ceva mai consistent aleg sărmăluţe în foi de viţă şi mă aştept din start să fie complet altfel decât cele româneşti. Într-adevăr, cele patru sărmăluţe bine încotoşmănate în bolul de lut sunt acoperite cu un strat gros de brânză; frunzele sunt de viţă de vie, iar înăuntru frige carnea, dar aceasta este de miel şi amestecul e făcut cu ciuperci, nu orez. E drept că bucătăria balcanică (extinzând, din Turcia până-n Polonia) are o bază comună şi denumiri asemănătoare, dar fiecare ţară şi-a imprimat personalitatea culinară – aşa cum sarmalele poloneze sunt cât jumătate de varză sau smântâna grecească de capră e groasă ca untul. Ştiu deja că la bulgari se mănâncă mult, bine şi ieftin, aşa că nu mă mir că fiecare dintre mesele pe care le voi lua nu vor depăşi 8 leva (sub 20 de lei) cu tot cu bacşiş.

Încerc să-mi termin porţia repede, pentru a mai hălădui puţin prin orăşel. Alături de Pre2 explorez strada şi dincolo de restaurant, până la ultima casă-monument; cu totul sunt vreo sută patruzeci de astfel de clădiri, aşa că e greu să le descopăr pe toate, dar vreau neapărat să intru în Biserica Sfântul Arhanghel Mihail – ctitorită în secolul al XII-lea, distrusă în repetate rânduri şi reconstruită la începutul secolului al XIX-lea. Frumuseţea bisericii constă mai ales în aspectul exterior, destul de atipic – joasă, plată şi lată, cu un pridvor umbrit, lung cât tot zidul; odată ajunsă înăuntru, îmi dau seama că de fapt clădirea nu-i chiar atât de joasă, întrucât o bună parte a spaţiului se află sub nivelul solului. Interiorul este întunecos şi solemn, dar nu găsesc elemente deosebite în pictura actuală; în schimb, micul muzeu de sub clopotniţă adăposteşte adevăratele bijuterii iconografice, toate extrem de vechi şi adăpostite sub globuri de sticlă care le protejează. Staţia vibrează nervoasă, aşa că mă grăbesc la maşină, sub iminenţa furtunii încă zăgăzuită de norii negri de deasupra.

Traseul continuă pe DN552 până în Gabrovo, unde revenim în E85 în timp ce ploaia cade în rafale; maşina cealaltă deschide trapa să vadă ce simt cei doi de pe motocicletă – noi nu putem face acelaşi lucru, pentru că trapa Matizului e bine prinsă cu silicon şi, într-adevăr, apa nu pătrunde. Drumul şerpuit o ia spre sud, urcă în Pasul Şipka (1150 m) care acum este complet îmbrăcat în ceaţă şi decidem să vizităm Mausoleul Şipka la întoarcere, când sperăm să se mai limpezească atmosfera. Mergem deci mai departe, cu o singură schimbare: Babau lasă motoreta cu rezervorul cam gol în parcarea de la baza treptelor ce duc la monument, el trece în Mitsubishi, Anda în Matiz şi iată cum Vali are acum pe cap patru fete! În formulă compactată, îi dăm bice prin pădurea de foioase pe DN5005, apoi ieşim în spaţiu deschis pentru a vedea punctul terminus: sala de conferinţe de la Buzludja (1441 m), un colos comunist de forma unui OZN aterizat pe vârful unde Hagi Dimităr şi Ştefan Caragea au învins trupele otomane în 1868. Ce anume au dorit să facă mai marii partidului comunist aici, în mijlocul pustietăţii, e greu de spus, cert e că mastodontul sinistru a fost finalizat la începutul anilor ’80, dar apoi a fost dat uitării şi paraginii. Ne oprim în parcarea de la bază, acolo unde două făclii încearcă să ţină vie flacăra de tristă amintire, apoi urcăm cu maşinile până lângă clădirea cu porţile betonate. Dacă de la distanţă mi-am făcut deja o vagă părere, acum nu mai am niciun dubiu: oribilă zămislire. Ce-i drept, simţul estetic cel lezat nu mă împiedică să mă târăsc prin spărtura făcut de alţi temerari ai clădirilor abandonate şi să-i urmez pe ceilalţi la primul etaj, acolo unde a fost sala mare de conferinţe. Dau un tur de „orizont”, aş scuipa cu drag către secera şi ciocanul de pe tavan dar mi-e teamă că se dărâmă acoperişul şi aşa şubred, înconjor sala prin balconul de afară şi observ cele două metode de aşezare a mozaicului (peste culori şi peste contururi gravate), apoi cobor cu Anda şi Vladimir în beci, unde găsim calea de acces spre turnul înalt de lângă „farfurie”. N-avem decât o frontală (a lui Vladimir) şi aia cam fără baterii, aşa că nu ne încumetăm pe scara metalică. Ieşim deci, dar când aflăm prin staţie că Vali, Babau, Pre2 şi Gonzo sunt în vârf ne dăm seama subit că vrem şi noi. Anda rămâne la maşină, eu mai iau o frontală de la Ancuţa şi ne băgăm înapoi în subsol. Ce urmează sunt cele douăsprezece etaje care erau cândva însoţite de lift (noi trebuie să ne mulţumim cu şirul interminabil de trepte metalice), apoi încă câteva printre pereţi şi plastic transparent, pe care e pictată o enormă stea roşie. Ne întâlnim cu băieţii pe „drum”, facem un mic blocaj în trafic, apoi grăbim pasul spre… victoria finală, nu? Pe acoperiş nu zăbovim mult, doar cât să admirăm peisajul; ştim cât e de coborât şi nu s-ar spune că suntem foarte încântaţi. Ne grăbim în jos, apoi la maşini şi duşi suntem, cât mai e puţină lumină.

Mai oprim vreo cinci minute la aceleaşi făclii sinistre, apoi ne îndreptăm în trombă spre Pasul Şipka. Aici trebuie să lăsăm maşinile în parcare pentru că s-a tras bariera, dar măcar acum este senin şi uscat; Babau şi Anda renunţă la această vizită, pentru că e extrem de nasol să conduci noaptea un motor cu viziera specială pentru soare. Urcăm în grabă sutele de trepte (eu număr 885, iar Ancuţa şi Vladimir fiecare altfel) şi ajungem la Mausoleul Şipka, înălţat în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă (ca şi românii, bulgarii şi-au câştigat independenţa prin participarea la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878). Impunătorul trunchi de con are 31,5 metri, iar deasupra intrării tronează învingător leul, simbolul Bulgariei. Îmi pare rău că nu mai găsim deschis, pentru că simt o afinitate mai mare pentru acest monument decât pentru OZN; pe de altă parte, frumoasa construcţie din piatră şi tunurile care o păzesc se profilează acum pe un apus sângeriu, iar imaginea este plină de dramatism. De lângă crucea de pe stânca din apropiere, admirăm silueta impunătoare şi steagul bulgar sfâşiat de vânt, apoi coborâm pe întuneric nenumăratele trepte. De aici o ţinem lungă până în Veliko Târnovo, cu o foame în gât pe care abia dacă a ameţit-o plăcinta cu mere oferită de Vali.

Ajungem la hostel destul de târziu (după orele 22), aşa că până ne schimbăm şi ne moşmondim se apropie bine de miezul nopţii. La terasa Tempo, lăudată de toată lumea, nu se mai serveşte mâncare, dar chelneriţa ne recomandă un restaurant din apropiere, deschis non-stop. Ne instalăm la o masă şi, deşi meniul nu-i extrem de variat la acea oră, găsim cu toţii ce să comandăm; din nou, mâncarea e bună şi multă, iar berea rece un mod ideal de a încheia ziua. Reveniţi la hostel, mai rămân la o şuetă şi o ţuică cu Vladimir, Babau şi Pre2, până pe la 2 noaptea. Aşa aflu că au mai stat la aceeaşi gazdă (şi încă vreo două dimprejur) acum vreo şase ani, când s-au pus pe vorbe şi chitare de răsuna strada în miez de noapte; spectacolul s-a încheiat atunci cu girofarurile maşinii de poliţie şi fraza poliţistului, devenită celebră: „End of story!” Ce-i drept, deşi turismul înfloreşte în Veliko Târnovo, noaptea din prăpastia coastei este inundată de o tăcere adâncă, liniştitoare, întreruptă doar de mieunatul vreunei pisici insomniace. Nu mă mir deci că aerul proaspăt care intră prin fereastra deschisă spre râu mă cufundă într-un somn profund şi odihnitor, încât la 6:30 mă trezesc gata de plimbare. Când văd totuşi că nimeni altcineva nu mişcă, mă mai răsfăţ puţin până la 8, când sună alarma.

Răsărită pe dealurile împădurite şi stâncile care formează defileul Râului Iantra, la 208 metri deasupra nivelului mării, aşezarea din care se naşte mai târziu Veliko Târnovo datează, conform vestigiilor arheologice, din jurul anului 4000 î.e.n. Ulterior, populaţia tracă este asimilată Imperiului Roman, iar în secolul al XII-lea, după amestecul cu triburile slave stabilite la sud de Dunăre, cetatea devine capitala Regatului Bulgar, proaspăt ieşit din graniţele Imperiului Bizantin. Urmează două secole de înflorire continuă, când Veliko Târnovo îşi revendică locul fruntaş ca centru economic, politic, religios şi cultural – conform scrierilor vremii, „Ierusalim, Roma şi Constantinopol laolaltă”. Aflat însă într-o regiune greu încercată de istorie, înfloritorul oraş devine victima Imperiului Otoman, odată cu întreaga Bulgarie, iar cele două încercări de eliberare sunt sângeros suprimate de turci; cetatea este aproape în totalitate distrusă, nenumărate construcţii medievale, biserici şi mănăstiri sunt arse, iar elitele politice care nu sunt decimate se refugiază la nord de Dunăre. Mişcările revoluţionare de la jumătatea secolului al XIX-lea sunt alimentate de dorinţa renaşterii identităţii naţionale şi, deşi învinse, reprezintă un prolog al participării Bulgariei la Războiul Ruso-Turc – ca şi România – de partea Rusiei. În urma câştigării independenţei după aproape jumătate de mileniu de ocupaţie otomană, Principatul Bulgar îşi stabileşte la Veliko Târnovo capitala pentru scurt timp, înainte ca Parlamentul să se mute la Sofia. Cele două Războaie Mondiale şi Războiul Balcanic nu şi-au lăsat amprenta asupra aspectului oraşului, iar anii comunismului, deşi soldaţi cu nenumărate clădiri socialiste, nu au alterat centrul istoric, ci au creat noi arii industriale şi rezidenţiale pe dealurile din jur.

Astăzi, vechea cetate exploatează la maxim potenţialul istoric, cultural şi natural, astfel încât turismul a devenit o latură importantă a economiei locale. Şi, ca şi în alte părţi (litoral sau zonă montană), cum bulgarul ştie ce înseamnă un respectul pentru banii clientului, nu prea ai de ce te plânge. Centrul vechi este păstrat, în mare parte, într-o formă excelentă, casele agăţate parcă în coasta stâncoasă oferă o privelişte memorabilă, iar plimbatul pe străduţele pietruite şi lipsite de traficul infernal este extrem de plăcut; vânzătorii sunt amabili chiar şi când nu ştiu engleză, iar despre mâncare cred că am mai vorbit… Preţurile produselor şi serviciilor sunt în general mici, chiar şi din perspectivă românească, dar chiar şi atunci când plăteşti un pic mai mult pentru ceva nu simţi că ai fi tras pe sfoară.

Încerc să profit de răcoarea dimineţii într-o zi care se anunţă caniculară, aşa că după micul dejun pe terasă pornesc aiurea pe străduţe, cu câteva destinaţii clare, dar fără un traseu anume. Primul loc unde vreau să ajung este limba de pământ pe care o formează un meandru al Iantrei; Podul Stambolov este cel care face legătura între partea populată a oraşului şi Parcul Asenevţi, acolo unde se află Galeria de Artă Boris Denev (clădire din prima jumătate a secolului al XX-lea care aminteşte de un templu grecesc transpus în arhitectura solidă romanică) şi Monumentul Asăneştilor (principii Petru, Caloian şi Ioan Asan, în timpul cărora Bulgaria a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă). De pe terasa din jurul impunătoarelor statui din bronz se dezvăluie cea mai amplă privelişte asupra coastei împânzite de case vechi, trainice şi bine înrădăcinate în stâncă.

Revin în inima oraşului turistic şi îmi port paşii pe corso – străzile Nezavisimost şi Stefan Stambolov, încărcate de galerii comerciale şi magazine cu suveniruri, apoi pe ramificaţia îngustă, extrem de pitorească, Georgi Rakovski – un superb colţ în care se înghesuie terase, buticuri, anticariate, ateliere şi galerii de artă cu vânzare. De aici cobor în Opâlcenska, de unde se vede peste valea adânc săpată de Iantra întregul complex al vechii cetăţi, descris de două cârlige succesive ale râului: Trapeziţa (un vast complex de ruine monahale pe care, din păcate, nu am timp să-l vizitez) şi Ţareveţ (principalul sistem de fortificaţii care înconjura curtea domnească şi Patriarhia). Par atât de departe încât măresc pasul, însă în scurt timp îmi dau seama că la Veliko distanţa este înşelătoare; nici nu-mi dau seama când ajung la Mitropolia Naşterea Maicii Domnului, construită la jumătatea secolului al XIX-lea în stil neo-bizantin. Lăcaşul de cult este impunător şi se integrează frumos în peisajul oraşului vechi, dar interiorului decorat cu pictură contemporană îi lipseşte misterul şi contemplarea lăuntrică specifice bisericilor ortodoxe tradiţionale.

Ajung repede în Piaţa Ţarul Asan I, de unde cumpăr bilete (6 leva) pentru vizitarea cetăţii. Nelipsitul leu păzeşte cu străşnicie drumul spre Poarta Principală, cea care mă primeşte între zidurile construite pe stânca de deasupra apei – o dublă protecţie care a cedat otomanilor după un asediu intens. După ce trec şi de a doua poartă, spaţiul încărcat de istorie se deschide larg şi înalt la picioarele mele, dominat de Palatul Patriarhal şi Biserica Înălţării Domnului. Decid să înconjor prin stânga complexul şi ajung astfel la poarta de miazănoapte care păzea Castelul Ţareveţ; mai departe, în extremitatea nordică, se afla o mănăstire, iar dincolo de ea locul execuţiilor. Eu încep să urc printre ruinele castelului care încă delimitează fostele apartamente voievodale, iar la final ajung în vârful dealului, lângă biserica medievală. Aceasta a fost construită în secolul al XII-lea pe locul unui mai vechi lăcaş de cult bizantin; stilul este cel tradiţional romanic, căruia i se adaugă însă turnul-clopotniţă, o raritate în arhitectura ecleziastică balcanică. Din păcate, nu s-a păstrat nimic din frescele şi mozaicurile din interior, iar pictura murală de acum a fost realizată odată cu reconstrucţia din secolul XX. Aceasta este modernistă şi prezintă scene din istoria medievală a Bulgariei, motiv pentru care biserica n-a fost resfinţită şi nu şi-a reluat rolul iniţial, rămânând doar „piesă” de muzeu.

Rezist tentaţiei de a urca în clopotniţă şi mă îndrept către zidul sudic al cetăţii; la capătul acestuia, în turnul de apărare Balduinova Kula, întâlnesc, în sfârşit, restul grupului, din care lipsesc Maria (care a preferat să viziteze Galeriile de Artă) şi Babau (plecat la o demonstraţie de motociclete). Oamenii mai au ceva de văzut în complex, aşa că rămâne să ne regrupăm la ieşire. Eu nu mai petrec prea mult timp în cetate, cobor pe lângă Clopotul Kambanata, îmi iau la revedere de la leul-străjer şi revin în scuarul înconjurat de terase şi magazine cu suveniruri. Petrec ceva timp printre acestea, apoi, destul de năucită de soare, mă adăpostesc şi mă odihnesc la umbră; după cum le transmit celorlalţi prin staţie, „Egreta s-a retras în stuf, că şi-a cam ars penele”.

Când apare şi restul lumii, o luăm cu toţii spre centru; mai oprim la câte-o dugheană, dar destinaţia este sigură: mult lăudatul Tempo. Aici, când văd meniul, înţeleg de ce Babau şi Vladimir trag de ieri de grup să ajungem la Tempo; e greu să alegi, mai ales că e greu să dai gata şi un fel de mâncare, darămite două. Eu aleg un tarator răcoritor, apoi duc lupte grele cu cartofii îmbrăcaţi în brânză, smântână şi spanac, totul copt în vas de lut; garda moare, dar nu se predă, însă despre desert nici nu poate fi vorba. Acum mai mult ca oricând îl pomenesc pe Paul şi, cu gândul la el, fotografiez câteva dintre paginile meniului – cum ar zice Ţache, un teaser. Cu burţile pline ne îndreptăm pe diverse căi spre hostel, în timp ce unii, care au mai lăsat puţin loc, trec pe la tonetele cu vestita îngheţată de Veliko. Aşa cum a descoperit Maria ceva mai devreme, o cupă este suficientă. La hostel facem ordine, ducem şi ultimele bagaje şi plecăm, într-un târziu, la drum.

Ieşim din Veliko Târnovo pe E85 spre nord, dar în Samovodene facem stânga pe DN504 şi DN3031, spre Hotniţa; traversăm satul şi ajungem la Cascada Kaia Bunar, un loc superb, o oază de verdeaţă şi răcoare, furnicar de oameni în aşa zi călduroasă. Stăm puţin pe malul ochiului verde format de căderea nervoasă de apă, apoi urcăm pe treptele amenajate care ne trec prin nişte stânci deschise ca nişte ferestre deasupra heleşteului şi ajungem deasupra cascadei, acolo unde Râul Bohot sapă un canion îngust, sălbatic şi năpădit de vegetaţie. Deşi locul este extrem de frumos, nu ne îngăduim să zăbovim prea mult, din cauza orei târzii. Din acelaşi motiv, odată întorşi la parcare, Babau şi Anda decid să renunţe la restul de obiective şi să plece direct spre Bucureşti, pentru a nu-i mai prinde noaptea pe drum.

Noi, restul, continuăm pe drumeagul îngust, fără număr, care ne-a adus la cascadă şi după ce trecem printr-un tunel verde (excelentă rută de biciclete), ieşim în E772 pe lângă Momin Sbor şi ne îndreptăm către Balvan. Aici facem dreapta pe un alt drumeag pitoresc şi ajungem în Emen. Urmăm indicatoarele şi coborâm cu maşinile până într-o mică parcare, la intrarea în Canionul Emen. Le lăsăm lângă foişorul din lemn şi o luăm pe poteca denumită pe indicatoare „eco”; aceasta merge de-a lungul Râului Negovanka, cel care a săpat un defileu abrupt, lat de 50 de metri şi străjuit de-o parte şi de alta de stânci înalte de 80-90 de metri. Urmând cărarea, ajungem repede într-un loc unde ar trebui să intrăm în apă pentru a putea continua; încercăm pe malul celălalt, unde urmele continuă prin pădure, însă la un moment dat se pierd şi acestea. Resemnaţi, ne întoarcem la maşini şi hotărâm să vedem peştera de deasupra parcării – Peştera Emen. Începem explorarea înarmaţi cu frontale şi în scurt timp mă bucur că am batic pe cap, pentru ca locul colcăie de lilieci aflaţi în cea mai romantică perioadă a anului. Cel puţin prima parte a peşterii, unde tunelurile şi arcadele sunt largi, este extrem de antropizată: regăsim ziduri din cărămizi, pavaj din ciment, chiar şi urmele unui lift – Maria trage concluzia că acolo a fost un adăpost subteran în caz de atac nuclear; vom afla mai târziu că e vorba de ceva mult mai prozaic – cultura ciupercilor şi maturarea brânzei, chiar dacă sub o bază militară. După o vreme coridorul se îngustează şi devine mai scund, aşa că e nevoie de mersul piticului, în timp ce lilieci-kamikaze vin în viteză spre noi pentru a ne evita în ultimul moment. Sunt ferm convinsa că sunt săracii înnebuniţi de spaimă, însă ceea ce-i îngrozeşte definitiv sunt frecvenţele produse de aparatul de electroşocuri al lui Vali.

N-avem cum parcurge cei peste trei kilometri ai peşterii, aşa că, murdari şi împuţiţi mai ales pe tălpi (dar nu numai), ieşim la aer curat şi ne spălăm cât putem la izvorul din apropiere. Tocmai când credem că gata, am încheiat vizita, îl vedem pe Gonzo undeva departe, sus pe marginea canionului. Deşi mai întâi ne codim, o luăm după el şi ne dăm seama într-un final că adevărata potecă prin canion aceea este, şi nu pe jos. Aceasta însoţeşte malul stâng al râului şi, în timp ce o străbatem până începe să coboare vertiginos spre Lacul Negovanka, ne dăm seama că a fost cândva amenajată pentru o explorare amplă a cheilor: scări se întind în diagonala pereţilor abrupţi, iar podeţe de lemn leagă stâncile una de alta, inclusiv cele două maluri. La întoarcere, încerc să ajung la podul cel mare dintre pereţii canionului, pod care pare într-o formă bună. Până acolo însă am de-a face cu nişte scări nu chiar sigure şi, deşi de multe ori stânca e baza, mă răzgândesc când simt cum îmi pârâie un fuştei sub talpă. Las teribilismele pentru altă ocazie (ca şi dorinţa de a vedea Cascada Momin Skok) şi revin la cărarea bine bătută. Înainte de a coborî pe unde am urcat, observăm construcţia de deasupra peşterii şi faptul că poteca se ramifică şi spre pâlcul de pini din faţă. Îmi dau seama că pe-acolo se iese la şoseaua pe care am ajuns cu maşina mai devreme, când am ratat coborârea spre parcare, aşa că până la urmă coboară numai şoferii, iar pe noi ne vor recupera de pe drum.

Nu mai avem când să vizităm altceva, aşa că facem planul pentru drumul de întoarcere, adică varianta cea mai scurtă: E772 prin Balavan şi E85 de la Veliko Târnovo spre Ruse. Mai facem o singură oprire, la o benzinărie unde alimentăm şi aerisim puţin maşinile care put cumplit a liliac (şi nu din cel înflorit) – de ce oare? Aici bem o ultimă cafea împreună, mai stăm puţin de vorbă (Pre2 nu vorbeşte cu noi, e prea ocupat să-şi verifice like-urile pe Facebook) şi ne urăm un bun drum lung spre casă, după un weekend extraordinar petrecut împreună pe meleaguri bulgăreşti.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Veliko Târnovo şi împrejurimi

  1. Adina Iova says:

    Foarte fain RT-ul Diana. Ce sa mai zic de poze….superbe. Si tu arati foarte bine, nici nu mai stiu decat nu ne-am vazut. La cat mai multe iesiri si poate ne vedem la o bere de joi cand ma intorc in tara. Numai bine! Adina

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s