Megadeth & Trooper (Arenele Romane, Bucureşti)

Un concert Megadeth va intra mereu la categoria „trebuie”, chiar dacă n-a trecut nici măcar un an de la ultima întâlnire. Nu i-am văzut la OST, aşa cum au făcut-o cei mai mulţi prezenţi azi la Arenele Romane, ci într-o companie hiper-selectă la Hellfest – ceea ce a avut plusuri şi minusuri: o sonorizare şi o atmosferă zid versus eclipsarea de către Kink Diamond, care a devenit, pentru mine, prestaţia serii. Motive sunt deci să mă bucur de anunţul cu surle şi tobe: Megadeth la Bucureşti, într-un concert de sine stătător, unde mai pui că primul din Super Collider World Tour – turneul de promovare al viitorului album Super Collider (data lansării: 4 iunie). Iar acest ultim aspect va avea avantajele sale, după cum veţi vedea. Lume multă la Arene, depăşindu-mi cu mult aşteptările; Megadeth în faţa unui spaţiu gol ar fi dezolant, dar fanii trupei şi ai metal-ului în general nu mă dezamăgesc de data aceasta. Tricourile arată de multe ori vârsta la care posesorul s-a întâlnit cu admiraţia pentru americani, aşa că din marea de negru poţi întocmi nu numai o discografie Megadeth, ci şi o întreagă istorie.

În timp ce şuvoaie de rockeri încă mai curg în amfiteatru, se formează cozile la jetoane sau bere sau lumea îşi caută prin mulţime cunoscuţii, pe scenă intră Trooper, o formaţie pe care mulţi s-au obişnuit s-o vadă în deschiderea unor trupe mari; atât de tare încât unele guri se plâng că mult prea des. Nu ştiu dacă să le dau dreptate sau nu, pentru că pe de-o parte le-am fost fan târgoviştenilor de pe vremea când se luptau cu problemele de sunet din Big Mamou, pe de altă parte trebuie să recunosc că în ultimii ani au prins, vorba comentatorilor de fotbal, deseori „echipa”. Oamenii sunt profesionişti pe scenă, legat de asta nu pot cârcoti nici cei mai înverşunaţi detractori, dar mă întreb dacă la Megadeth anume n-ar fi fost mai potriviţi alţii (şi un nume de trupă îmi vine imediat în minte). Dar problema aceasta nu şi-o pune decât o mică parte din public, restul preferă să-şi facă încălzirea cu Voodoo, Nu trebuie să vrei, Un singur drum, Solii turci (când se încinge şi o horă), Vlad Ţepeş, Tari ca munţii, Old School, Baby! şi Strigăt. Lista este scurtă şi cuprinzătoare, de la cel mai vechi la cel mai nou, aşa că cei cărora la place Trooper (şi nu-s chiar puţini în public) se pot declara mulţumiţi. Cum eu voi prefera oricând, în cazul Trooper, atmosfera intimă a unui club prestaţiei pe ditamai scena înaintea unui ditamai numele mondial, mă rezum la a spune că misiunea de trupă de deschidere a fost îndeplinită cu succes, în ciuda boxelor din dreapta care pârâie de zici că acum se prăbuşesc.

Aşteptarea e lungă, mult mai lungă decât cea din programul anunţat (vreo trei sferturi de oră în plus), iar vocile din public întâmpină cu urale fiecare sfârşit de piesă din intermezzo-ul muzical. Când însă ecranele din spate prin viaţă, iar atmosfera se umple cu tema sonoră de la Prince of Darkness, folosită pe post de intro, aclamaţiile se transformă în vacarm entuziast care se va păstra până la final şi care nu va fi trecut cu vederea de Megadave – ceva mai târziu va observa că aripa stângă a publicului strigă mai tare, suficient să provoace mândria aripei drepte. Până atunci însă, suntem loviţi în forţă prin Trust şi Hangar 18, Public Enemy No. 1 şi She-Wolf, iar Megadeth demonstrează încă o dată de ce îşi merită fanaticii admiratori. O trupă cât un om sau un om cât o trupă – ar spune mulţi referitor la Dave Mustaine, şi cel puţin până la un punct nu greşesc. Omul este demenţial şi, deşi anii au trecut peste el, nu ş-a pierdut nici din naturaleţea brutală, nici din furia autentică. Şi, pe cât de capricios se zvoneşte că ar fi în relaţiile cu publicul (a se citi „presa”), pe atât de apropiat este de spectatori, iar în seara aceasta e şi nebănuit de vorbăreţ. Iar legat de prestaţia artistică, trebuie să mă adresez celor care se plâng că nu aud vocea şi o pun pe seama sonorizării: Mustaine n-a avut niciodată o voce „mare” (ca ambitus cel puţin), aşa că nu văd de ce lucrurile s-ar schimba la bătrâneţe; nu e vreun Dio, nici măcar vreun Hetfield, iar mixajul din studio face minuni în echilibrarea volumelor – dar omul a ştiut mereu ce să facă cu acea voce. Aşa că, din punctul meu de vedere, în afară de Whose Life (Is It Anyways?), când există într-adevăr nişte probleme tehnice, sunetul concertului este bun – a se vedea distincţia clară dintre cele două chitare.

Ca o compensaţie a faptului că România n-a fost inclusă în mini-turneul de comemorare a 20 de ani de la apariţia Countdown to Extintion, de pe respectivul album avem dedicată o porţie sănătoasă, iar vechii fani sunt în culmea extazului la Skin o’ My Teeth, Countdown to Extintion, Architecture of Agression, Sweating Bullets, Ashes in Your Mouth şi, mai târziu, Symphony of Destruction, acompaniată de un cor de peste trei mii de voci care scandează, în ritmul binecunoscutului riff, „Mega-deth, Mega-deth!”; un regal dedicat unuia dintre cele mai iubite albume ale trupei. Deşi aş fi preferat altceva de pe Youthanasia, n-are cum lipsi A tout le monde, pentru ca apoi să revenim la alt clasic – Rust in Peace, cu Dawn Patrol şi Poison Was the Cure, în timp ce proiecţiile de pe cele trei ecrane, axate pe război şi manipulare politică, întregesc mesajul muzical. Mai devreme am spus că, într-un fel, este corect să pui semnul egal între Dave Mustaine şi Megadeth, cel mai bun argument fiind că unul n-ar putea exista fără celălalt. Dar, altfel, Megadeth este o trupă în toată puterea cuvântului, lucru care se vede cu ochiul liber în concert. Chris Broderick este probabil cea mai bună pereche chitaristică pentru Mustaine, iar David Ellefson completează un trio de excepţie al coardelor şi al interacţiunii cu spectatorii. Îmi este imposibil să concep Megadeth fără Mustaine, dar nu-i uşor nici să-mi  închipui trupa fără Broderick sau Ellefson, mai ales că această echipă e acum în plină formă. Planul scenic secund, dar nu şi muzical, îl cuprinde pe Shawn Drover, un excelent tobar – riguros şi expresiv – alături de care vin uneori colegii în iureşul pieselor. Fără doar şi poate, Megadeth este o forţă heavy/thrash propulsată de liderul incontestabil în cămaşă albă şi susţinută de nişte muzicieni implicaţi.

Cu versurile lipite lângă stativul microfonului, Mustaine anunţă, oficial, că turneul pentru Super Collider începe aici şi acum, iar piesa-titlu va fi imediat ascultată, pentru prima dată, la Bucureşti – acest oraş unde plimbarea lui Megadave prin centru a şi ajuns în fotografii pe internet, ocazie de a constata că „Facebook ne controlează viaţa”; dincolo de adevărul frazei, adevăr pe care prea puţini sunt dispuşi să-l admită referitor la reţelele sociale virtuale care azi tind să ia locul interacţiunii umane directe, recunoaştem încă ceva din copyright-ul artistului: lipsa de menajamente, afirmaţiile deranjante, onestitatea brutală. Şi vă mai întrebaţi de ce Mustaine se află, în aceeaşi timp, printre cele mai iubite şi printre cele mai detestate celebrităţi rock?

Peace Sells, între melodie şi recitare sacadată, îl aduce pe scenă pe Vic Rattlehead, uşor sinistra mascotă a trupei, care încearcă să ilustreze prin semne elocvente întrebarea retorică: but who’s buying? Pauză, linişte dinspre locul artiştilor, reflectoare stinse, aplauze înteţite, scandări, mâini în aer, public care nu cedează niciun metru. Aşa că Megadeth revine pentru un bis lung şi impresionant: Holy Wars… The Punnishment Due, după care deja celebra frază „You’ve been great, we’ve been Megadeth” şi outro-ul Silent Scorn pun capăt unui concert excelent. Între spectacolul din 2005 măcelărit de un sunet infect, prestaţia din cadrul Sonisphere uşor umbrită de cele mai dure două nume din Big 4 şi desfăşurarea de la Hellfest menţionată la început, acesta este cel mai bun concert Megadeth pe care-l văd: un sunet în mare bun şi un show complet, fără limita de timp impusă de un festival.

Aici s-ar încheia cronica mea, dacă n-aş simţi şi eu nevoia să-mi afirm dezamăgirea în ceea ce priveşte alegerea organizatorilor în materie de firmă de pază. Dacă legat de alte aspecte (oră de acces, tarabe cu băutură, merchandise, sunet) n-am ce reproşa, despre cei însărcinaţi cu ordinea şi, în special mai marele lor din pit, nici nu ştiu ce să spun. Probabil că este greu să înţelegeţi că la Trooper nu există restricţii în ceea ce priveşte fotografiatul, de asta ţineţi neapărat să-i scoateţi pe fotografi din pit după două piese şi este nevoie de intervenţia cuiva „de mai sus” pentru a lămuri situaţia. Probabil că şi mai greu este să număraţi până la uriaşul număr 2 (da, doi) şi din acest motiv abordaţi din nou aceeaşi tactică după prima piesă Megadeth. În schimb este extrem de uşor să adoptaţi un limbaj suburban cu alţii care, ca şi dumneavoastră şi cei pe care-i aveţi în subordine, îşi fac meseria; să fie ciuda că ei şi-o fac totuşi, la evenimentul de faţă, cu plăcere? Ne pare rău, azi nu e nicio reprezentaţie de manele sau de mânatul vitelor, să vă fie mai pe suflet, dar să ştiţi că nici măcar acolo nu sunt îmbrânciţi (foto)reporterii, cu atât mai puţin femei cu mâna în ghips. Nu percepeţi greşit folosirea prenumelui de persoana a doua plural; aşa cum spune Heinrich Böll, „politeţea este totuşi cea mai sigură formă de dispreţ”. Şi da, deşi nu-s implicaţi direct, organizatorii au partea lor de vină, pentru că, de câţi ani se fac concerte importante în Bucureşti, s-au filtrat destul de bine firmele de pază. Aviz pentru evenimentele viitoare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s