Munţii Gutâi

N-am prea avut spor anul acesta în a întocmi planuri pentru zilele aferente lui 1 Mai, nici înainte şi nici după. Până la urmă, după un schimb nesfârşit de e-mail-uri cu Lolek (sugestii, propuneri, încercări, scheme, schiţe…), am pus cap la cap o ieşire în Maramureş, unde ţinta principală era Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Cum până acolo şi-napoi trenul face câte douăsprezece ore – deci o zi întreagă pierdem pe drum, chit că mergem noaptea – distanţa justifică potrivirea cu cele trei zile dintre 1 mai şi sfârşitul de săptămână când trebuie să fiu înapoi în Bucureşti. Luăm deci bilete la cuşetă, facem bagaje pline de mâncare pentru trei zile şi haine conform prognozei nu prea prietenoase şi ne dăm întâlnire pe peronul Gării de Nord. În metrou însă primesc un apel alarmat de la Lolek care mă anunţă că-s mari şanse să piardă trenul, pentru că a ajuns târziu la metroul care staţionează; tot ce pot face este să merg la conductor şi să-l rog să întârzie plecarea cu cinci minute, acea marjă minimă de care are nevoie Lolek să ajungă. Ştiu că prea mulţi sorţi de izbândă n-am, dar nici nimic de pierdut pentru că, dacă ea nu apare, nu plec singură cuc în Maramureş – şi aşa nu se simte niciuna din noi prea comod că suntem doar două fete în munţi necunoscuţi. Tipa care are în grijă vagonul în care avem noi cuşeta este foarte amabilă, dar ne spune că nimeni nu poate face nimic pentru a întârzia trenul într-o gară precum aceasta. Aşa că stau ca ultimul popândău şi o pândesc pe Lolek, care nu mai răspunde la telefon când încerc să-i zic să se suie în care vagon s-o nimeri şi să vină în al nostru la Ploieşti. Când tocmai se dă semnalul  şi trenul mai are două secunde până să se pună în mişcare, iată că reuşeşte şi Lolek să urce, agitată toată, dar entuziasmată că a ajuns pe muchie de bisturiu. După cum îmi va relata Paul mai târziu, ne-a cunoscut tot peronul.

Avem noroc de o cuşetă cu oameni de treabă şi bine crescuţi, aşa că până în Baia Mare dormim liniştite; avem o singură grijă: să coborâm unde trebuie, pentru că trenul merge chiar mai departe. Din gară mergem să mai cumpărăm câte ceva de mâncare, apoi bilete de autobuz spre Baia Sprie. În mod normal, ne-am fi îndreptat spre autogară, de unde să luăm cursa până în Cavnic. Am sunat acum o săptămână să întreb dacă circulă pe 1 mai şi mi s-a spus că ei nu ştiau încă ce program au şi să revin cu vreo două zile înainte. Ceea ce am şi făcut pentru a afla că, deşi ei sunt cei care asigură transportul interurban în judeţ, nu scot niciun autocar în acea zi liberă. Cum alte variante n-am găsit pe internet, m-am înarmat cu o pancartă pe care am scris „CAVNIC” plus sfaturi de autostop de la Pancu, de aplicat din intersecţia spre Cavnic din Baia Sprie. Aici însă nu opreşte nimeni, iar grupul celor care speră să ia o ocazie în aceeaşi direcţie cu noi se măreşte simţitor. Aşa că Lolek sugerează să ne mutăm cuibul ceva mai sus, pe parcursul rutei. Ne poziţionăm într-o curbă, la umbră, şi nu durează mult până când opreşte un domn amabil şi vorbăreţ. Ne spune că el nu ajunge în Cavnic, dar de unde opreşte până în staţiune nu mai e mult. Pe drum însă, după ce ne povesteşte despre zonă şi vede că suntem cât de cât plimbate prin ţară, hotărăşte că ne duce până în Cavnic şi apoi se întoarce în Şurdeşti; le face semn prietenilor care-l însoţesc în altă maşină unde să oprească, apoi ne livrează în centrul Cavnicului. Refuză să ne ia bani şi ne spune că dacă insistăm ne duce înapoi.

Din Cavnic, trebuie să ajungem în Pasul Neteda, care se află pe drumul spre Sighetu Marmaţiei şi de unde ne începe nouă traseul. Lumea din zonă nu prea are habar unde-i pasul acela, dar cu harta în faţă cei din staţia de microbuz identifică Vârful Dealului ca loc cunoscut şi ne spun să aşteptăm aceeaşi maşină ca şi ei. Între timp aflăm că totuşi există azi curse între Baia Mare şi Cavnic, ia cea în direcţie inversă tocmai pleacă. Când apare şi microbuzul nostru, avem neplăcuta surpriză să vedem că-i plin ochi şi nu se mai poate urca nimeni. O doamnă, care merge la Sighet cu fata ei şi un geamantan enorm, îl întreabă pe şofer dacă nu ne poate lua totuşi pe noi, ţinând cont de faptul că avem să coborâm repede. N-are sorţi de izbândă, dar ne impresionează gestul; în plus, mă minunez de cât de calmă rămâne, în condiţiile în care chiar dumneaei ne spun că următorul microbuz e pe seară – na, oameni normali!

O luăm agale pe drum, gândindu-ne la cei 10 kilometri pe care i-am avea de străbătut, toţi în urcare. La 11:30 ne oprim la prima biserică, o construcţie frumoasă şi arhaică, ne băgăm la umbră să mâncăm ceva şi să ne scoatem şepcile de soare; în ciuda prognozei, vremea este frumoasă şi extrem de caldă. Ne propunem să încercăm să luăm o ocazie de acolo, măcar vreo zece minute. Întâmplarea face să ne preia chiar maşina decapotabilă de teren a Salvamontului, iar domnul de la volan nu numai că ne depune în apropierea Pasului Neteda (1058 m), lângă noile pârtii de schi, ci ne şi dă indicaţii preţioase despre cum să scurtăm traseul. Îi mulţumim din suflet, mai ales că nici acesta nu vrea să ne ia bani, şi începem să urcăm pe pârtia lipsită de vegetaţie până la prima băncuţă. Trag concluzia că nu-i rău să formezi un grup de două fete, cu ditamai rucsacii în spate – inspirăm milă şi suntem repede ajutate, cel puţin în această parte a ţării. Am o singură părere de rău: între tren şi Baia Sprie, am pierdut cartonul de autostop şi aşa voiam o poză cu el…

Luăm o gustare şi, la ora 13, pornim cu adevărat la drum. Prima parte e destul de abruptă (na, cum cere o pârtie de schi) şi dezolantă, aşa proaspăt defrişată cum e ea. După aproximativ douăzeci de minute ajungem în locul în care banda roşie, marcajul traseului de creastă, iese dinspre dreapta din pădure; dacă n-am fi urmat sfatul salvamontistului, aceea era poteca pe care am fi urmat-o chiar din Pasul Neteda. Din păcate însă, cei care au tăiat copacii pentru pârtie nu s-au sinchisit nici de cei cu marcaj, aşa că acesta dispare brusc. Acum, pe vreme frumoasă, nu prea sunt probleme de orientare, muchia fiind destul evidentă: în dreapta e pădure, iar în stânga coboară spre Cavnic altă pârtie. O luăm deci în unica direcţie posibilă şi, în curând, aflăm şi o potecă bine bătută. Marcajul reapare şi dispare din nou, tocmai când începe un jnepeniş destul de răuvoitor. Cu zgârieturi şi icnete din cauza rucsacilor grei pe pantă susţinută, ajungem pe primul vârf important al Munţilor Gutâi, Vârful Gutâiul Mic sau Trei Apostoli (1392 m). Este ora 14 când admirăm siluetele de bazalt ale apostolilor – trei coloane semeţe care păzesc paşii drumeţului.

De acum putem spune că urmăm, într-o urcare mult mai lină, creasta. Deşi pe latura nordică încă mai dăinuie câteva petice de zăpadă, ca şi pe vârfurile îndepărtate al Ţibleşului şi Munţilor Maramureşului pe care le întrezărim prin pâclă, e cald, soarele arde cu putere, neputându-se hotărî dacă menţine cerul senin deasupra noastră sau adună norii de furtună. După mai bine de-o oră de luptă cu jneapănul şi ienupărul, ajungem pe Vârful Gutâiul Mare (1443 m), de unde se zăreşte, în sfârşit, Creasta Cocoşului – mult mai mică decât anticipam. Până la ea ne mai ia cam un ceas, cu tot cu pauze, timp în care lăsăm în stânga Vârful Gutâiul Doamnei şi traversăm versantul care încă poartă însemnele pârjolului de anul trecut. Vegetaţia inimoasă începe deja să facă să renască muntele, dar observăm cu părere de rău cum pădurile din vale, fie înspre Cavnic, fie înspre Budeşti, nasc focare de incendiu – mici, dar extrem de multe.

Odată ajunse la baza Crestei Cocoşului, ne lăsăm rucsacii lângă poteca ce duce la traseele de cocoţ şi începem să ne căţărăm pe coloanele de bazalt şi andezit care compun frumoasă formaţiune stâncoasă. Roca vulcanică este fermă şi plină de prize, aşa că singurul efort considerabil este cel de a nu ne lovi aparatele foto; din păcate însă, Lolek reuşeşte să-şi piardă capacul, aşa că după ce vom coborî îl va căuta intens, dar fără izbândă, prin tufe. Se poate merge pe creastă destul de mult fără nicio asigurare, iar poteca bătută de mulţi înaintea noastră este foarte clară. Ajung până la colţii care o iau vertiginos în jos, unde urcă destul de mult vegetaţia feţei împădurite (nord-estică) şi de unde se văd clar Tăurile Chendroaiei – două lacuri extrem de pitoreşti în apropierea acestei lumi a stâncii. După mai bine de-o oră de zbenguit pe creastă, revenim la rucsaci, Lolek caută capacul, mâncăm pe fugă şi pornim din nou la drum pe la ceasurile 18, de data aceasta în jos şi cu marcaje destul de bune – bandă roşie şi cruce albastră.

Trecem printr-un un mic pâlc de pădure traversat de izvoare şi ieşim într-o zonă largă, excelentă pentru cort – apă, iarbă, teren plat, chiar şi o vatră, plus o frumoasă privelişte asupra Crestei Cocoşului şi Vârfului Secătura, cu a sa vestită Labă de Iepure. Cum însă este mult mai devreme decât ieşea din planul iniţial, vin cu „geniala” idee de a ajunge încă de azi în Pasul Gutâi (sau Gutin) şi să campăm lângă vestitul Han Pintea Viteazul, dacă nu cumva chiar să cerem o cameră la acest han de tradiţie. Iar Lolek, la fel de neinspirată ca şi mine, e de acord. Ajungem astfel la bifurcaţia unde crucea albastră merge spre satul Mara, pe lângă tăuri, iar banda noastră continuă pe un drum lat, de care, până la Masa Domnilor din Poiana Boului. Acolo se află o casă de vacanţă (credem noi), iar mai jos un fel de stână sau ceva asemănător unde auzim oameni petrecând la un foc muncitoresc. Găsim un indicator dezafectat şi un panou informativ din care greu se mai înţelege ceva, dar marcajele din apropiere sunt în stare bună. Banda albastră (Drumul Măriuţii) şi triunghiul roşu o iau cu repeziciune în jos spre Mogoşa şi Şuior, iar banda roşie continuă într-o uşoară urcare pe coasta Vârfului Măgura (1126 m), fără să-i atingă punctul cel mai înalt, pentru că alege o lungă curbă de nivel care-l ocoleşte. Urmează o coborâre destul de lungă, trecem pe lângă o antenă de telecomunicaţii şi iată-ne, pe la orele 21, traversând şoseaua care trece prin Pasul Gutin (987 m).

Aici însă – stupoare! Când întrebă de cazare, ni se spune că hanul e dezafectat şi nu mai oferă aşa ceva, nici măcar în vreo cameră părăginită, întrucât cele două femei care au grijă de bar şi bucătărie nu rămân acolo peste noapte. Totul în jur este în pantă, şi singurul loc acceptabil de cort se află lângă han, în văzul tuturor celor care trec pe aici cu maşina (am şi un cort portocaliu, extrem de vizibil); la toate acestea se adaugă cheful pe care-l fac cei de la Direcţia Drumurilor în vila de protocol alăturată. Suntem sfătuite să ajungem cumva în Deseşti, cea mai apropiată localitate în care am putea găsi pensiune. Cât caut eu loc pentru cort pleacă un domn care s-a oferit să ne ducă el, iar mai târziu pare că nu mai trece nicio maşină în direcţia Sighetului. Până la urmă, în popasul de vizavi de han opreşte o camionetă, iar noi aşteptăm ca şoferul să coboare pentru a-l întreba dacă ne poate lua şi pe noi. Dar, deşi stinge toate luminile, şoferul nu coboară, iar când Lolek merge să vadă care-i treaba rămâne nelămurită: la volan pare a fi o femeie care doarme sau se odihneşte. Când reaprinde poziţiile, o atenţionez pe Lolek care zboară până la uşa şoferului care este, într-adevăr, o mamă cu doi copii. Ne spune că n-are loc decât în faţă lângă ea, dacă vrem să ne înghesuim; ne punem rucsacii în camioneta plină de iarbă şi, fără mofturi, ne alăturăm ciudatului trio.

Pe drum aflăm că doamna este soţie de preot şi se întoarce acasă cu iarba cosită; lângă han a prins-o oboseala şi s-a oprit pentru puţină odihnă, astfel se face că a dat peste noi aşa noroc. Ne spune că în Mara, prima localitate, nu ştie să fie locuri de cazare, dar că ne poate lăsa în Deseşti, unde ar fi pensiuni; dacă vrem însă, ne ia la dumneaei acasă, în Hoteni, că au casă mare (pentru nouă copii) şi „s-o găsi o brozbuţă” şi pentru noi – adică o sarma. După ce ne asigurăm că nu deranjăm prea mult, acceptăm cu dragă inimă, chiar dacă satul e ceva mai departe. Ajunse acolo, ne lăsăm rucsacii, mâncăm nişte delicioase sarmale cu ciuperci (de post, evident) şi mergem să vedem grajdul cu scroafe (dintre care una tocmai a fătat de dimineaţă) – cele mai multe mangaliţa, iepuri şi vaci. Apoi, obosite, trecem la somn.

Dimineaţa devreme trebuie să plecăm cu părintele, care are parohie în Deseşti. Însă, fiind Joia Mare, îşi dă seama că are multă treabă şi porneşte la drum ceva mai devreme decât de obicei, iar noi nu suntem gata. Asta e, mai rămânem o vreme să luăm micul dejun pe-ndelete, ne luăm apoi rămas bun de la ospitaliera noastră gazdă şi o luăm din loc spre Hărniceşti, unde ieşim la drumul naţional. Aici găsim repede o ocazie până în Deseşti, unde coborâm la insistenţele lui Lolek care vrea să vadă biserica de lemn. Ajungem la Biserica Sfânta Parascheva aflată în mijlocul cimitirului, construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi inclusă în patrimoniul UNESCO. N-o putem vedea însă imediat, pentru că înăuntru se spovedesc sătenii; aşteptăm pe o băncuţă să se termine şi împărtăşania, timp în care ne întrebăm ce facem mai departe. Problema e că Lolek nu vrea să urcăm, conform planului iniţial, pe Vârful Igniş, susţinând că n-are sens să mergem pe un deal cu antene dacă tot nu ne mai ţinem de creasta principală a Gutâiului – asta pentru că eu nu vreau să reluăm din Pasul Gutin, unde marcajele mi s-au părut foarte proaste, ci din staţiunea Izvoare, până unde însă ar trebui să mergem ceva pe un drum forestier. Pe de altă parte, am şi eu o problemă: nu vreau să fac turism cultural în frumosul Maramureş (Ocna Şugatag, Breb, etc.) cu rucsac de munte de trei zile în spate şi bocanci în picioare. Concluzia rămâne una singură: revenim în Baia Mare şi luăm trenul spre casa cu o zi mai devreme. Nu-mi prea convine o asemenea rezoluţie, mai ales că tocmai îmi arunc la gunoi o preţioasă zi de concediu, dar zarurile au fost aruncate.

Vizităm biserica, o adevărată capodoperă a arhitecturii şi picturii populare maramureşene, apoi ne întoarcem la şosea, la ia-mă-nene. Nu durează mult şi ne pescuieşte un domn care, deşi iniţial am întrebat de Baia Sprie, ne va duce până în Baia Mare; mai pune şi dumnealui puţin gaz pe foc cum că pe Igniş ne mănâncă ursul, aşa că decidem să vedem reşedinţa de judeţ a Maramureşului şi să prindem trenul de 18:32. Cum ne dăm jos chiar la piaţa alimentară (Piaţa Izvoarelor), din nou fără niciun ban, intrăm în Bastionul Măcelarilor, singurul rămas întreg (şi restaurat de curând) dintre toate care au apărat cetatea medievală. Ghidul vorbeşte foarte frumos şi ne dă multe explicaţii deşi, după cum însuşi recunoaşte, meseria de bază îi este de inginer mecanic. Aflăm câte ceva despre istoria locului şi despre cum, la reconstruirea bastionului, cei de la muzeu au încercat să-i redea cât mai exact forma iniţială cu materialele originale – lemnul, piatra şi calcarul pentru lipirea bolovanilor. În jurul bastionului sunt câteva ateliere ale meşterilor locali, care în zilele de Paşte nu se află aici, dar putem intra şi cumpăra ceea ce dorim. Lolek ia nişte ceramică, iar eu salbe maramureşene, cu adevărat deosebite faţă de tot ce am mai cumpărat altădată. I-aş lua şi lui Paul un chimir de piele, care nu-i scump deloc, dar îmi dau seama că, dacă nu-i e pe măsură, nu prea are ce face cu el.

Pornim spre centrul vechi: Turnul lui Ştefan (singura parte care a mai rămas din vechea catedrală Sfântul Ştefan, clopotniţă ridicată de Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea după victoria de la Ialomiţa împotriva otomanilor) şi Piaţa Libertăţii (un cochet scuar înconjurat de case vechi cu semnificaţii importante pentru locuitorii oraşului, precum Casa lui Iancu de Hunedoara, Monetăria Imperială, Hanul Vulturul Negru, Casa Lendvay, etc.), al cărei cel mai răcoros punct îl reprezintă Fântâna Rivulus Dominarum. De aici, Lolek vrea să meargă la Muzeul de Istorie şi Arheologie, iar eu la Muzeul Etnografic. Ne despărţim deci, urmând să ne reîntâlnim mai târziu.

Muzeul de Etnografie şi Artă Populară, aflat în Dealul Florilor, nu este mare, dar surprinde extrem de bine poate cel mai definitoriu meşteşug pentru Maramureş: prelucrarea lemnului. Sunt prezentate toate etapele prin care copacul ajunge în casa gospodarului, fiecare dintre ele fiind îmbibată de subînţelesuri spirituale şi semnificaţii populare. Nu lipsesc nici uneltele folosite, nici rezultatele muncii de cioplitor, unele dintre cele mai minuţioase cum sunt modelele de pe ghioagele ciobanilor sau pătuţul de copil în care un om stă cu picioarele pe şerpi şi susţine cerul. Simbolurile zoomorfe, antropomorfe şi astrale se regăsesc în toate episoadele vieţii omului în care este însoţit de ceea ce zămisleşte din lemn: naşterea, cununia şi moartea. Sunt prezente aici jucăriile copiilor, gemenii care au împodobit o casa tradiţională, icoanele pictate, trăsurile nuntaşilor, crucile din cimitir. O superbă antologie a lemnului trecut prin mâna meşterilor maramureşeni.

După ce îmi termin vizita, mă reîntâlnesc cu Lolek pentru a vedea, chiar alături, Muzeul Satului. Întins pe 6 hectare şi dezvoltat în jurul bisericii provenite din Chechiş (construită la începutul secolului al XVII-lea), acesta încearcă să surprindă cât mai bine arhitectura locului – gospodării păzite de celebrele porţi maramureşene, construcţii anexe (presă de ulei, hambare, grajduri, capele), o fântână, o şcoală, un sistem complex de mori de apă şi un labirint de uliţe; într-unele se poate chiar intra, oaspetele putând admira în linişte interioarele tradiţionale ale unor case ţărăneşti. Din punctul meu de vedere este un muzeu foarte frumos, căruia însă îi lipseşte strălucirea celui de lângă Sibiu. De ce? Poate şi pentru că, spre deosebire de clădirile la care se ajunge imediat şi care arată impecabil, cele din spate sunt neîngrijite şi chiar părăginite. Poate lipsă de fonduri, poate nepăsare, dar, în timp ce părăsesc curtea înmiresmată de liliac a muzeului în aer liber, am senzaţia că locul este văduvit de strălucirea pe care ar putea-o avea.

Luăm autobuzul spre gară şi cumpărăm la timp bilete – de data aceasta în fund, nu la cuşetă. Noroc-nenoroc, nimerim într-un compartiment gen arca lui Noe, în care un bătrân fără un picior şi un tip masiv care seamănă, în opinia lui Lolek, cu Russell Crowe, au tot timpul să se îmbete crunt de la Satu Mare la Braşov. Mai urcă doi tineri care merg până la Dej (în ruta spre Iaşi) şi un domn care va coborî la Ciceu (unde are legătură spre Oneşti), dar, după ce pleacă şi acesta, eu simt că dispare ultimul strop de normalitate din jurul nostru. Nu-i vorbă, cei doi braşoveni sunt bine-intenţionaţi, dar tataie oftează, suferă şi îşi bâţâie capul de-ţi dă fiori, iar Russell Crowe vrea să ţină un discurs profund, din care Lolek chiar îşi notează nişte idei (!!!) – nu ştiu cum le-o înţelege, dar nu-şi prea găseşte cuvintele, iar când se ridică şi se clatină mă tem că va trebui să-l culegem de pe jos…

Spre surprinderea noastră, trenul ajunge în Bucureşti fără întârziere, iar noi vom fi reuşit să prindem vreo două ore de somn comod de la Braşov încoace. Din câte aflu mai târziu, Lolek merge la serviciu, iar eu plec întins acasă, unde vreau să mă odihnesc ca lumea. Trag şi cele câteva concluzii rapide. Prima: Creasta Cocoşului şi întreaga coamă a Gutâiului merită din plin drumul. A doua: dacă faci un plan, asigură-te că e clar stabilit şi ţine-te de el, mai ales când n-ai sunat să verifici cazarea. A treia: să faci autostopul e fain, productiv şi eficient, ca să nu mai vorbesc de aspectele sociale în care stai de vorbă cu oamenii locului, aspecte care ştiu că l-ar fi încântat pe Paul; în plus, maramureşenii sunt, în genere, nişte oameni de toată isprava.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Gutâi

  1. Pingback: Doua fete pe Gutâi | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s