Creasta Bucşoiului Mare (Munţii Bucegi)

În Bucegi e încă iarnă bine, mai ales pe versanţii din partea nordică, aşa că imediat după ce m-am înscris la tura propusă de Cristi am început să caut piolet pe măsura mea. Salvarea mi-a venit, din nou, de la Alinuţa, dar devine tot mai clar că trebuie să-mi procur unul permanent. Plec de dimineaţă la Gara de Nord, unde mă sui în inter-regioul de Braşov, iar mai multe nu prea ştiu până când sună alarma, în gară la Sinaia. Următoarea staţie este Buşteni, unde cobor, împreună cu Victor, pentru a-l întâlni şi pe Andrei, alături de care luăm un taxi pe Valea Cerbului până la Cabana Gura Diham (987 m) – 15 lei cu tot cu bacşiş, pe aparat. Între timp, Cristi şi Ramona lasă chitara cuiva, la telecabină, le preiau de acolo pe Gabi şi Claudia şi ne regăsim cu toţii la Gura Diham. De aici plecăm la ora 10 pe bandă roşie şi triunghi roşu, care însoţesc urcuşul pe Piciorul Dihamului. Aşa cum bine îmi aminteam, prima parte este o „pantă a prostului”, ce arată şi mai ciudat fără zăpadă. La poalele muntelui s-a instalat bine primăvara, aşa că poteca ne este însoţită de flori multicolore şi izvoare proaspete. După o oră de urcuş susţinut urmat de pante mai molcome şi curbe de nivel, ajungem în poiana din faţa Cabanei Poiana Izvoarelor (1455 m), unde luăm masa (interesantă salata de vinete asezonată cu leurdă a lui Gabi) şi ne bucurăm de mulţimea de brânduşe, viorele şi ghiocei care strălucesc în soarele toropitor.

De aici ne continuăm drumul pe curbă de nivel spre vest, iar la ora 12 ajungem la Pichetul Roşu – Şaua Căpăţânii Porcului (1445 m), de unde se vede silueta zimţată a Acelor Morarului şi primii pereţi ai Muntelui Bucşoiu, către care ne îndreptăm. De aici reîncepem urcuşul, nu foarte abrupt, dar constant; traversăm, în însorita Poiană a Bucşoiului, valea omonimă spre al cărei capăt superior zărim un temerar urcând din greu. Facem dreapta, depăşim alte trei scurte treceri – Vâlceaua Bucşoaia, Valea Rea şi Vâlcelul Îndrăcit –, iar o ultimă bucată de urcuş mai accentuat ne scoate în locul numit La Prepeleac (1750 m), pe la ceasurile 13:45. Aici eu îmi pun colţarii, căci mă aştept să am în scurt timp nevoie de ei. Şi bine fac pentru că, imediat ce banda roşie (pe care o urmăm noi) se desparte de triunghi spre stânga, panta devine abruptă, iar urcatul prin zăpada tare anevoios. Cu colţari însă, plus pioletul care se înfige bine, fiecare pas se transformă într-o treaptă solidă în zăpada ideală pentru fierătania de iarnă.

Primul urcuş zdravăn din Creasta Bucşoiului Mare este cel mai lung şi cel mai andurant, mai ales că pe panta înclinată acoperită cu un strat gros de zăpada nu-ţi prea vine să te opreşti, chiar dacă ţi-ar da ghes să admiri culmile înverzite deja ale Postăvarului, liniile ninse ale Baiului şi trecerea lină a Neamţului către Ciucaşul cel capricios. Trecem peste Brâna lui Stănilă (care duce în Valea Rea) şi Cununa Bucşoiului, acum bine ascunse sub nea. Toată distracţia ne ia aproximativ o oră şi jumătate, până când ieşim pe pragul care pune capăt acestei bucăţi obositoare şi monotone şi de unde porneşte, spre Mălăeşti, Brâna Caprelor. Ne odihnim puţin şi mâncăm ultimele bucăţi din plăcinta cu brânză adusă de Gabi, dăm un tur al orizontului închis de culmile Scara, Padina Crucii, Ţigăneşti şi, departe, Piatra Craiului, apoi reluăm urcuşul, ceva mai prietenos, datorită faptului că pantele abrupte sunt mai scurte şi alternează cu momente de respiro – iar astfel de ruperi de ritm sunt o adevărată binefacere. Această parte durează numai un ceas, iar răgazul ulterior acordat odihnei este scurt, mai ales că ne simţim cu toţii remontaţi când vedem, în sfârşit, ţinta noastră pe această creastă.

Băgăm deci viteză şi în douăzeci de minute parcurgem ultima pantă, cea care ne scoate pe Vârful Bucşoiu Mare (2492 m), care abordat din partea sa nordică pare un deal paşnic, mai ales acum, îmbrăcat în omăt. Este ora 17 şi, cel puţin după calculele mele, suntem în grafic; de permitem câteva poze cu stâlpul din vârf (sau, mai bine zis, cu ce a rămas neîngropat din el) sau cu peisajul ameţitor de frumos, apoi începem coborârea spre Curmătura Bucşoiului (2385 m), cel mai jos punct spre Vârful Omu şi convergenţă a văilor Morarului şi Mălăeşti. Pe această latură, poteca este bolovănoasă şi frântă în bucăţi, spre deosebire de urcuşul lin de dinainte. Pe un colţ proeminent se odihneşte o turmă de capre negre care se risipeşte în toate direcţiile când ne facem simţită prezenţa.

Din şa avem din nou de urcat, pentru ultima dată o diferenţă de nivel semnificativă. După douăzeci de minute, trecem prin Curmătura Morarului (2430 m) şi ajungem pe Vârful Omu (2505 m) cu a sa staţie meteorologică şi binecunoscuta cabană, deja deschisă de câteva zile. Este ora 18:30 şi simţim că ne-am câştigat dreptul la puţină odihnă în sala de mese şi la o ciorbă. Popasul, savurat pe-ndelete, durează cam un ceas, după care ne urnim fără foarte mult chef spre Platoul Bucegilor. Cu toată oboseala însă, avem cu ce ne încânta ochii: Valea Gaura este scăldată în lumina aurie a apusului, iar razele filtrate de câţiva nori răzleţi învelesc cu blândeţe silueta discretă şi albă a Leaotei; în spate, negre-albăstrui, se înalţă Acele Morarului, iar în faţă, îmbrăcat în acelaşi spectru galben-muribund, Vârful Coştila îşi prezintă releul.

O luăm pe bandă galbenă, pe lângă Vârful Ocolit (sau Bucura-Dumbrava), coborâm sub Mecetul Turcesc (din care izvorăşte Ialomiţa) în Curmătura Cerbului (2330 m) şi ne îndreptăm către Cerdacul care acum, cu atâta zăpadă deasupra şi dedesubt, apare ca un zid de granit ridicat de mână omului. Trecem pe sus, coborâm sub Vârful Colţii Obârşiei şi intrăm cu adevărat în Platoul Bucegilor. După ultima coborâre semnificativă, cea de dinainte de Şaua Şugărilor (2295), se înnoptează de tot, iar restul drumului pe sub Coama Coştilei până la Babele (2238 m) îl facem mai mult pe pilot automat. Oboseala şi întunericul îmblânzit numai de luna puternică (ce mă face să insist să nu scoatem încă frontalele care ar strica momentul) îşi spun cuvântul, aşa că de la Omu la Babele facem puţin sub două ore. Ajungem la ora 21:30, adică după unsprezece ceasuri şi jumătate, incluzând pauzele uneori consistente. Odată sosiţi, ne cazăm şi ne putem relaxa la cină, apoi la o cântare; eu, spre ruşinea mea, dezertez şi adorm în drum spre pernă înainte să aud primul acord, dar nu fără să cunosc invitatul special: vulpea de la Babele care vine şi cerşeşte mâncare de câine.

Dimineaţa nu suntem chiar cei mai harnici din lume, aşa că abia la ora 12 ne urnim, după mic dejun, făcut bagaje şi echipat de drum. Vremea e urâtă, iar Platoul e acoperit de specifica lui ceaţă. Din fericire însă, snowmobile-ul celor de la Salvamont a lăsat urme evidente, aşa că până la Cabana Caraiman (2025 m) facem cam jumătate de oră pe cruce albastră, printr-o zăpadă când moale, când fermă, dar mereu umedă şi lipicioasă – din cauza ploii de azi-noapte (da, am scris bine, peste noapte a plouat cu spor).

De la Caraiman, o dăm în jos pe Vâlcelul Zăpezilor şi  Jepii Mici; Valea Jepilor este acoperită de zăpada scursă din avalanşe, dar versanţii care o încadrează sunt aproape curaţi şi îşi arată smocurile de iarbă ieşite de la iernat. Poteca marcată, ce coboară în serpentine peretele stâng, devine clară în scurt timp, dar noi decidem să continuăm chiar pe firul văii, acesta fiind drumul cel mai scurt. Zăpada ne uşurează considerabil coborârea, cel puţin până când panta îşi pierde din abrupt; aici s-a strâns cea mai mare parte din furia şi relicvele avalanşelor, aşa că omătul umed este amestecat cu bolovani, pământ, vreascuri şi resturi rămase în urma trecerii turiştilor.

Intrăm pe poteca „oficială” foarte jos, acolo unde nu mai suntem siguri că podul de nea va rezista sub picioarele noastre, ţinând cont de faptul ca pe dedesubt se aude cum susură apa năvalnică de primăvară. În scurt timp trebuie să traversăm şi să părăsim definitiv valea, pe măsură ce ne afundăm în pădure. Potecă îşi continuă coborârea, tot mai lipsită de zăpadă de-acum, şi iese la lumina zilei în Buşteni, lângă La Carieră. Pe la ora 14:30 facem poza de grup lângă panoul de la ieşirea din traseu, apoi ne îndreptăm către parcarea hotelului Silva unde Claudia şi Cristi şi-au lăsat maşinile. Lumea vrea să mai rămână la o masă caldă, cu excepţia Claudiei şi a mea, aşa că plecăm împreună şi mă depune la gara din Ploieşti. Astfel îmi scurtez puţin din timpul petrecut pe drumul de întoarcere, dar CFR-ul are ca de obicei grijă să compenseze cu o întârziere deloc neaşteptată. Cobor în Bucureşti, cu tot cu piolet şi colţari, făcând deja planuri pentru refacerea traseului, cu niscai variaţiuni, la vară. Adevărul este că demult îmi doream să parcurg Creasta Bucşoiului, despre care auzisem că-i printre cele mai grele trasee marcate din Bucegi (nu ca dificultate tehnică, ci ca anduranţă), dar nu mă aşteptam ca prima dată să se întâmple iarna. Dar, datorită zăpezii excelente pe care am avut-o, nu cred că a fost prea diferit faţă de efortul necesar pe timp de vară, poate doar bocancii mai uşori să aducă o mică schimbare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Creasta Bucşoiului Mare (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: Anduranţă pe Bucşoiul Mare | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s