Sabaton, Eluveitie & Wisdom (Turbohalle, Bucureşti)

Bucureştiul este plin de foste hale de producţie, unele dezafectate, altele reconstruite sau doar renovate şi transformate în clădiri de birouri, iar câteva au devenit săli de concert. Cum anume arată Turbohalle şi cât de bună este pentru aşa ceva rămâne de văzut în ceea ce urmează, dar tot ce pot spera este să nu aducă niciun neajuns unei trupe tare dragi mie, Sabaton. Prima bilă albă se referă la amplasare, chiar lângă staţia de metrou Păcii, într-un Militari care nu cred să fi văzut vreodată aşa puhoi de haine negre, ţinte şi camuflaje; a doua se referă la spaţiul imens, necesar pare-se numărului mare de fani care a determinat mutarea dintr-un Silver Church devenit neîncăpător. Un semn de întrebare se leagă de tavanul foarte jos, dar, aşa cum voi vedea, nişte sunetişti pricepuţi nu au astfel de probleme. Imediat după intrare, observ locul pentru fumat (cu canapele) şi colţul cu „bunătăţi”, bine aprovizionat faţă de data trecută, în listă fiind incluse şi vechile albume reeditate sub numele de Re-Armed. Probabil că suedezii au avut timp să se convingă de numărul mare de fani români, astfel că acum au adus de toate.

Seara este deschisă de Wisdom, o trupă activă în Ungaria de peste zece ani, adepta unui metal heavy/power melodios, cu evidente influenţe Hammerfall, Helloween şi Blind Guardian. Cu două albume la activ, Words of Wisdom şi Judas, tinerii maghiari ştiu să se prezinte, sună extrem de închegat şi antrenant, iar compoziţiile lor, deşi cu nimic inovatoare, au substanţa lucrului bine făcut şi, cel mai important în cazul unui „antreu”, ţin audienţa în priză. În plus, cei cinci cântă cu multă plăcere, sunt în permanenţă cu zâmbetul pe buze, vocalul Crossfader (Gábor Nagy) comunică bine cu spectatorii, iar dinamica scenei este întregită de chitariştii Gábor Kovács şi Máté Bodor, basistul Máté Molnár şi bateristul Balázs Ágota, instrumentişti îndemânatici şi dedicaţi. În mod clar, datorită aerului proaspăt pe care-l aduce şi atitudinii spontane, Wisdom are unde evolua, chiar dacă tărâmul explorat de ei e plin de dragonii, cavalerii şi lumile fantastice  ale altor trupe. Un succes în sine este alegerea sa în deschiderea concertelor din Europa Centrală şi de Est, mai ales că trupe precum Eluveitie şi Sabaton au deja un public de nişă fidel, dar deschis provocărilor.

Pentru cei mai mulţi de aici, Eluveitie nu este un nume nou şi nici concertul elveţienilor o premieră; un singur lucru mă întreb: oare vor veni cu toată recuzita de fluiere, cimpoaie şi alte instrumente „ciudate” de suflat? După Helvetios lansat anul trecut, în părerea mea cel mai bun de la Slania, cei şapte (căci Anna Murphy, flaşnetă şi flaut, lipseşte) au ce prezenta unui public avid de metal şi zbânţuială. Aşa cum era de aşteptat, startul se dă prin Helvetios şi, cum recitalul este unul scurt, se axează pe promovarea ultimului album: Luxtos, Neverland, Santonian Shores, Home, The Uprising, Uxellodunon şi Havoc descriu fantastica lume a miturilor din Ţara Cantoanelor, fără a pierde însă contactul cu realitatea. Dar realitatea cea mai apropiată este că publicul adoră Eluveitie. Stilul Gothenburg, accentuat de vocea guturală a lui Chrigel Glanzmann, şi sonorităţile tradiţional celtice au împreună un efect senzaţional, iar rezultatul este trecerea pe nesimţite de la head-banging şi mosh pit la un dans general, mai ales când se ajunge la singurele piese vechi, Thousandfold şi Inis Mona. Death metal-ul melodios pe care-l propune trupa, asezonat din plin cu elemente folclorice atât în muzică, cât şi în tematica versurilor (cărora le adăugăm „exotismul” galezei), este extrem de apreciat, ceea ce se vede în reacţia spectatorilor. În plus, tot arsenalul este pe scenă: şi gaita  cu craniu de capră, mandolina şi colecţia vastă de fluiere ale lui Glanzmann, şi vioara electrică a lui Meri Tadic, şi instrumentele de suflat ale lui Patrik „Päde” Kistler; lor li se adaugă „clasicele” chitare (Ivo Henzi şi Simeon Koch), basul (Kai Brem) şi tobele îndârjite (Merlin Sutter), precum şi entuziasmul întregii echipe. Cu anumite versuri într-o limbă necunoscută publicului, bariere de comunicare nu există, întrucât muzica, mimica şi scurtele conversaţii dintre piese spun tot. Şi dacă poate părea ciudată alăturarea în turneu a Eluveitie şi Sabaton, ar trebui să ne gândim că metal-ul nu înseamnă cantonarea într-un singur sub-gen, iar, când stilurile nu sunt diametral opuse (să zicem Avantasia şi Lividity), acesta este cel mai uşor mod în care se poate evita monotonia. În plus, venind să vezi o trupă, nu ştii ce surpriză îţi poate produce cealaltă.

Diferenţa majoră între primul concert Sabaton pe care l-am văzut şi acesta este nu un nou album, ci faptul că tobarul şi cei doi chitarişti au fost înlocuiţi; la momentul respectiv a fost îndreptăţită întrebarea dacă trupa va continua şi în ce direcţie (iar răspunsul l-am primit odată cu Carolus Rex), iar acum curiozitatea este legată de prestaţia live şi prezentarea trupei ca o echipă. După The Final Countdown (Europe) cântată de un public tot mai nerăbdător şi intro-ul The March to War pe fundal, trupa îşi face intrarea pe front şi războiul începe: Ghost Division, Gott mit uns şi Carolus Rex. Dubiile sunt înlăturate: veteranul Pär Sundström continuă să fie acelaşi basist nebun şi neobosit, Thobbe Englund şi Chris Rörland mânuiesc ireproşabil cele două chitare; în plus, cei trei realizează armonii vocale alături de vocea principale care o consolidează          şi potenţează pe aceasta, întregind sunetul şi compoziţiile, altfel decât munca de studio. Iar cireaşa de pe tort este prezenţa lui Snowy Shaw (ex-King Diamond, ex-Dimmu Borgir, ex-Mercyful Fate, ex-Therion) la artileria grea, înlocuindu-l în timpul turneului pe Robban Bäck; şi, vai, cum poate să bată Snowy!

Urmează Poltava, numai bună pentru a ne trage sufletul înainte ca solistul Joakim Brodén să ne pună să alegem: Attero Dominatus sau Into the Fire? Strigătele mai puternice optează pentru a doua, iar spectatorii, asumându-şi alegerea, transformă sala într-un câmp minat.  Trecerea prin (aproape) toate albumele, chiar dacă accentul cade pe ultimul, şi includerea unora dintre cele mai agăţătoare piese transformă publicul într-un cor imens şi neobosit, nu rare fiind ocaziile când vocea lui Joakim Brodén este aproape acoperită de cea a fanilor, cum se întâmplă la Cliffs of Gallipoli. Din păcate însă, tot aici intervine şi singurul minus al concertului: după unsprezece luni de turneu, principalele corzi vocale dau rateuri şi se încălzesc greu, fiind nevoie de aproape jumătate de concert pentru ca prestaţia lui Brodén să se apropie de ceea ce ştiam; la voce mă refer, pentru că altfel simpaticul frontman este la înălţime, cu tot cu întreg arsenalul de figuri fioroase, binecunoscuta armură şi camuflajul din dotare. Odată cu 40:1 acest aspect se ameliorează, aşa că mă pot bucura de piesele care m-au făcut să ascult iar şi iar, cu atâta entuziasm albumele Sabaton. Se adaugă prestaţia scenică explozivă, cu rare momente de respiro în limba suedeză (En livstid i krig, sau A Lifetime of War, aleasă de public în detrimentul Karolinens bön), precum armistiţiile înşelătoare din timpul unui război îndelungat (The Lion from the North).

Aşa cum mă aşteptam, solistul este în vervă şi nu stă locului o clipă, vorbeşte mult între piese, glumeşte, agită masele, salută decizia publicului de a dori să asculte piese în suedeză pentru că aşa nimeni nu-şi dă seama când greşeşte; dar nici colegii săi nu se dau în lături de la alergat, sărit, „scamatorii” cu instrumentele şi mult head-banging; astfel se face că e greu să fii stană de piatră pe Uprising (mai ales dacă strigi din toţi rărunchii să fie cântată în loc de Midway), când în jurul tău aproape două mii de oameni se agită, sar, dau din cap, ridică victorioşi pumnii şi cântă, cântă fiecare vers. O surpriză pentru mine este vechea The Hammer Has Fallen, cu Brodén la clape, susţinând că nici nu mai ştie să le folosească, deşi primii ani de viaţă Sabaton l-au cunoscut în spatele acestui instrument; jocul de-a Van Halen şi Abba, apoi intro-ul lung acustic, dovedesc că solistul nu a uitat cum sunt înşiruite fragmentele albe şi negre, iar piesa este extrem de reuşită. Corul publicului este reluat, cu multiple încurajări din partea trupei, la Swedish Pagans, pentru ca apoi spectatorii să rămână singuri, într-un freamăt crescând, până când artiştii răspund chemării la bis. Vocea feminină care-l citează pe Sun Tzu anunţă The Art of War, iar Primo Victoria transformă, din nou, sala în rânduri de tranşee animate de un pogo dezlănţuit. Cu o sticlă de bere în mână pe care o ridică în cinstea audienţei („Noroc!”, spune vocalul), Brodén îşi prezintă echipa şi mulţumeşte în numele colegilor săi pentru frumoasa primire. Metal Crüe încheie un concert dintre cele mai nebune, nu înainte ca cei cinci muzicieni să salute sau ca penele şi beţele să zboare către cei care au rezistat eroic în primele rânduri. Poate sa nu-ţi placă în mod deosebit Sabaton, dar despre show-ul făcut de suedezi trebuie să recunoşti că-i de mare clasă. Iar de partea cealaltă a baricadei, aşa susţinători, aşa desfăşurare de trupe şi-ar dori orice „armată” muzicală.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s