Helloween, Gamma Ray & Shadowside (Arenele Romane, Bucureşti)

Album nou, turneu nou şi, de ce nu, o nouă aterizare la Bucureşti a unei dintre cele mai îndrăgite trupe de heavy metal nemţesc. Helloween mai adaugă istoriei sale o pagină care-i face fericiţi pe fanii români, iar aceşti nu sunt deloc puţini, aşa cum o arată cortul plin ce acoperă Arenele Romane. Sub copertină e cald şi bine, taraba cu tricouri e bine alimentată şi, spre surprinderea mea, rugămintea de a nu se fuma este în general respectată, cei cărora le arde buza după un cui adunându-se în tribuna Arenelor – iar acest aspect aparent minor îmbunătăţeşte simţitor „calitatea vieţii” publicului.

Conform programului, după sesiunea meet & greet, scena este adjudecată de Shadowside, tineri amatori de heavy/power din Brazilia. Cum ajung cu ceva întârziere, prind doar a doua parte a spectacolului lor, unul neconvingător în ceea ce mă priveşte. Cei patru nu-s deloc începători (aşa cum o demonstrează cele trei albume în doisprezece ani de existenţă), dar nu se poate spune că la ei experienţa a venit odată cu vârsta, întrucât au un aer amatoristic. E drept, entuziasmul există, la fel şi bucuria de a se afla pe scenă în faţa unei săli pline, dar altfel Shadowside nu spune nimic nou. Un cover Motörhead (Ace of Spades, care altul?), forma mult prea convenţională a pieselor şi nehotărârea solistei Dani Nolden (a cărei voce nu ştie dacă se vrea „rea” sau „dulce”), plus un sunet „schematic” – iată de ce peste o lună nici nu-mi voi mai aminti de Shadowside.

Oricum, nu ştiu câtă lume este prea atentă la trupa de deschidere, când urmează ceva care, în alte condiţii, ar ţine singură afişul serii: Gamma Ray. Cu veteranii Henjo Richter la chitară şi Dirk Schlächter la bas, cu nou sositul Michael Ehré în spatele tobelor, Gamma Ray este mai „iradiantă” ca niciodată, ceea ce nu-i de mirare atunci când principalul actor este un personaj atât de vivace şi simpatic precum Kai Hansen. Aproape să nu-l recunosc pe frontman-ul blond căci s-a îngrăşat considerabil în ultimii ani, dar mă bucur să constat că i-au rămas neschimbate vocea şi chitara, dar mai ales plăcerea de a cânta şi de a lega o strânsă prietenie cu publicul. Anywhere in the Galaxy, Men, Martians and Machines şi The Spirit conturează temele preferate ale trupei şi demonstrează, încă o dată, de unde vine succesul: metal heavy/thrash direct, sincer, optimist, dezinvolt, plin de umor, lipsit de false afectări şi impresii că lumea se învârteşte în jurul membrilor trupei. Se adaugă stăpânirea solidă a instrumentelor, spiritul de echipă şi, aşa cum am mai spus, permanenta legătură cu publicul care, aşa cum mă aşteptam, îi adoră pe nemţi; deşi ingredientul principal al serii este Helloween, o grămada de oameni se manifestă zgomotos când aude Gamma Ray (cover Birth Control), Master of Confusion sau Empire of the Undead, deşi ultimele două abia au apărut pe un proaspăt lansat EP. Nu este prima dată când cele două trupe pornesc împreună în turneu, iar succesul înregistrat provine şi din faptul că membrii lor sunt prieteni; nu este, deci, nevoie ca după ce părăseşti o trupă să priveşti cu încrâncenare trecutul, dar cred că asta mai ţine şi de firea omului. Revenind la cel mai recent prezent (To the Metal!), Empathy, Rise (compusă de Dan Zimmermann a cărui lipsă, în mod ciudat, aproape că nu se simte pe scenă) şi To the Metal încadrează singura piesă din perioada lui Hansen la Helloween: Future World, primită cu urale înflăcărate în întreaga sală. Nu este de mirare că bisul este insistent cerut, deşi aceasta înseamnă prelungirea aşteptării headliner-ului; şi primim deci bis, Send Me a Sign, finalul unui concert extrem de reuşit semnat Kai Hansen şi Gamma Ray.

Anul 2013 este al treizecilea pentru nemţii de la Helloween, iar basistul Markus Grosskopf (aflat până de curând la standul cu merchandise pentru autografe, fotografii şi palavre) şi chitaristul Michael Weikath sunt dovada perseverenţei, consistenţei şi evoluţiei trupei. Lor li se adaugă cel care, în ciuda debutului contestat de vechii fani, a devenit sinonim cu imaginea grupului, Andi Deris, precum şi deja bine asimilaţii Sascha Gerstner la chitară şi Dani Löble la tobe (posesorul propriului moment de forţă, pentru a demonstra afirmaţia lui Deris cum că acum au un toboşar de talie mondială). Tot anul 2013 înseamnă şi lansarea unui nou album de studio, Straight Out of Hell, aşa că turneul actual îmbină partea aniversară şi cea de promovare în Hellish Rock – Part II,  iar setlist-ul încearcă să împace toate gusturile. Nabataea, piesa care deschide concertul, este nou-nouţă, iar ei i se alătură mai târziu Straight Out of Hell, Waiting for the Thunder, Live Now! şi Hold Me in Your Arms, singurele momente când publicul este ceva mai liniştit, încercând să-şi dea seama de potenţialul concertistic al noilor creaţii. În rest, ai putea spune că se dezlănţuie iadul dacă atmosfera n-ar fi atât de prietenească, euforică şi plină de o energie pozitivă. Dacă Where the Sinners Go, ceva mai nouă, are aportul publicului doar la refren, Eagle Fly Free, Steel Tormentor, I’m Alive şi, mai ales, If I Could Fly sunt piese bine ştiute şi cântate cap coadă de orice fan care se respectă.

Hell Was Made in Heaven, Power, apoi primul bis cu noul „imn” cu priză la public Are You Metal? şi adorabila Dr. Stein sunt alte dovezi, dacă mai era nevoie, ale succesului pe care Helloween îl are în România, dar şi ale modului în care nemţii îi răsplătesc pe cei cărora li-l datorează: muzică venită din suflet, prestaţie live brici, interacţiune permanentă şi plină de umor, închinarea unui pahar de vin (care, după spusele lui Deris, e mai bun aici decât în Turcia şi Bulgaria, pe unde s-au perindat înainte). Helloween demonstrează că profesionalismul nu înseamnă neapărat să fii scorţos, iar rigurozitatea în ceea ce priveşte muzica nu exclude spontaneitatea şi dezinvoltura pe scenă. Cum au lipsit câteva piese de rezistenţă, suntem convinşi că „hamsterii” mai au ceva aşi în mânecă, aşa că facem cât mai multă gălăgie pentru încă un bis. Iar acesta înseamnă, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii, un medley – de data acesta Halloween / How Many Tears / Heavy Metal (Is the Law) – însoţit, spre deliciul publicului, de Kai Hansen, apoi nelipsita I Want Out, cântată cu toată furia tinerilor rebeli care au scris-o acum douăzeci şi cinci de ani, iar echipei Helloween i se adaugă, nimic surprinzător, Gamma Ray, pentru un final excepţional.

Am pierdut numărul ocaziilor în care am văzut, aici sau peste hotare, Helloween, dar mă bucur de acest concert ca şi cum ar fi primul şi, probabil, la fel se va întâmpla şi data viitoare. Asta pentru că „bostăneii” sunt printre cele mai plăcute prezenţe scenice din metal, iar conţinutul, vechi sau nou, reuşeşte să fie de fiecare dată la înălţime.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s