Cabana Suru (Munţii Făgăraş)

Tura propusă de Pancu în Făgăraş este uşor ciudată pentru mine: discuţiile se poartă pe e-mail şi cel puţin câte un participant este o necunoscută pentru oricare altul. Cu toate acestea, ne strângem vreo douăzeci şi cinci de oameni, din Târgu Mureş, Bucureşti, Braşov, Cluj şi Chişinău; după mai multe repartizări şi re-repartizări pe maşini astfel încât să încapă toată lumea, stabilim ca loc de întâlnire Sebeşu de Sus unde începem să ne strângem de la ora 10 în sus. Aşa cum spuneam, sunt destui pe care nu-i ştiu, aşa că-i voi trece repede în revistă pe cunoscuţii mei (din UT sau Carpaţi), iar de o parte dintre ceilalţi voi vorbi pe măsură ce apar şi se „afirmă”. Andrej este cel care conduce maşina cu care am venit eu, alături de Livia, Viril şi noua noastră cunoştinţă, Ovidiu. De prin alte părţi şi maşini, ar fi Pancu, Ripper, Lolek, Claudia, Irina şi Ionica.

În Sebeşu de Sus, traversăm satul şi, când să trecem ultimul pod peste Râul Moaşa Sebeşului (acolo unde se despart traseele), găsim găzduire pentru maşini la ultima casă de pe stânga; acolo, în curte, un bărbat între două vârste sparge cărămizi, sub privirile ostenite ale unui ciobănesc german extrem de bătrân şi de slab. Stăpânul ne invită în parcarea constituită ad-hoc şi aranjăm maşinile astfel încât să încapă toate şase. Apoi tot ce mai avem de făcut este să lenevim pe un tăpşan la soare, aşteptând ca grupul să se completeze. Pe la ora 12 însă, oarecum plictisiţi şi cu dor de ducă, eu, Livia şi Andrej o luăm din loc, în ideea de a merge agale şi a nu precupeţi timpul de poze.

Pornim pe triunghiul roşu care însoţeşte, mai pe – mai pe sub, coama Muntelui Moaşei. Începutul constă în nişte drumuri înguste şi înnoroiate de cai, folosite mai ales pentru căratul trunchiurilor doborâte; ne luptăm cu mocirla cleioasă pe prima parte a urcuşului şi, abia când ajungem pe sub Vârful Scaune, poteca ce merge în lungul curbei de nivel devine fermă, aproape uscată şi înconjurată de brânduşe. În dreapta noastră, se desfăşoară, largă şi acoperită de iarba anului trecut, Valea Moaşei Sebeşului; aceasta urcă atât cât o ţin puterile până se uneşte cu piciorul pe care ne aflăm noi, undeva mai sus de cabana la care trebuie să ajungem. Acesta şi alte picioare asemenea sunt încă pline de zăpadă în partea lor superioară, mai ales după ce negrul pădurii este îndepărtat de golul alpin, iar punctul lor terminus se zăreşte din când în când, datorită ceţii care aleargă cu repeziciune – semeaţa creastă a Făgăraşului. Toate acestea se pot contempla de pe Culmea Plăieţului, în ultima zonă larg deschisă şi bătută de soare de lângă Vârful La Comandă, acolo unde îl găsim dormitând pe concetăţeanul lui Pancu, Arpad, care a luat-o în sus de când a coborât din maşină, până să apucăm, noi restul, să ne dăm seama ce-i cu el. De aici încolo, va merge alături de noi.

Din acest loc, poteca face stânga şi intră într-o pădure tânără şi rară, formată din trunchiuri zvelte şi aproape paralele; la umbra lor, poteca a fost tăiată de tot felul de urme, cele mai multe de ciută, dar găsim şi un set pe care nu-l putem identifica: cam trei sferturi din mărimea unui pod de palmă, cinci sau şase degete cu gheare – oare vreun bursuc? De acum urcăm ceva mai susţinut, panta mărindu-se suficient cât să mai prindem şi noi altitudine; după ce trecem de urmele despre care vorbeam, facem dreapta şi continuăm chiar pe muchia piciorului, prin Curmătura La Cărarea Florii (1005 m) – intersecţia cu traseul de legătură cu Poiana Florilor şi Moaşa Avrigului. După o vreme, urcuşul îşi mai taie din avânt, întrucât o ia din nou pe sub coamă, pe faţa versantului străbătută de nenumărate mici avalanşe de pădure, suficient de multe cât să ne facă să mărim pasul chiar dacă, teoretic, nu sunt prea periculoase în acest loc; totuşi, n-am vrea să ştim cum e să fim propulsaţi într-un copac la vale… Partea bună este că zăpada nu-i foarte mare, iar urme au fost deja bătute, aşa că înaintăm repede.

Pădurea nu se mai deschide decât la cabană, după trei ore şi jumătate de la plecare. Ne întâmpină cabanierul şi un vânt ameţitor, care-l face pe Arpad să-şi păzească bine pălăria. Cabana Suru (1450 m) este destul de nouă, micuţă şi bine poziţionată, însă are un aspect extrem de fragil; este de lăudat faptul că, fiind proprietate personală, a fost construită numai din fondurile proprietarului, dar, aşa cum vom afla în curând, uşile se deschid din cauza vântului puternic şi a zăpezii, în timp ce acelaşi vânt şi geometria deficitară a coşurilor nu permit aprinderea unor focuri zdravene – scânteile care ies riscă să aprindă cabana sau brazii. Până una-alta însă, noi suntem bucuroşi să ne adăpostim în cele două camere, să mâncăm ceva şi să pornim într-o adevărată luptă cu nămeţii spre golul alpin.

Acelaşi marcaj, triunghi roşu, urcă dincolo de cabană, însă devine extrem de greu de găsit pe timp de iarnă, în ciuda unei vizibilităţi acceptabile. Îl urmez pe Arpad care bate potecă printr-o zăpadă care, nu rar, îmi trece de piept şi astfel ajungem în locul unde copacii se termină şi începe un urcuş mai abrupt, pe costa care duce în Curmătura de sub Gorganu, la Monumentul Alpinistului şi, mai încolo, în Şaua Suru. Ne oprim la stâlpul solitar, admirăm panorama asupra Văii Oltului şi Podişului Transilvaniei, apoi facem stânga prin pădure. Când însă Arpad pune piciorul mai sus de ultimul arbore zdravăn, ceva pârâie dedesubt şi văd cum stratul superior de zăpadă, cam 8 centimetri, o ia la vale. Nu-s probleme, dar decidem că mai sus de ceea ce seamănă cu o falie enormă, fragmentată acolo unde s-a rupt, n-avem ce căuta; Andrej şi Livia ne ajung din urmă şi sunt şi ei de aceeaşi părere. În coborâre, ne întâlnim cu un mic grup, avându-l în frunte pe Pancu (echipat cu tot ce trebuie – cagulă, piolet, nu ştiu dacă are şi colţarii), decis să ajungă în creastă. Le urăm succes şi ne întoarcem la cabana care, timp de un ceas, s-a încălzit considerabil, ne punem la un ceai cald şi, nu după mult timp, ne aventurăm pe pintenul de deasupra ruinelor fostei cabane pentru a vedea amestecul de nori şi apus – o frumoasă imagine în care auriul şi roşul unui soare obosit încearcă să încălzească vineţiul balaurilor diformi de deasupra Văii Oltului. În partea cealaltă, spre creastă, aburii sunt mult mai rarefiaţi, probabil din cauza vântului tot mai puternic, aşa că luna apare deasupra crestei, albă şi rece, cu gropiţele neacoperite.

Odată cu lăsarea întunericului în care strălucesc clar luminile Sibiului, începe să se strângă şi lumea la cabană, inclusiv cei plecaţi spre Şaua Suru. Astfel se face că, odată burţile pline (fapt la care contribuie şi ciorba de văcuţă de la cabană) şi „încălzitoarele” scoase pe masă, se încălzesc şi corzile celor două chitare şi începe seara culturală. Pe lângă Pancu, pe care-l ştim şi nu ne mai miră, facem cunoştinţă cu talentul lui Gicu – chitară şi fluier, ale cărui improvizaţii excelente trădează anii de studiu muzical şi pasiunea pentru cele două instrumente; imaginea, şi aşa colorată, se completează cu Georgiana care, pe lângă piesele inedite la chitară, ne încântă cu o voce într-adevăr deosebită – asta când nu se ocupă cu instrumentele de percuţie. Toate aceste elemente, unele mai neobişnuite pentru o chităreala la munte, transformă seara într-o adevărată demonstraţie de talente şi se prelungeşte până în noapte, târziu.

Mă număr între cei care cad seceraţi de somn înainte de miezul nopţii, încercând să profit de un foc mic şi chinuit – a nu ştiu câta încercare ce se soldează, până la urmă, tot cu nişte lemne nearse – când camera nu este încă plină. Nu ştiu foarte multe despre vânzoleli şi sforăituri ulterioare, abia dimineaţă mai fac ochi, enervată de uşa care se deschide la cel mai mic curent de aer. După mic dejun şi pregătiri de drum, achităm cazarea şi, unii, masa, apoi plecăm fiecare pe unde crede că-i va fi mai uşoară (sau interesantă) coborârea – nu înainte de a-mi da seama că am cărat degeaba făraşul de derdeluş. La 10:45, împreună cu Lolek, Livia şi Andrej, pornesc pe punctul roşu, care însoţeşte Valea Moaşei Sebeşului, cea pe care am admirat-o ieri la urcare. Traseul merge prin spatele cabanei, face dreapta şi coboară într-o şa largă, în care cea mai pregnantă prezenţă este stâna amorţită pe timp de iarnă. Aici, indicatorul arată stânga şi începe o coborâre abruptă spre apa pârâului, la care însă nu ajungem, ci, chiar atunci când mai avem doi paşi până în vale, poteca se încadrează pe versantul împădurit, spre dreapta, şi merge oarecum pe curbă de nivel. Se succed şi alte coborâri, dar nu la fel de intense şi, cam după o oră de la plecare, ajungem lângă albia apei.

De acum, cărarea se dă jos lin de pe munte şi ne poartă pe lângă frumoasele Cascade ale Sebeşului, căderi rapide şi înspumate de apă, fie lungi, strânse ca într-un mănunchi în pâlniile săpate în mii de ani, fie scurte şi largi, despletite pe stâncile lăsate fără colţuri şi contur în acelaşi timp îndelungat. După încă o jumătate de oră, trecem de o cruce albă, de marmură, dovadă a bănuţului pe care muntele îl cere din când în când pentru ca cei mai mulţi călători să nu cadă pradă urgiei sale, iar în scurt timp intrăm pe un vechi drum forestier – lucru semnalat de cocheta căsuţă-canton la care ajungem după două ceasuri şi ceva de la cabană. Din fericire, acesta nu este chiar atât de lung precum pare pe hartă, în special datorită faptului că o parte din el a fost năpădit de vegetaţie, bolovani căzuţi şi apă încât a redevenit potecă. Astfel se face că, în scurt timp ieşim din pădure, dăm de primele case şi, în sfârşit, ajungem la maşini – după aproximativ trei ore de drum.

Ne strângem cu toţii şi ne schimbăm în haine curate, pentru maşină; partea bună este că noi, cei care am venit pe vale şi drum forestier, am „ratat” o nouă rundă de împotmolit în noroaie la final de traseu. Luăm o gustare, asezonată cu ţuică oferită de gazda maşinilor noastre, câţiva dintre noi cumpărăm tărie şi vin, apoi ne înhămăm toţi la lungul drum spre casă. Dată fiind ora deloc înaintată, unii vor să facă diverse opriri, motiv din care Claudia vine la noi în maşină în locul lui Ovidiu, întrucât doreşte să ajungă cât mai devreme în Bucureşti. Acasă suntem pe la ora 20, iar vremea ploioasă şi deprimantă ne întreabă parcă de ce n-am rămas mai mult pe unde-am umblat. Pe final, nu pot spune că a fost o tură memorabilă, dar m-am bucurat de cântarea inedită de aseară şi de cunoaşterea unui loc pe care nu-l mai văzusem. Cum extrema vestică a Făgăraşului rămâne, în continuare, o necunoscută pentru mine, prevăd că nu va trece mult timp până când paşii mă vor purta din nou pe sau pe lângă Cabana Suru.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s