Iarna în Hăşmaş

Îmi doream să ajung la  şi pe timp de iarnă, când zăpada face ca stâncile, pădurea şi cabana să se confunde; în plus, mi-a plăcut tura pe care a făcut-o Mihai astă vară, la Bâlea, aşa că am toate motivele să mă înscriu la cea propusă la începutul anului, în Hăşmaş. Pe listă sunt oameni pe care îmi doream să-i revăd, însă cei mai mulţi sunt noutăţi absolute pentru mine, aşa că mă întreb dacă mă voi simţi bine într-un grup care se anunţă eterogen – şi nu numai geografic. Încep deci cu un eşantion restrâns, adică cei care, ca şi mine, n-au mai găsit loc în vreo maşină, pe care-i întâlnesc în rapidul (pardon, inter-regio) de Bistriţa. Suntem şapte la număr (din totalul de nouăsprezece) şi încercăm să profităm cât mai mult de somnul de câteva ore, în noaptea dintre vineri şi sâmbătă, pe banchetele unui vagon din fericire gol. Nu sunt suficiente aceste ore, dar sunt mai bune decât nimic după o lungă zi de muncă, iar când coborâm în gara Izvoru Oltului, la 3 dimineaţa, suntem puţin mai odihniţi decât nişte zombi în lumina palidă a lunii.

Cum, citat, „oamenii normali dorm la ora aia” (Marian) nu sunăm niciun „rechin” local pentru mulţii kilometri rutieri pe care-i avem de parcurs până la începutul traseului. Şi, cu adevărat, trebuie că noi nu suntem normali dacă îi atacam vitejeşte, cu bocanci grei (eventual de iarnă) pe un asfalt mai curat decât în Bucureşti. E tare lung Sândominic, nici bucata dintre localităţi nu-i chiar scurtă, iar Bălanul parcă nu vrea să-şi arate mai repede centrul. Poate că în alte condiţii (o bicicletă, de exemplu) aş gusta mai mult peisajul ce însoţeşte în amonte Oltul, o pitorească succesiune de dealuri (Fragilor, Cere, Arama Oltului, Fagu Cetăţii) şi păduri. Maşini trec câteva, dar niciun şofer nu se îndură de noi (nici măcar cel cu dubiţa), un câine de pripas fuge speriat din calea noastră, iar singurul om pe care-l întâlnim pe stradă se uită la noi şi nu-i vine să creadă – probabil se întreabă cât de mult o fi băut de-i apar şapte umbre în plină noapte. Cu bocancii tot mai grei, încât bubuie de zici că am venit să cucerim Bălanul (865 m), ajungem la biserica catolică unde punem capăt celor aproximativ 12 kilometri pe care GPS-ul meu intern i-a înregistrat de vreo zece ori mai mulţi. De aici facem dreapta şi nu mai avem mult, cam un sfert de oră de drum forestier pe lângă Pârâul Covaci, până la băncuţa de unde începe efectiv traseul marcat cu bandă albastră. Ne oprim pentru un frugal mic dejun şi la ora 6, când zorii încă nu se hotărăsc să dea naştere unei noi zile, o luăm din loc pe panta abruptă a piciorului Muntelui Hovaş Leb.

Poteca este deja bine conturată de cei urcaţi vineri, iar zăpada nu prea mare face des loc gheţii de dedesubt. Efortul depus pentru a urca fără să alunec (bine că stau colţarii şi ruginesc în debara!), plus noaptea nedormită, plus (mai ales) căderea de formă după o iarnă lipsită aproape complet de ture mai lungi, cu rucsac plin în spate – toate acestea îşi spun cuvântul şi îmi asum ruşinea de a impune viteza de deplasare. După interminabila primă jumătate de oră, lucrurile devin ceva mai omeneşti odată cu îndulcirea pantei şi îngroşarea stratului de nea, aşa că mă pot bucura de primele raze de lumină care se ivesc atunci când dăm de o ruptură în pădurea de molizi. Se văd bine colţii Pietrei Ascuţite, în timp ce departe, înspre Munţii Tarcău, orizontul devine vag trandafiriu, înainte ca aceste nuanţe firave să se topească în nori. După ce se desprinde ramificaţia spre La Pândă (cruce albastră), dăm de singurul izvor accesibil iarna, apoi, în câţiva paşi, intersectăm drumul forestier care urcă tot din Bălan (triunghi roşul). De aici mai avem o ultimă bucată, din fericire scurtă, numită nu degeaba „panta prostului”; la capătul ei ne aflăm în faţa Cabanei Piatra Singuratică (1504 m). Este ora 8 şi tot ce îmi doresc este un ceai fierbinte şi un pat călduros, că timp de dormit e destul: cei care vin cu maşinile preconizează că abia la 10 vor porni din Bălan.

Cabanierul şi soţia sa ne întâmpină cu multă amabilitate, camerele au deja focul făcut, aşa că tot ce ne mai rămâne este să mâncăm sau să bem ceai şi să ne băgăm în saci. Mă bucur să văd cabana terminată (sau pe-aproape), chiar dacă alegerea unor sobe de tablă n-a fost chiar cea mai fericită – duduie ele de căldură, dar numai cât este foc, apoi aerul se răceşte repede la înălţimile Harghitei. Dar cu un sac decent şi grijă la alimentarea cu lemne, somnul te coboară în cele mai plăcute abisuri… în cazul meu până la ora 14, când reuşeşte şi restul grupului să ajungă. Apropo de foc şi cabană, trebuie să-i mulţumim frumos lui Marius care, pe lângă informaţiile voluntare şi cuprinzătoare, a urcat de vineri şi a cărat lemnele care ne-au făcut tuturor şederea de vis.

Ne este deja clar că azi nu mai facem niciun traseu, întrucât atmosfera frumoasă şi clară (chiar dacă nu senină) de dimineaţă s-a transformat într-o ceaţă densă şi joasă, încât nu se mai vede nici Hăşmaşul Mare, nici primele culmi ale Pietrei Ascuţite. Încă o dovadă că, la munte, trebuie să te bazezi pe prima parte a zilei pentru trasee. Nu ne rămân decât activităţile de la cabană şi din jurul ei, prima fiind un ospăţ pe cinste cu ciorbă de vită (asezonată cu smântână şi ciuşte iuţi) şi fasole cu ciolan – porţii cât pentru trei. Nu mă mir că mulţi din cei prezenţi îşi lasă farfuria pentru mai târziu sau chiar mâine. Ne încercăm apoi forţele cu stânca înzăpezită a Pietrei Singuratice, dar numai Marian o urcă până în vârf, la cruce. Restul renunţăm, întrucât ne-ar lua prea mult, iar înserarea a pus deja stăpânire pe zonele joase de la baza muntelui, iar acum ia cu asalt şi înălţimile crenelate. Însă este suficient să urcăm până la primul lanţ pentru a admira întinderile ninse şi depărtările vălurite, îmbrăcate în roşu şi cenuşiu.

În timp ce fetele se apucă de un om de zăpada, eu îmi iau răgaz să mă joc cu cei trei câini. Doi dintre ei sunt aceiaşi care te latră vânos atunci când apari la cabană, obosit după ultimul urcuş, dar care, dacă îi întrebi, printre gâfâieli, de vorbă, încep să dea prietenos din coadă şi să sară pe tine mai să te dea grămadă pentru un pupic pe ureche. Al treilea e un vulpoi în miniatură, cu ochi ca două mărgele şi fire temătoare, căruia trebuie să-i câştigi încrederea ca să te lase să-l mângâi; dar, odată produsă apropierea, ce giumbuşlucuri ştie să facă pentru un scărpinat pe burtică…

Mă întorc la construcţia omului de zăpadă care… trebuie să recunosc că au şi băieţii un dram de dreptate, numai a om de zăpadă nu seamănă. Pentru că omătul este uscat şi nu se leagă în bulgări, singura soluţie pe care o găsesc fetele este construirea unei movile – strat peste strat, totul rotunjit în partea de sus, astfel că arătarea are înălţimea unui om (e cam cât mine), dar asemănarea se face cu foarte multă imaginaţie, chiar şi după ce este ornat cu ochi, gură, păr, braţe şi fermoar la vestă. Forma sa falică îi face pe cârcotaşi să spună că-i un om de zăpada întins la orizontală; nişte complexaţi fără simţ artistic, ce să mai! Probabil de asta se şi răzbună pe bietele fete, pe care le iau una câte una şi le îngroapă în zăpadă, lămurindu-mă că zilele clasei a cincea nu se vor sfârşi niciodată.

Partea cea mai frumoasă a serii, întinsă pe mai multe ore, este, aşa cum mă şi aşteptam, chităreala. Vlad ne delectează cu conţinutul caietului său de cântece şi nu numai, iar cererile îl asaltează din toate părţile; noroc cu telefonul Loredanei şi conexiunea la internet pentru diverse versuri. Mă unge pe suflet faptul că pot asculta (şi îngâna) piese folk pe care nu le-am mai ascultat demult la munte – Oameni de zăpadă (cu versurile originale), Bătrânul refugiu, Baladă fulgerată de vânt, Ulciorul, Cabana Schiorilor, Mai rămâi puţin, Viaţa la ţară, Iertările, Visul alb şi Colindă tristă. Pe de altă parte, mă „loveşte” un fapt cu care nu-s obişnuită, deşi n-ar trebui să mă uimească atunci când unii dintre oamenii prezenţi se văd pentru prima dată: sunt foarte puţini cei care cântă piese cunoscute. M-am învăţat „prost” cu UT-ul, unde atunci când apar cu chitara Vladimir, Pancu, Babau, Claudia, Bacea sau Ştefuţ (ori unul, ori mai mulţi) lumea nu mai pridideşte să cânte odată cu ei; e drept, ne ştim de ceva vreme şi avem destule ture împreună. Acum, deşi este clar că cei mai mulţi din grup savurează momentul, am senzaţia de apatie… La 11 noaptea, după ce mai rămânem doar eu şi Vlad pe metereze, îmi amintesc de faptul că Mihai a impus ora de plecare 8:30 şi hotărăsc să trec şi eu la somn. Sincer, aş mai sta, dar mă gândesc la lupta de mâine cu zăpada. La mine în cameră e cald – chiar foarte cald, după cum se plânge Nicol, dar lucrurile n-ar fi atât de grave dacă doi tineri vânjoşi (nu spun cine) n-ar sforăi în contra-timp de se zguduie paturile; iar eu nu mai găsesc dopurile de urechi. După jumătate de oră în care aţipesc şi sar la reînceperea mitralierei, îmi iau jucărelele şi mă mut în camera în care s-a cântat; ştiu că e un pat liber şi, chiar dacă nu-i la fel de cald, se sforăie mai în tăcere…

Noaptea trece repede, iar micul dejun mă găseşte cu bagajul făcut. Cei mai mulţi merg fără rucsac, dar hotărăsc că îmi va ţine de cald la spate, plus că pot pune în el nişte seminţe, apă şi windstopper-ul pentru când voi sta în loc. La ora 9 pornim să cucerim Hăşmaşul Mare, care acum se vede perfect de lângă cabană; aerul este din nou limpede în direcţia lui, iar dincolo de creastă cerul e chiar albastru. Urmăm, în coborâre, banda roşie, apoi începem să urcăm prima pantă din cele trei care ne poartă spre această cetate scundă (ca înălţime absolută), dar impunătoare prin izolarea sa într-o zonă joasă. Ne însoţeşte un soare bolnăvicios, înconjurat de straturi colorate de nori care-i filtrează lumina. Potecă nu este, aşa că cei mai puternici dintre cavaleri taie cu abnegaţie trepte şi astfel serpentinele capătă altitudine într-un ritm susţinut. Ajungem pe un prim mic platou, de unde putem admira în voie Piatra Singuratică, dincolo de ea podişul care-i este alb aşternut Oltului, iar în direcţia opusă silueta semeaţă a Ceahlăului.

Urmează a doua pantă, spre stânga, ceva mai domoală şi mai scurtă, care se termină brusc într-un abrupt mărginit de stânci tăioase. Aici curba de nivel o ia la dreapta, pe lângă povârnişul care conturează linia crestei. După ce urmăm o vreme această curbă, străbătută şi de poteca reală pe timp de vară (chiar mai zărim câte un marcaj), se pune problema cât mai mergem aşa şi când trebuie să o dăm brusc la stânga, întrucât marcajul nu ajunge pe vârf, ci în Poiana Albă. Urmându-şi inspirat intuiţia, Marian şi Dan iau decizia devierii de la traseul „oficial” chiar înainte de primul stâlp şi încep cea mai înverşunată luptă cu nămeţii. Stratul de zăpada e gros, neviscolit şi moale, aşa că piciorul se afundă adânc, iar urmele se bat greu; nici să calc pe aceste urme nu mi-e uşor, aşa că pot doar să-mi închipui cât este de obositor pentru primii, mai ales că soarele tocmai s-a dezgolit, iar cristalele de nea lucesc fascinant de orbitor. Cu un astfel de efort, ajungem pe un vârf cu „catarg”, despre care credem iniţial că acela este cel dorit. Doar acolo ne dăm seama că abia pe următorul, aflat nu chiar departe, ni se termină drumul. Coborâm deci, printr-un omăt tot mai adânc strâns la baza brazilor, apoi ne urnim pe un ultim şi scurt urcuş şi iată-ne pe Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), la ora 11. Ne fotografiem cu vârful, mergem şi până la crucea de sub care pornesc cele două hornuri de care ne-a povestit Cristina şi dăm un admirativ tur de orizont. Avem şi ce vedea, datorită poziţiei solitare a Hăşmaşului: munţii Harghita, Nemira şi Gurghiu se desluşesc în ceţurile care încep să se îngroaşe ca nişte dealuri înalte, cu linii moi şi pante pierdute în podişul înzăpezit; dincolo, Tarcăul face loc frumosului Ceahlău, la care tânjesc eu demult şi nimeni nu se îndură de mine.

Mi-ar plăcea să zăbovesc mai mult aici, dar vântul tăios mă îndeamnă la drum, ca şi pe cei mai mulţi dintre cei care am ajuns primii aici. Pe drumul de întoarcere, acelaşi, cu poteca deja bine tapată, ne întâlnim cu a doua parte a grupului, întârziată de festivalul unei bulgăreli. S-ar vrea o poză de grup pe vârf, cu toţii, dar nu ne îndurăm să ne întoarcem, mai ales că ne-a cam pătruns frigul şi ni s-a terminat apa. Aşa că la vale cu noi, mult mai uşor şi fără peripeţii, apoi în sus pe micul urcuş până la cabană, unde ajungem la 12:30 – conform estimării exacte a lui Marian. Aici însă vremea deja se strică şi începe burniţa, în timp ce crestele s-au ascuns în nori, iar zăpada de pe acoperiş se topeşte. În mod clar, temperaturile sunt mult mai ridicate decât acum trei săptămâni în Harghita-Băi, când am simţit că-mi degeră măduva-n oase.

După ce ne întoarcem cu toţii, ne strângem în sala de mese şi facem socotelile: cazarea plus ospăţul de ieri înseamnă 50 de lei, în rest fiecare plăteşte ce-a mai consumat – ceai (3 lei), cafea (5 lei) sau palincă (25 de lei litrul). Cu totul, cheltuială puţină pentru două zile extraordinare. Şi lucrurile nu se termină aici, pentru că, ora 14:30 fiind, avem de coborât până în Bălan şi, cum alegem triunghiul roşu (adică drumul forestier acum bine troienit), ce metodă ar fi mai bună decât săniuşul pe valea Pârâului Scaunului? Nu, nu avem sănii, dar avem pantaloni lucioşi sau pungi cu multiple întrebuinţări, aşa că cea mai mare parte a coborârii o facem pe fund, până când panta se îndulceşte într-atât încât trebuie să revenim la tradiţionalul mers. Aici traversăm de fapt un platou larg, în care se unesc mai multe văi şi la capătul căruia, cocoţată pe un dâmb, întâlnim prima casă. Facem stânga pe lângă ea şi ne bucurăm de ultima, şi cea mai abrupta, pantă pe care ne dăm la vale – pe fund, evident! Vorba lui Nicol – iuhuuuu!

De aici casele se înmulţesc şi străbatem uliţele până la drumul principal, pe care facem stânga, spre centrul Bălanului, dar nu înainte de a lua apă pentru drum de la un izvor captat; este ora 15:30, deci toată distracţia ne-a luat cam un ceas. Din fericire, aici şoseaua nu este curăţată de zăpadă şi nu ne chinuieşte asfaltul la tălpi, aşa că parcurgem cei 2 kilometri destul de repede. De altfel, ne cam grăbim, căci ne presează trenul. Trebuie să le mulţumim lui Marian şi Vlad, care ne duc cu maşinile până la gară suficient de repede cât să avem timp să cumpărăm şi necesara rezervă de bere. Şi iată-ne din nou în tren şi, deşi în faţa noastră se aştern multe ore de ţăcănit al roţilor pe şine, acestea trec fără să simţim datorită bunei dispoziţii din compartiment. Ce-aş mai putea spune? Aş repeta oricând oricare parte a turei, mai puţin cea cu pedestraşii în bocanci pe şoseaua nopţii.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Iarna în Hăşmaş

  1. Andreea B says:

    Frumosul Hasmas, de cand visez la el si la Singuratica. Reusita si povestea si fotografiile. Preferata mea este una alb-negru, cu un muntoman privit de sus in timp ce urca, iar in prim plan este un lant. Ar fi fain ca si povestirea sa fie presarata cu cateva fotografii, ar fi mai usor de parcurs :).

  2. Pingback: Piatra Singuratică – Munţii Hăşmaş | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s