Munţii Harghitei

Nu ştiu dacă devine tradiţie, dar nu e prima dată când iarna ne împinge în ungurime, adică unde e mai frig pe vremea aceasta, dar şi unde munţii joşi, aproape lipsiţi de stânci, au mai rar zăpada deranjată de avalanşe. Dacă anul trecut am fost în Lăcăuţi, lângă Covasna, anul acesta ne găsim cazare ieftină la o pensiune puţin înainte de a intra în Harghita-Băi. Drumul judeţean, nedeszăpezit, care se desprinde spre nord în Pasul Tolvaioş, poartă spre staţiunea harghiteană maşinile destul de uimite de schimbarea de peisaj: până acum a fost soare, cer albastru şi asfalt curat, acum troienele se întind şi pe şosea, iar norii acoperă văzduhul, coborând mai jos decât crestele şi aşa scunde ale Munţilor Harghitei. Suntem destul de mulţi cei care aflăm găzduire la Pensiunea Pokat, poate şi pentru că tura se anunţă uşoară; grupaţi în cinci maşini, sosim pe rând: Alina, Alex, Vali, eu, Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Pancu (adunat de la ia-mă nene în Miercurea Ciuc), Maria, Alex (al doilea), Anca, Wizard, Ancuţa, Vladimir, Claudia, Pre2, Laura, Apollo, Denisa şi Alex (al treilea – vom avea probleme în a-i deosebi). Vlăduţ a fost cel care s-a ocupat de rezervare, cu mare interes pentru ultima tură înainte de a se întoarce în Suedia, şi a avut de la început probleme să se înţeleagă cu proprietara pensiunii, întrucât aceasta nu vorbeşte română; motivul nu este cel la care s-ar gândi toată lumea, ci că este olandeză, iar acest lucru se vede în modul în care arată pensiunea şi în amabilitatea cu care suntem trataţi. În plus, barierele lingvistice sunt depăşite prin limba engleză, o a doua natură pentru olandezi.

Fiecare cuplu preia câte o cameră dublă, în timp ce cinci din noi, desperecheaţii între care mă număr, luăm camera mare de la ultimul etaj, cu patru paturi, mansardă şi baie proprie. În timp ce maşinile ajung una câte una, ne strângem în sala de mese şi luăm un mic dejun întârziat, povestim despre revelioane sau facem cunoştinţă cu cei veniţi pentru prima dată.

Odată strânşi cu toţii, mâncaţi, cu bagajele de drum scurt pregătite, plecăm în traseu – să fie ceasurile 12:30. Pornim pe un marcaj cât de cât vizibil, cruce roşie, şi stăm cu ochii-n patru să nu-l pierdem, mai ales că se desprind multe poteci utilizate de localnici. Livia bate cu anevoie trepte o bună bucată de timp, în susul Pârâului Tolvaioş, până când zăpada neumblată îi trece de mijloc. Primul urcuş mai susţinut se termină într-un drum forestier marcat cu triunghi albastru, pe care-l urmăm la dreapta, se îngustează iar în potecă şi începe să urce mai abitir, aşa că este binevenit popasul la o primă răspântie care ne ridică semne de întrebare.

Tot Livia găseşte marcajul, spre dreapta, iar panta îşi păstrează ritmul susţinut până când pădurea face loc primei runde de gol alpin, unde ne bucurăm că norii se mai ridică, altfel orientarea ar fi tare dificilă. Este ora 14:15. Mergem tot spre dreapta, pe linia culmii, dar de acum avem şi o „variantă” ajutătoare: pe aici au trecut de curând nişte snow-mobile şi au călcat bine zăpada sub tălpici, aşa că înaintăm mult mai repede dacă nu ne afundăm în zăpadă la fiecare pas. Trecem astfel de o stână şi, cum norii aleargă nehotărâţi şi capricioşi, începem să vedem câte ceva de la poalele muntelui pe care-l urcăm sau chiar şi petece de senin deasupra noastră, cel mai bun fundal pentru brazii încărcaţi şi încremeniţi de ger.

Intrăm din nou în pădure, dar de data aceasta mult mai rară – mai mult pâlcuri răzleţe de brazi decât codru adevărat, din care ieşim la ceasurile 15 pe Vârful Cetatea Bufniţei (1679 m), un platou mic şi pătrăţos de stâncă, întocmai ca zidul unei cetăţi, care iese ca o rampă din coasta muntelui deasupra staţiunii. Acesta este primul punct de belvedere din care profităm de scurtele momente în care ceţurile se ridică; aici ne sună Apollo să ne anunţe că, deşi este departe, grupul lui se întoarce pe unde a urcat şi ne aşteaptă la pensiune. Următoarea oprire o facem nu departe, la releul care se ridică la un sfert de oră mai încolo, dar pe care îl vedem doar din când în când, chiar dacă are la bază o construcţie mare şi galbenă. Aici stăm cât ne permite frigul pătrunzător, care ne-a făcut pielea roşie şi mâinile de nefolosit. Sincer, eu aş pleca mai departe – fie că în continuare, fie înapoi – cât mai repede, dar Vlăduţ ne reproşează că suntem nişte plângăcioşi şi ne îndeamnă să avem puţină răbdare să se mai risipească norii, întrucât putem vedea o frumoasă panoramă a Orientalilor: Ciuc, Hăşmaş, Giurgeu, poate şi puţin de Ceahlău. Până una alta apare, la o aruncătură de băţ peste o pădurice tânără ivită de te miri unde, Vârful Harghita Ciceu (1759 m) – cel pe care trebuia să ajungem astăzi, dar pe care-l abandonăm din motive de lene, frig, săpat potecă, etc. Cum deci se decide renunţarea la acest vârf, îmi spun că, panoramă sau nu,  mâinile mele cu tot cu cele trei rânduri de mănuşi nu mai rezistă şi o iau în jos, încercând să-mi pun sângele în mişcare; ca idee, luni voi mai avea încă dureri de metacarpiene şi falange, chiar dacă n-a degerat nimic.

Când se declară mulţumiţi de peisaj şi cei mai puţin friguroşi, începem cu toţii coborârea pe sub telefericul care face legătura între staţia releului de radio-televiziune şi capătul superior al staţiunii. E şi un triunghi albastru pe acolo, dar acum avem ghidaj suficient din partea cablurilor şi stâlpilor. Şi cum coborâm noi mai suflând în pumni, mai aruncând un ochi către frumoasa vale de sub munţi, acum descoperită de nori, cineva strigă „la o parte!” şi ne împrăştiem ca potârnichile din faţa celor două snow-mobile care urcă în viteză. Nu apucăm să coborâm foarte mult, când auzim din nou motoarele şi îi vedem pe cei doi venind în sens invers cu la fel de mare viteză, iar piciorul parcă apasă mai tare pe acceleraţie când trece pe lângă un grup compact de fete. Rezumat: nu încerca să impresionezi fetele băgând viteză, că nu ştii de câţi dintre prietenii sau soţii lor ai nevoie să scoţi snow-mobilul din copac! Pun deci băieţii mână de la mână şi-i scot viteazului (care brusc ştie româneşte) vehiculul din brad, poate şi pentru că urmele făcute de unul ca el ne-au ajutat mult astăzi.

Ajungem la Hotel Ozon, punctul cel mai înalt din Harghita-Băi, la 16:30, tăiem câteva serpentine ale şoselei înzăpezite prin boscheţi (după marcaj, evident) şi ajungem în centrul staţiunii. Aici, inevitabil, grupul se sparge: unii cumpără bere, alţii caută izvoarele de apă minerală, alţii rămân la un restaurant şi câţiva, între care şi eu, ne îndreptăm grăbiţi spre pensiune şi parcă nu mai ajungem odată… Mai ales acel kilometru de la ieşirea din localitate mi se pare interminabil. În cameră e cald şi bine, aşa că arunc grăbită straturile de haine, la fel de îngheţate ca şi mine, şi-mi pregătesc la microunde o ciorbă fierbinte. De fapt, toată lumea se pune la masă, căci frigul creşte foamea şi setea.

Pentru mâncare avem frigidere sau, aşa cum ne indică gazda, o putem lăsa pe balcoane, căci frigul de afară îşi face treaba. Ceea ce nu ne spune este să nu o lăsăm nesupravegheată pe mese dacă vrem să mai alegem ceva din ea; şi aşa se face că o vedem pe Claudia cum intră val-vârtej în dormitor, cu braţele pline de punguţe şi caserole, spumegând de mânie şi înjurând cu patimă pisica. Printre hohotele de râs – că, deh, nu ne putem abţine – găsim o sacoşă în care să pună ce-a mai rămas după jaf, adică pâine şi care afumată, pe care mâţa doar a lins-o bine până să decidă ca nu mănâncă mezeluri.

După cină, ne antrenăm în echipe la masa de fusbal, devenită măr al discordiei în grupul nostru. Pancu şi Vali par invincibili, dar chiar şi „regii” trebuie să se retragă, iar „arbitrul” Vladimir dă dovadă de o incredibilă tărie de caracter şi anduranţă atunci când masa este acaparată de vacarmul fotbalului feminin. Când ne săturăm de fusbal şi orgoliile de Messi sau Casillas sunt fie satisfăcute, fie iremediabil rănite, trecem la ceva mai puţin pentru muşchi şi mai mult pentru creier: Saboteurs. Vali îşi etalează, cu răbdarea pusă la încercare de muzicuţa lui Andrej, calităţile de pedagog, astfel că cei care avem habar învăţăm repede regulile şi strategia jocului. Mai greu e cu instrucţiunile în franceză pe care le consultăm la fazele controversate, dar ne descurcăm până la urmă. Facem două rânduri de câte trei jocuri şi câştigă piticii-constructori de fiecare dată, dar este cât pe ce să câştige şi sabotorii un rând. Eu abia m-am încălzit cu acest joc nou, dar cum două chitare aşteaptă cuminţele în huse seara nu poate continua decât cu cântece mai mult sau mai puţin de munte – artişti principali Pancu şi Claudia, înlocuită la câteva piese de Vladimir. Cu mâna pe inimă spun că este una dintre cele mai frumoase seri petrecute în compania Ursul Trubadur, cu multe cântece pe care eu nu le-am mai auzit şi cu nesfârşită voie bună.

Seara are şi picanteriile ei, ca de exemplu „aş mânca o ciorbă / şi-aş arde o blondă” tocmai când intră pe uşă câteva fete (din alt grup cazat aici) între care o blondină care ne întreabă dacă pot folosi masa de fusbal. Alta e muzicuţa lui Andrej care, după ce a anunţat câteva trenuri în gară, le cântă „cine pleacă e un bulangiu” celor care, rând pe rând, cedează somnului. Ca să nu mai zic de mulţimea de sticle goale marca „Harghita” (care alta?) şi „apele minerale Dorna” care sunt minerale în măsura în care spirtoasele se încadrează aici; însă însoţesc de minune arsenalul nesfârşit de junk-food adus de Vali – sărăţele, bomboane, floricele si alte nenorociri. Iar spre final, când mai suntem câteva muşte insomniace, Vladimir decide să se retragă şi are loc următoare fază: Pancu şi Vlăduţ cântă cât mai suav „Nights in White Satins”, ritmul chitarei şi al vocilor se schimbă brusc în „cine pleacă e un bulangiu, e un bulangiu, e un bulangiu”, Vladimir închide uşa, iar băieţii le întorc la fel de brusc la vocea suava – „gazing at people, some hand in hand”… Pe la ora 2 noaptea se sparge gaşca, doar Pancu rămâne să mai mănânce ceva.

Dimineaţa nu prea am spor la trezire, chiar şi după cele opt ore regulamentare. Mă târăsc cu ochii umflaţi spre micul dejun, apoi bag viteză la făcut bagajul pentru ca la ora 12 să plecăm, dar nu înainte ca pisica să facă pace cu Claudia sau de poza de grup, la care cred că reuşim să ne strângem cu toţii. Aşa cum am venit, adică separat, la fel ne despărţim – unii spre Odorheiul Secuiesc, alţii spre Sighişoara, restul nu ştiu exact pe unde. Eu sunt în maşină cu Alex, Alina şi Vali şi hotărâm să dăm o tură prin staţiune să vedem ce-i de capul ei. Impresia pe care ne-o face este una frumoasă: o atracţie ieftină de schi pentru cei din Harghita, Bacău, Iaşi, Covasna şi Sibiu, cu pârtii uşoare şi medii, numai bune pentru cei care vor să înveţe să schieze; îmi amintesc că fix la fel era şi în Borsec acum doi ani. Cei care au mâncat aseară la un împinge-tava s-au declarat mai mult decât mulţumiţi de calitate şi preţ, cazarea ne-a costat 35 de lei de om, un abonament de teleschi e 40 de lei pe zi (ceva mai ieftin dacă iei pentru trei zile de weekend), iar închirierea de echipament complet de schi sau snowboard costă 30 de lei pe zi sau 10 lei ora; de instructori nu ştiu, dar bănuiesc că se găsesc şi nu la acelaşi tarif ca în Poiană. În plus, vedem şi echipament la mâna a doua: schiuri (între 130 şi 240 de lei cele pentru adulţi), clăpari (120 – 150) şi beţe; tentaţia e mare, dar cum nu e cineva cunoscător (gen Ena sau Matei) pe lângă mine să mă sfătuiască, mă abţin. Ar trebui să mă abţin şi de la „Gogoaşa de zăpadă” (alt nume pentru snow-tubing – 10 lei 5 ture), întrucât coborârea în viteză şi continuă rotaţie după un mic dejun îndestulător este o senzaţie tare, dar înfiorătoare; nu sunt sigură că aş mai încerca vreodată, nici măcar cu stomacul gol…

În afară de atracţiile iernii (schi, patinoar, langoş cu smântână şi caşcaval), staţiunea balneo-climaterică păstrează ceva din farmecul vechilor „băi”, cu indicatoare de lemn către izvoare şi case în majoritatea lor tradiţionale. Cu plinul de apă mineral-sulfuroasă făcut, pornim înapoi spre casă. Despre acest drum nu-mi amintesc prea multe, căci în cea mai mare parte dorm; reţin numai pâinea de casă de un kil jumate la 8 lei, crestele înzăpezite ale Ciucaşului (o luăm pe DN 1A) şi ceaţa teribilă din zona Vălenilor de Munte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s