Barcelona Ziua 10

Cum azi e duminică, Paul o-ntinde de dimineaţă la biserică, iar eu am program de voie. Mi-am făcut un obicei ca, atunci când timpul îmi permite, să vizitez muzeul de istorie al oraşului în care-mi petrec vacanţa (accentuez, al oraşului, nu naţional) – nu atât pentru anumite feluri de vestigii, cât pentru povestea pe care o spun episoadele înşirate cronologic. Iată-mă deci intrând din Plaça del Rei în Museu d’Història de la Ciutat. Prima parte, aflată în subsol şi demisol, îi plimbă pe admiratorii Imperiului Roman prin centrul anticului Barcino, aşa cum l-au descoperit săpăturile arheologice. Aceasta este partea care-mi place cel mai mult din întregul muzeu, tocmai pentru că nu te plimbi printre vitrine cu exponate, ci chiar pe nişte foste uliţe, printre ceea ce-a mai rămas din zidurile caselor şi ale primei bazilici, printre spaţiile destinate sărării şi depozitării peştelui, pe lângă camera destinată răcirii apei, pe deasupra pivniţelor în care se învechea vinul în amfore care au rezista vremii. În acest periplu, te însoţesc câteva perechi de ochi din marmură – anonime personalităţi ale oraşului care au fost „imortalizate” datorită importanţei lor locale.

În etajul de deasupra solului, desfăşurat în Palau Reial Major, sunt prezentate, de data aceasta în vitrine, perioada medievală de înflorire şi lunga perioadă de ocupaţie arabă şi otomană. Circuitul mă duce apoi în clădirea sobră, gotică, acum desacralizată, a Capelei Santa Àgueda – fosta capelă a Palatului Regal care acum spune o scurtă poveste a artei cinematice şi, mai târziu, cinematografice. O secţiune extinsă a muzeului prezintă în continuare una dintre laturile definitorii ale oraşului în perioada medievală şi de revoluţie industrială: stambele. Numite şi „indiene”, manufacturile textile cu diverse imprimeuri pe bumbac au jucat un rol important în economia şi prestigiul capitalei; într-adevăr, exponatele muzeului, cele mai multe de mari dimensiuni, sunt superbe, chiar şi cele obţinute mai târziu, când munca omului era deja aproape complet mecanizată. Pe lângă frumoasele fâşii de pânză colorată, fiecare cu povestea sa de obicei la vedere, sunt expuse războaiele de ţesut, aşa cum au evoluat şi s-au transformat pentru o calitate mai bună sau o producţie mai mare. Fără să aibă strălucirea unor bijuterii ale coroanei, cum întâlnim în alte muzee, expoziţia de „indiene” este inedită şi fascinantă. Ultima secţiune, pe care e uşor s-o ratezi din cauza intrării separate, este dedicată modernităţii – un amalgam de obiecte care caracterizează contemporaneitatea, de la finalul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea. Nu ştiu dacă există o logică după care au fost selectate, alta decât bonomia şi nostalgia pe care le emană, dar colecţia este fermecătoare tocmai pentru că, cel puţin o parte din exponate, au fost văzute în propria gospodărie sau primprejur de cei mai mulţi vizitatori: o sobă, un bideu, un Seat vechi, o maşină de cusut, o maşină de scris, un simulacru de computer personal, o trăsură, bancnote, afişe publicitare, cutii de cosmetice şi multe alte nimicuri care-ţi smulg, fără să vrei, un zâmbet al familiarului.

Cum mai am puţin timp la dispoziţie, mă îndrept către Basilica de la Mercè, cea pe care n-am găsit-o ieri deschisă. Acum însă pot intra sub cupola de pe care veghează Fecioara Milei, dar nu mă pot mişca prea mult, pentru că încă se slujeşte. Nu ai nevoie însă de prea multe unghiuri pentru a observa cum podoabele baroce şi elementele rococo invadează cu aur spaţiul, suprapunându-se peste câteva reminiscenţe gotice ale tradiţiei medievale. Nu este cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o în Barcelona, dar cu siguranţă impune respect.

Mă întâlnesc cu Paul la hostel şi, fără să zăbovim prea mult, o luăm iar din loc. Trecem prin Plaça George Orwell cu a sa statuie futuristă în mijloc, apoi ne îndreptăm către marea dezamăgire a excursiei: Palau Güell. De unde vine dezamăgirea, m-ar întreba cei care l-au vizitat şi care, sunt convinsă, au fost impresionaţi. Păi tocmai asta e, noi ne alegem doar cu câteva imagini ale intrării, care să ne zgândărească imaginaţia, pentru că palatul-muzeu tocmai s-a închis pentru o săptămână. Şi când mă gândesc că Mihai şi Cristina au apucat să-l viziteze, chiar la începutul sejurului… Asta e, trebuie să ne mulţumim numai cu cele câteva turnuleţe din „turtă dulce” marca (deja inconfundabilă) Gaudí şi cu corbul din fier forjat, gata să-şi ia zborul. Chiar şi aşa, este evidentă plasarea în prima perioadă de creaţie a arhitectului, cea în care sunt preponderente elementele ale Extremului Orient, precum şi de multă inspiraţie maură. Faţada, dominată de cele două poţi masive, destinate una intrării, cealaltă ieşirii trăsurilor, este extrem de frumoasă şi poate numai să promită o vizită de neuitat; vizită de care noi ne vom bucura… altădată.

Ne continuăm plimbarea cu un cartier pe care l-am neglijat până acum, deşi am locuit practic în el cât am stat în apartament: El Raval. Acesta pulsează în jurul Bisericii Sant Agustí Nou (centru caritabil) şi arterei Rambla del Raval – lată, plină de palmieri şi caracterizată de o viermuială altfel decât pe La Rambla, una care urmează activităţile cartierului – şi reprezintă un spaţiu unde cultura şi familiile catalane le întâlnesc pe cele arăbeşti şi chineze. Locul este un amalgam de trăsături asiatice şi europene, dar efectul nu-i deloc neplăcut, mai puţin curvele urâte (dar urâte, nene!) care răsar de după colţuri. Aici se amestecă tarabe cu bijuterii şi haine specifice Orientului Mijlociu cu fast food-uri unde găseşti kebab şi şaorma-cu-de-toate, mici magazine cu îngheţată „personalizată” (una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată) cu colţuri ample destinate culturii şi binefacerii sociale, precum Biblioteca de Catalunya şi Antic Hospital de la Santa Creu, aranjamentele bogate de flori cu statui ascunse în nişele clădirilor. În mod cert, El Raval are farmecul său şi poţi înţelege de ce este considerat o speranţă a viitorului Barcelonei.

Mult a fost, puţin a rămas, dar acest „puţin” înseamnă enorm pentru un barcelonez: meci de fotbal de mare mândrie locală, Barça – Epañol; pe Camp Nou se înfruntă cea mai frumoasă echipă a momentului (despre care mulţi nu ştiu dacă nu cumva s-o considere cea mai bună din toate timpurile) cu reprezentanta Castiliei în Barcelona. Ne aşteptăm deci la o încleştare pe viaţă şi pe moarte sau, dacă nu, măcar la un meci frumos. Ne înfiinţăm deci destul de devreme la intrarea pe stadionul din Les Corts, unde ajungem de la staţia de metrou Palau Reial; am fi putut găsi alta mai apropiată, dar cred că am vrut să absorbim puţin din atmosfera de pe străzi de dinainte de meci. La Camp Nou, cozile aratăinterminabile, iar marea de oameni care se revarsă din autobuze şi de pe arterele laterale pare că nu va apuca niciodată să intre. Ne întrebăm deja dacă n-am ajuns prea târziu, deşi mai e o oră până să înceapă meciul. Lucrurile sunt însă gestionate mult mai eficient decât am crede; de fapt iluzia este dată de grupurile mari care stau pe lângă garduri, dar n-au încă intenţia de a intra, ci discută, polemizează şi se agită, astfel încât strada devine o mare blau-grana plină de valuri.

Trecem fără probleme de turnichete şi control, iar eu răsuflu uşurată că tipa de la magazinul oficial cu care am vorbit acum câteva zile a fost bine informată: n-am nicio problemă în a intra cu aparatul foto şi cele câteva obiective din dotare. Asta e ceva SF ţinând cont că la noi trebuie să ascunzi bine orice săpunieră de parcă, prin fotografiile făcute, le furi jucătorilor numerele de pe tricou. Iar cine zice că astea sunt condiţii impuse de impresari, că vezi dom’le orice poză a unui jucător e „brand”, să se gândească puţin: păi dacă în cazul jucătorilor Barcelonei nu se pune problema asta, îmi vine greu să cred că alţii-s mai cu moţ. Dar cum la noi până acum vreo câţiva ani erai interpelat de gardieni (cu ani de şcoală nici o zecime din focala ta) dacă trăgeai cadre pe stradă – a se vedea experienţa Târgovişte, un meci de fotbal n-ar cum să fie altfel decât „zonă interzisă”.

Intrăm deci, ne găsim repede locurile şi ne bucurăm de o seară plăcută, plină de o lumină blândă spre apus. Cred că e cel mai cald de când suntem noi aici, ceea ce nu mă deranjează deloc ţinând cont de faptul că vom petrece câtva timp stând afară. Stadionul mi se pare dezamăgitor de gol o vreme (prin preajmă sunt mai mult turişti decât suporteri), dar toate hoardele de care vorbeam mai devreme îşi fac loc înăuntru cu un sfert de oră înainte de începerea meciului, aşa că, atunci când echipele ies la încălzire, tribunele freamătă, iar când arbitrul fluieră începutul partidei un stadion întreg explodează. Când am cumpărat biletele, îmi făceam probleme că nu ştiam unde sunt anume: dacă nimeream în sectorul destinat suporterilor Epañol? Acum însă sunt liniştită: dacă e vreun fan Epañol, noi nu-l identificăm.

Speram spectacol şi iată că avem spectacol, cu Barça în plină formă şi etalându-şi toate vedetele – căpitanul Puyol (preferatul meu şi al lui Paul), Xavi, Pedro, Iniesta, Alves, Piqué, Alba, Busquets, Fábregas, Valdés şi, evident, Messi; de aici, de sus, par foarte mici, dar după o vreme ne este uşor să-i identificăm. De partea cealaltă, nişte iluştri anonimi care fac tot posibilul să nu fie măcelăriţi şi să iasă cu capul sus dintr-o confruntare care ţine ocupată o singură jumătate a terenului. Scorul final va fi 4-0 – iar diferenţa nu-i mai mare doar pentru că elevii lui Vilanova, după aceste cifre confortabile, mai iau piciorul de pe acceleraţie. Meciul în sine este spectaculos, însă abia după al treilea gol înţelegem, din scandările suporterilor, de ce o încleştare pe viaţă şi pe moarte a orgoliilor locale (aşa cum credeam noi) este atât de uşor tranşată de Barcelona: „A segunda, ole! / A segunda, oleee! / A segunda, ole! / A segunda, ole, ole!” face aluzie clară la locul codaş ocupat de Epañol în clasament şi la lupta acesteia pentru evitarea retrogradării. Nu putem spune că ne bucurăm de situaţia spaniolilor, mai ales că (n-avem cum şti acum) mai târziu în 2013 vor juca, tot împotriva Barçei, finala Cupei – şi, inevitabil, vor pierde, dar mai puţin ruşinos; însă rămâne memorabil acest refren pe care îl vom cânta ulterior prietenilor noştri, suporteri ai unor echipe retrogradabile sau, măcar, penibile (se ştiu ei). Despre meciul în sine nu am altceva de spus, cronicari sportivi sunt destui pe internet; atmosfera însă, cu stadionul aproape ticsit, este formidabilă, chiar şi la un meci ca acesta, destul de lipsit de miză sau echilibru. Fanii se bucură la al patrulea gol al Barcelonei ca şi cum ar fi fost o greu muncită egalare, steagurile flutură încontinuu, oamenii se agită şi cântă – totul într-un cadru extrem de civilizat, mai ales dacă te gândeşti că nu-i greu să pui semnul egal între iberici şi luptele cu tauri. Înţeleg acum ce vrea să spună inscripţia din tribună: „Més que un club” – mai mult decât un club, iar suporterii o dovedesc din plin. Spre deosebire de gaşca veselă a lui Ena, noi n-am apucat să vizităm Muzeul FCB – dar după o aşa demonstraţie, ce sens ar mai avea?

Bucuroşi de faptul că am reuşit să vedem şi această latură „culturală” a Barcelonei (Te-am si cultivat Paraschivo / Te-am dus la chermeză şi meci) – asta că tot insistă Paul că un oraş îl savurezi nu prin prisma muzeelor şi a celor mai importante obiective turistice, ci umblând aiurea pe străduţe, pierzând vremea la terase şi comportându-te ca un localnic – ne îndreptăm spre casă, puţin cu inima strânsă. Avem sarcina grea de a ne face bagajele şi a pune deşteptătoarele devreme, pentru o părăsire matinală a Barcelonei. Ne pare tare rău şi ne gândim că o lună nu ne-ar fi ajuns doar pentru a vedea în linişte tot ce ar fi de văzut, ca să nu mai vorbesc despre filosofia lui Paul mai sus menţionată.

Mâine, încărcaţi cu nişte rucsaci cât casa, vom elibera cămăruţa de pe Carrer del Palau, vom lua metroul şi trenul spre aeroport, vom aştepta îmbarcarea care acum are doar întârziere doar sub o oră şi vom pleca spre Bucureşti, unde va trebui să ne obişnuim din nou cu aerul geros al unui ianuarie veritabil. Nu pot spune că nu mi-ar plăcea să mai profit o vreme de atmosfera călduţă, mediteraneană, a Barcelonei (deşi nu cred că vreau să ştiu cum e vara), dar măcar mă consolez că mă voi bucura în curând de zăpada de la munte.

Ca epilog, pot numai să înşir toate locurile despre care ştiu deja că au rămas ca restanţă (şi sunt convinsă că mai unt şi altele, la care nu m-am gândit sau de care n-am auzit încă): turnul de la Sagrada, Pavellons de la Finca Güell, Reial Drassanes – Museu Marítim, Palau de la Generalitat, Muzeul Dalí (cel pe care nu l-am identificat), Parc Zoològic, Casa Amatller, Casa Asia, Hospital de la Santa Creu i San Pau, Muzeul FCB, Palau Güell, Anella Olímpica şi al său Torre de Calatrava, telegondola Aeri pe deasupra ţărmului Mediteranei, Poblenou (sau „Faţa viitorului”), Monestir de Pedralbes, Disseny Hub, o plimbare cu Tramvia Blau, Torre de Bellesguard, cu bicicleta pe Carretera de les Aigües, un concert la Palau del Música Catalana, CaixaForum – Casaramona. Şi oare câte altele or mai fi?

Barcino. Barcinona. Barcelona…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s