Barcelona Ziua 9

Cum timpul trece repede şi n-a mai rămas mult din sejurul nostru în Catalonia, azi dimineaţă îmi fac, în sfârşit, timp să ajung într-un alt loc emblematic pentru Barcelona: Montjuïc. E drept, am mai fost noi aici când am văzut Poble Espanyol şi MNAC, dar cetatea n-am văzut-o. Astfel că îmi port paşii spre aceasta, iau funicularul până la Parc de Montjuïc, refuz telefericul cam prea piperat şi urc dealul pe Traongers până la Avinguda Castell; nu merg chiar pe şoseaua plină de serpentine, care facilitează accesul autobuzelor, căci există poteci şi chiar trepte care scurtează drumul pentru un simplu pieton. Ajung repede la zidurile castelului şi-mi dau seama că telefericul merită doar pentru priveliştea pe care probabil o ai din aer şi, evident, pentru oamenii în vârstă. Altfel, urcuşul până în vârful dealului este o binefăcătoare înviorare de dimineaţă.

Îmi încep vizita de lângă unul dintre tunurile care străjuiesc, simbolic acum, vechea cetate. De la baza lui, spectacolul mării este impresionant: aşa o desfăşurare de valuri, poleite cu aurul soarelui matinal, aşa o întindere liniştită care leagănă vapoarele care intră în port sau îl părăsesc. Da, este tare frumoasă marea, cu valuri, cu linia întunecată a portului, cu cargouri grele şi cu o poleială de raze ireale. Îmi continui plimbarea printre zidurile cetăţuii, printre fire de nisip, dale de piatră şi flori multicolore. Este vorba de fapt despre un vechi turn de veghe care a fost adăugat fortului de apărare ce datează din secolul al XVII-lea. De la înălţimea bastioanelor sale, acolo unde ajung după ce urc şi ultimul rând de trepte, se vede perfect întreaga linie a ţărmului – coasta care trebuia cândva păzită de atacurile dinspre Mediterană. În plus, se dezvăluie privirii aproape toată Barcelona, mai puţin Anella Olimpica, aflată pe acelaşi Montjuïc, dar ascunsă bine de plămânii verzi ai acestui colţ de metropolă. Peste toate flutură, mândru şi agitat de vânt, steagul catalan, în cel mai înalt punct pe care-l are Barcelona pe coastă. Astăzi, zidurile solide ale fortului, pe lângă excelentul punct de belvedere pe care-l oferă, găzduiesc Centre Internacional per la Pau şi Memorialul Lluís Companys, dedicat ultimului preşedinte al Guvernului Catalan în timpul Războiului Civil (executat la Montjuïc).

O iau la pas în jos, de data aceasta însă pe la Plaça la Sardana, de unde fac un mic ocol la Mirador de l’Alcade. După cum îi spune numele, acesta este un alt punct de belvedere asupra mării şi ţărmului, dar ceea ce-l face deosebit este pavajul – un minunat joc geometric realizat din bucăţi de piatră şi cărămidă, funduri de sticlă, fragmente metalice şi dungi de ciment. Există artă urbană modernă frumoasă? Iată dovada că da, aşa cum a ţinut J.J. Tharrats cu tot dinadinsul să ne-arate, iar soldatul-actor stradal întregeşte cu succes imaginea. Mă întâlnesc cu Paul, care a vrut să vadă şi el Pacul Güell, apoi pornim împreună spre celălalt colţ al oraşului, cu siguranţă aflat la cea mai mare altitudine – 516 metri deasupra nivelului mării, ceea ce, pentru un oraş-port, înseamnă ceva.

Este vorba, nu-i greu de ghicit, despre Tibidabo, parcul de distracţii şi biserica ce ocupă vârful Colserolla, una dintre zonele verzi cele mai extinse ale Barcelonei. Coborâm din metrou la Plaça John Kennedy şi, în mod normal, am lua celebrul Tramvai Albastru până la Plaça Funicular. Din păcate însă tramvaiul nu merge zilele acestea, aşa că trebuie să ne mulţumim cu un autobuz mult mai puţin romantic. La capătul său cumpărăm bilete dus-întors pentru funicular, (destul de scumpe – dar când te grăbeşti nu prea ai de-ales), urcăm în capsula de metal şi în scurt timp ajungem în cel mai înalt punct unde încă simţim pământul sub picioare: Plaça Tibidabo. Aruncăm un ochi primprejur şi ajungem repede la concluzia că nu ne tentează nimic din Parc d’Atraccions; ar fi o cale ferată suspendată (Almacén) de pe care te-ai simţi la propriu deasupra oraşului, dar cursa e scurtă şi parcă am da banii pe altceva – gen liftul din biserică.

Despre Temple Expiatori del Sagrat Cor (sau, mai simplu, El Sagrat Cor), părerile sunt împărţite – unii consideră lăcaşul de cult o reuşită arhitectonică a secolului al XX-lea, alţii îl găsesc respingător. Ce-i drept, în ciuda staturii impunătoare, îi lipseşte măreţia pe care o întâlnim în catedralele medievale. Totuşi, mie îmi place edificiul minorit a cărui arhitectură îmbină armonios romanicul (primul nivel, biserica în sine) cu goticul (restul de etaje care formează vârful înalt). În interiorul destul de modern decorat (de unde pot înţelege de ce unora nu le place), deosebite mi se par mozaicurile care împodobesc tabernacolele: imaginea Montserrat în spatele unei replici a Madonei Negre, furtuna pe mare unde navigatorii caută ajutorul Sfântului Iosif, apoi marea calmă sub protectoratul Maicii Domnului, precum şi un alt edificiu religios ridicat deasupra unei ape curgătoare, a cărui identitate n-o cunosc, dar aflu că este legată de Sfântul Anton de Padova. Aceste imagini, chiar dacă de-a dreptul moderne (şi nu moderniste), sunt expresive şi artistice.

Dacă însă ai ajuns la Tibidabo, trebuie neapărat să urci pe acoperişul generos al bisericii. Accesul este înlesnit de un lift care-şi merită toţi banii şi care te depune pe unul dintre etajele superioare – nu ultimul. Aici suntem la picioarele celor patru evanghelişti enormi şi, de sub arcadele larg boltite, putem admira întreaga Barcelonă într-o direcţie, văile şi câmpiile întinse spre nord şi vest în cealaltă. Într-o zi senină ca aceasta, zimţii Montserratului se disting clar, plutind parcă deasupra unui văl de ceaţă. După cum am spus, nu suntem la ultimul nivel, ci putem urca pe nişte scări melcate până în balconul îngust şi circular aflat la picioarele lui Iisus, o statuie enormă, cu braţele desfăcute deasupra oraşului, asemănătoare celei care veghează peste Rio de Janeiro.

Altceva, la Tibidabo nu prea mai avem ce face, aşa că revenim în oraş cu acelaşi autobuz, ne plimbăm puţin pe La Rambla în partea sa dinspre mare unde admirăm actorii stradali (Columb, un cowboy, Dracula) cu mare priză la copii, apoi ne îndreptăm pe Carrer Ample până în Plaça de la Mercè. Aici se află, faţă în faţă, Fântâna lui Neptun şi Basilica de la Mercè, o frumoasă biserică barocă din secolul al XVIII-lea, al cărei semn distinctiv este statuia Fecioarei Milei care împodobeşte, maiestuoasă, cupola centrală. Din păcate, lăcaşul de cult este închis la ora aceasta târzie, aşa că trebuie să ne mulţumim cu exteriorul.

Restul zilei îl petrecem în plimbări pe străduţe şi într-un astfel de pelerinaj dăm peste La Basilica Galeria – un magazin cel puţin dubios de pe Carrer Sant Sever; obiectele destinate vânzării variază de la bijuterii la tablouri şi de la mici statuete la manechine întregi. Nimic neobişnuit până aici, nu? Dar când „statuile” sunt şoareci albi împăiaţi cărora li s-au adăugat aripi de porumbel, manechinele au coarne de cerb şi sunt îmbrăcate în ştrasuri, tablourile reprezintă oameni cu capete de animal extrem de umanizate (superbe, acestea, în ciuda grotescului aferent), bijuteriile cu capete de mort şi păienjeni sunt o nimica toată. Nu ştim exact cărui cult i se închină această „bazilică”, dar o părăsim cu un sentiment straniu şi cu gândul că duşi sunt unii oameni, oricât de artistice le sunt manifestările (pentru că piesele din magazin au, într-adevăr, simţ artistic – mult mai mult decât, de exemplu, chestiile „contemporane” din Fundació Joan Miró).

Eu vreau să fac câteva fotografii nocturne la catedrală, aşa că ne îndreptăm paşii spre Plaça Nova şi Plaça Seu. Ajungem la concluzia că este loc astăzi şi de un muzeu, fie el cât de mic, şi intrăm în Museo Diocesano – care zilele acestea s-a transformat într-un alt Espai Gaudí. Aici sunt expuse schiţe şi machete folosite de arhitect în realizarea Sagradei, chiar şi câteva ale proiectului iniţial care a fost abandonat; vedem din nou, poate şi mai bine explicate, principiile catenarei inverse. În plus, ca o pată de culoare complementară, ne întâmpină un portret al lui Gaudí realizat de alt geniu nebun, Dalí. Tot în Muzeul Diocezei, dar într-un spaţiu ceva mai restrâns, se află o galerie selectă şi inedită – o amplă colecţie de gravuri ale lui Rembrandt, care merită toată atenţia. Din păcate, fotografiatul nu este permis, aşa că sper să-mi pot aminti peste ani de toate acestea din numai câteva rânduri neinspirate.

Când ieşim, vedem cum lumea se buluceşte pe cele două trotuare ale Via Laietana, principala arteră din apropiere. Constatăm repede că traficul obişnuit a fost restricţionat şi înlocuit de nişte apariţii ciudate – de fapt, ciudate doar pentru noi. Girafe şi elefanţi mecanizaţi, care alegorice de tot felul, oameni îmbrăcaţi în straie orientale, autobuze cu cadouri, dansatoare pe picioroange, corăbii şi mii de baloane şi bomboane – ce să fie, ce să fie? Până la urmă, Paul este cel care-şi dă seama: este sărbătoarea Magilor, în ajunul Bobotezei care încheie la catolici celebrările iernii; conform vechii tradiţii, Crăciunul şi Boboteaza se serbau împreună, iar astăzi copiii primesc dulciuri aruncate din plin de „magii” ambulanţi. Ţinând între palme un pahar de supă fierbinte oferită de o tarabă care-şi face reclamă (supă ce a văzut pui cum am văzut eu fundul oceanului), mă îndrept alături de Paul spre casă, conştientă că mâine e ultima zi pe care o vom petrece în întregime la Barcelona; rotiţele mi se învârtesc repede şi haotic în încercarea de a pune la punct un plan eficient pentru că, vai!, oricum vor rămâne atâtea restanţe…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s