Barcelona Ziua 8

A venit ziua când trebuie să părăsim cele două apartamente închiriate de la Kilian, pentru că toţi prietenii noştri se întorc în România, iar eu şi Paul ne-am găsit ceva mai convenabil sejurului în doi care ne-a mai rămas. Strângem deci totul, predăm apartamentul curat celei care vine să-l ia în primire şi de la care ne luăm înapoi garanţia, apoi ne îndreptăm, cu mic cu mare, spre gura de metrou. Toţi ceilalţi au ca destinaţie staţia de autocar de unde vor lua o maşină spre aeroport, mai puţin familia Grigoriu care coboară la Jaume I şi începe să caute Carrer del Palau, undeva prin spatele Primăriei. Găsim străduţa destul de repede, la fel şi hostelul (Albergue Palau) de la etajul al doilea al unei clădiri vechi, cu parfum misterios. Suntem îndrumaţi cu amabilitate către dormitorul cu trei paturi (eu am rezervat de fapt unul cu pat dublu, dar in fine, merge şi aşa), ni se explică ce şi unde găsim, precum şi politica micului dejun, inclus în preţ. Locul e drăguţ, cochet (în limitele unui hostel pentru tineri), curat şi liniştit; îmi place, chiar dacă băile sunt la comun, iar dormitorul e extrem de mic. Cum-necum încăpem în el, balconul şic face toţi banii, iar obloanele de lemn ne vor asigura un somn adânc.

După ce achităm şi despachetăm cât de cât, încercăm să profităm de ce-a mai rămas din ziua de azi. Mergem întins la ultimul deziderat de pe Articket, aflat în inima Bornului, pe celebra Carrer de Montcada: Muzeul Picasso, găzduit de Palau Aguilar, Palau del Baró de Castellet, Palau Meca, Casa Mauri şi Palau Finestres – superbe exponate al goticului laic catalan. Astăzi este, în sfârşit, deschis şi ne începem cu nerăbdare vizita, eu puţin tristă că nu am voie să fotografiez. Muzeul se axează pe prima perioadă din viaţa lui Picasso, atunci când tânărul artist încă mai cocheta cu liniile clasice din pictură şi desen, chiar dacă mugurii nonconformismului său se văd în fiecare lucrare. În afară de aceasta, este primul muzeu dedicat pictorului spaniol şi singurul care şi-a deschis porţile încă din timpul vieţii maestrului – de exemplu, Arlechin a fost donat chiar de artist. Născut la Malaga, Pablo Picasso studiază la Barcelona, unde face cunoştinţă cu valul puternic al modernismului catalan. Chiar dacă nu devine un adept al curentului, câteva trăsături ale acestuia se regăsesc în primele sale opere, imprimate peste latura tradiţională. Seria de tablouri şi litografii dezvăluie un drum puţin altfel decât se aşteaptă necunoscătorii familiarizaţi numai cu lucrările cubiste: perioada şcolirii lui Picasso (în Malaga, La Coruña şi Barcelona – portretele părinţilor şi Autoportret), perioada maturizării ca artist (în Barcelona, Madrid şi Paris – Ştiinţă şi milostenie, Aşteptarea (Margot)), „Perioada Albastră” (Neajutorat, Femeia cu bonetă, Acoperişurile Barcelonei, Nebunul), „Perioada Roz” (Arlechin), anul 1917 în Barcelona (Ofranda, Paseo Colon), sala Las Meninas (după tabloul omonim al lui Velázquez – un impresionant set de studii după original, în ansamblul său sau axat pe personaje, în special pe Infanta Maria Margareta, încât e greu să spui ce-i mai valoros: pictura iniţială său reproducerile), Colecţia Sabartés (portrete ale asistentului şi prietenului artistului, cel care a pus bazele muzeului), ceramică şi tipărituri. Între toate aceste îşi fac uşor loc portretele care o reprezintă în tot felul de ipostaze pe Jacqueline, soţia artistului, deseori model al acestuia. Întrucât muzeul se concentrează, aşa cum am spus, pe prima parte a operei lui Picasso (cu excepţia Las Meninas), ceea ce prezintă el este destul de atipic pentru cel mai de seamă promotor al cubismului; poate chiar din acest motiv creaţia este mai „umană” şi ne place la nebunie. Suntem extrem de plăcut surprinşi, iar cireaşa de pe tort este Lump („vagabond” în germană) – şoricarul care a stat alături de Picasso mulţi ani din viaţă, deşi nu-i aparţinea artistului.

Ora este înaintată când părăsim muzeul şi sperăm să mai apucăm să vedem şi altceva. Drept pentru care luăm metroul până la Palau Reial şi o luăm repejor pe lângă Universitatea Politehnică a Cataloniei, pe Avinguda de Pedralbes. Nu avem mult de mers şi ne aflăm la poarta Pavilioanelor Güell – o altă comandă realizată de Gaudí pentru principalul său sponsor. Din păcate, poarta păzită de un enorm dragon din fier forjat rămâne închisă pentru noi; spaţiul nu se poate vizita decât prin programarea într-unul din grupurile de dimineaţă (şi nu în fiecare zi). Astfel că zidăria care aproape că nu se mai vede în spatele sticlei, ceramicii şi metalului – toate multicolore – nu ne dezvăluie mai multe de această dată.

Continuăm să urcăm pe acelaşi bulevard până la capăt, acolo unde se află Reial Monestir de Santa Maria de Pedralbes – o remarcabilă construcţie în stil gotic fortificat, cu aspect de zveltă şi solidă cetate, fondată la începutul secolului al XIV-lea. După ce ne învârtim pe toate părţile încercând să aflăm o intrare, iar măicuţa care răspunde la interfon nu ne poate lămuri ce şi cum, găsim în sfârşit şi programul care ne pune în faţa unei noi dezamăgiri – zilele aceste nu e deschisă. Aşa că plecăm cam abătuţi, cu coada între picioare. Chiar ne-ar fi plăcut să vedem interiorul acestor impozante ziduri – atât biserica, cât şi grădina vestită pentru plantele sale medicinale.

Batem cale întoarsă şi, pentru ca a doua parte a zilei să nu fie în totalitate ratată, ne abatem printr-un parc nu foarte întins, dar extrem de verde, proaspăt şi umbrit – Jardins del Palau Reial de Pedralbes. Ne plimbăm pe alei şi ne oprim pe o bancă la marginea heleşteului din centru; chiar în faţa noastră se ridică Palau Reial de Pedralbes, reşedinţa construită pentru Bourboni în stil noucentist la începutul secolul al XX-lea, care astăzi adăposteşte Muzeul Ceramicii şi Muzeul Artelor Decorative. Niciunul dintre noi nu mai are chef de vreun muzeu, aşa că lenevim puţin la marginea apei, apoi o luăm la pas, pe lângă statuia Izabelei a II-a care-l arată lumii pe fiul său, Alfons al XII-lea. Pe aleile atât de întunecate de vegetaţie încât crezi că s-a lăsat noaptea ne mai oprim lângă Fântâna lui Hercule, apoi părăsim parcul pentru mult mai animatul centru al oraşului.

Ieşim de la metrou în apropiere de Plaça Catalunya şi admirăm clădirea sobră, solemnă, dar nu lipsită de eleganţă, a Universitat de Barcelona – campusul central numit şi Campus d’Humanitats, construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De aici hoinărim pe străzi, dar avem oarecum o ţintă fixă – magazinele de CD-uri descoperite ieri de Mihai şi de Paul pe Carrer del Tallers. Ajung acum şi eu şi-mi dau seama de ce au fost fascinaţi cei doi: în cele trei sau patru dughene înghesuite în care intrăm oamenii ăştia au tot – dar tot ce s-a produs vreodată (şi am bănuială că şi ceva în plus)! Pentru noi e un fel de Mecca, iar senzaţia de la final, după vreo două ore şi mai bine de scotocit printre discuri noi şi la mâna a doua este una de cumplită şi definitivă sfârşeală. Suntem ameţiţi, ne vine să vomităm şi nu mai gândim clar, ca să nu mai vorbesc că ne înfrânăm la maxim poftele şi cumpărăm mult mai puţin decât ne-am dori – adică aşa, cam jumătate din acel „tot”. Este fenomenal ce cult au barcelonezii pentru muzică, nu neapărat cea mai accesibilă; şi, dacă ţinem cont de densitatea de astfel de magazinaşe între altele care se potrivesc ca ton şi stil (haine şi încălţări rock, goth şi punk, tot felul de accesorii şi brizbrizuri, ca să nu mai menţionez „parfumul” permanent de iarbă aprinsă), e clar că nu duc deloc lipsă de clienţi. Ce-i drept, preţurile nu-s prohibitive şi numai ultimele apariţii costă la fel de mult ca la Fnac (sau variantele nemţeşti Saturn şi Mediamarkt); restul rareori depăşesc 12 euro, iar albume bune la mâna a doua găseşti şi la 2-3 euro, numai răbdare să ai să le cauţi.

Sperăm să scăpăm de mai sus amintita senzaţie, deloc plăcută, printr-o plimbare pe La Rambla cea aglomerată. Facem un scurt ocol şi pe la Decathlon-ul pe care l-am ochit acum câteva zile (dezamăgire – nicio promoţie, deci preţuri mai mari decât la Bucureşti), apoi hălăduim pe străduţe şi pe artera principală, fără vreun scop anume, altul decât limpezirea minţii în aerul proaspăt al nopţii şi încercarea de a absorbi cât mai mult din spiritul barcelonez, acum că nu ne-a mai rămas mult din concediu.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s